Marcu 8,1-10

Ps. 145

În psalm stă scris că Domnul dă tuturor hrană la vreme potrivită: „Deschizi Tu mâna Ta și de bunăvoință saturi pe toți cei vii”… Domnul satură foamea noastră, ne dă hrana vieții.

Vom trata a doua povestire a pâinii, care satură foamea noastră.

În cap. 8 se repetă temele din cap. 6-7: se reiau temele pâinii, a bărcii, a faptului că discipolii nu-L recunosc, se reexplică motivul pentru care nu-L recunosc pe Isus… Iar la urmă avem minunea, pentru ca să-L recunoască…

Și este foarte importantă repetarea. Pe noi ne deranjează să repetăm lucrurile, ne plictisim… Însă, lucrurile fundamentale din viață trebuie să se repete. Numai moartea nu se repetă. Însă fiecare fapt vital se dezvoltă prin repetiție. Noi trăim în timp.

În zilele noastre credem că trebuie să consumăm totul mai înainte de data de expirare… Însă repetarea ne arată ceea ce nu expiră și care-i semn al unei alte realități. Prin urmare respirația o repetăm, amintirea celor pe care-i iubim o repetăm, un lucru frumos îl privim în mod repetat și găsim că-i tot mai frumos… Altfel spus, criteriul frumuseții vieții este repetiția. Numai lucrurile urâte ajunge să le repetăm o singură dată și ne este îndeajuns…

Cine nu depășește așa zisa plictiseală a repetării, mereu va rămâne superficial și niciodată nu va înțelege nimic din viață.

Lucrurile le repeți și apoi vezi dacă te ajută.

Există un sens profund în acele repetiții necesare, care pe noi ne deranjează: ce sens are să faci curat în casă dis-de-dimineață, căci seara din nou va fi murdar? Ce sens are să gătești, când după o jumătate de oră celălalt doar se plânge că mâncarea nu-i suficientă sau e prea arsă? Totuși, viața se decide și se joacă în aceste lucruri repetitive…

De ce?

Pentru că atunci când face lucruri noi, omul se interesează de lucrul de făcut, însă orice lucru pe care l-ar face nu este important… Lumea deja există, tu deja exiști, ceilalți deja există, așadar, indiferent câte ar face omul, niciodată nu face un lucru important…

Însă important este modul cu care omul face lucrurile, acest mod poate fi nou! Întreaga artă este numai un mod nou. O statuie sculptată de un specialist sau de un amator este diferită în modul în care este realizată: una nu valorează nimic, iar cealaltă are o mare valoare… Așadar, modul cu care omul face lucrurile poate fi divin!

Tocmai prin repetiție omul înțelege modul, căci prima dată când face acel lucru, este atent doar să-l facă. Repetarea îi sugerează modul.

Aș dori să apreciem repetarea, pentru că în zilele noastre începe să dispară cultura repetării și a modului: toate sunt de consumat, trebuie arse, este scrisă data expirării, a scadenței. Însă, nu!

Viața, în lucrurile care se repetă mai des, în lucrurile cotidiene, este asemenea unui negustor care, dacă este iscusit, mereu câștigă, cel neaprovizionat mereu pierde. Viața noastră de zi cu zi constă în a construi un mozaic, în care fiecare bucată de timp este o „cărămidă”, timpul înseamnă viață. Și fiecare „cărămidă” (bucată) a vieții este importantă și-i semnificativă în baza modului cu care o trăiești, nu în baza lucrului pe care-l faci… Însă noi mereu insistăm pe lucrurile de făcut, pe prestațiile noastre.

Aceste versete ne vor spune, cu ajutorul repetiției, modul în care să trăim pâinea, adică viața; spiritul cu care să ne trăim viața. Și acest fapt ne satură, ne dă bucurie și plinătate. Tot restul, nu ne satură și nu ne dă viață.

În aparență, pentru cultura zilelor noastre, repetarea – a face de două sau de trei ori același lucru – este un semn al morții. Repetarea este văzută ca un faliment, nu ca un succes. Căci succesul constă în a face mereu lucruri noi; viața însemnă să faci mereu lucruri diferite… A depăși frica de moarte constă în capacitatea de a face bine modul în care mereu faci aceleași lucruri: înseamnă să primești viața care te invită în fiecare zi să trăiești repetând lucruri fundamentale. Și le repeți în numele vieții.

De ce la școală ne fac să repetăm? Ca să ne amintim. Așadar, repetarea creează amintirea, iar amintirea înseamnă „a reconduce în inimă”. Și omul trăiește prin ceea ce are în inimă. Așadar, repetarea este fundamentală pentru amintire. Este important să învățăm pe de rost, să memorăm.

La momentul potrivit, când ți se întâmplă un lucru, spui: „așa era, știam deja”. Exprimă anticipația inimii tale asupra realității și o înțelege, pentru că deja inima ta are amintirea și, fiecare experiență nouă îmbogățește amintirea din inima ta, te îmbogățește pe tine.

Dacă tu distrugi amintirea, distrugi persoana: nu are trecut, nici viitor și nici nu trăiește prezentul. Doar consumă senzații, dar nu trăiește. Fapt pentru care repetiția este indispensabilă pentru că deține profunzimea persoanei, adică amintirea.

Amintirea omului este foarte selectivă: își amintește lucrurile care-l interesează, pe care le are în interior sau vrea să le pună în interior, pe care le iubește.

Dacă se neagă dimensiunea materială a amintirii, adică repetarea, se distruge omul… Și animalul are amintirile sale: dacă unui câine îi moare stăpânul, și el se lasă să moară! Cu atât mai mult oamenii…

Să citim textul care este o repetare de „două ori”. „Două ori” înseamnă începutul multora, adică mereu trebuie repetat acest text . Și fiecare repetare este diferită de cea precedentă, căci repetând, omul ajunge la esențialul textului, vede mai bine aspectele sale fundamentale.

Așadar, omul își amintește, vede esența și evidențiază substanța.

Se citește Mc. 8, 1-10

1 În zilele acelea, adunându-se din nou o mulţime mare şi, neavând ce să mănânce, i-a chemat pe discipoli şi le-a spus: 2 „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce. 3 Dacă îi trimit acasă flămânzi, vor leşina pe drum, iar unii dintre ei au venit de departe”. 4 Discipolii lui i-au răspuns: „Cum ar putea cineva să-i hrănească pe aceştia cu pâine, aici, în pustiu?” 5 El i-a întrebat: „Câte pâini aveţi?” I-au spus: „Şapte”. 6 Atunci a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ. Şi, luând cele şapte pâini, a mulţumit, le-a frânt şi le-a dat discipolilor lui ca să le pună înainte. Iar ei le-au pus înaintea mulţimii. 7 Şi mai aveau câţiva peştişori. Binecuvântându-i, a spus ca şi pe aceştia să-i pună înainte. 8 Au mâncat, s-au săturat şi au strâns şapte coşuri cu bucăţile rămase. 9 Erau cam patru mii. El le-a dat drumul 10 şi îndată, urcându-se cu discipolii săi în barcă, a venit în părţile Dalmanutei.

„Patru mii mănâncă și se satură…”. Cu mare uimire, vom vedea că patru mii de oameni sunt mai mulți decât primii cinci mii.

„Rămân șapte coșuri”, iar în prima povestire au rămas douăsprezece. Dar vom nota că aceste șapte coșuri sunt mai multe decât cele douăsprezece. Prin repetare faptele par că sunt mai mici, dar de fapt sunt mai mari!

Reluăm textul, îl repetăm și vom afla și variațiile, deosebirile față de prima povestire a înmulțirii pâinilor…

vv. 1-2

1 În zilele acelea, adunându-se din nou o mulţime mare şi, neavând ce să mănânce, i-a chemat pe discipoli şi le-a spus: 2 „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce.

Rareori Marcu începe o povestire cu „în acele zile”. De obicei spune: „Imediat după”.

Ce înseamnă „în acele zile”?

Pilda ne relatează despre „acele zile”, și ne vorbește „acum”. Noi – amintindu-ne acum de „acele zile” – suntem prezenți în acele zile. Așadar, amintirea actuală face să fie prezente „acele zile”.

Există o mulțime mare. Lipsește mâncarea… Tema fundamentală a acestor capitole este „a mânca, a trăi”… Lipsind mâncarea, înseamnă că nu se poate trăi…

În textul anterior s-a spus și motivul: pentru că exista o mulțime în mișcare, care mergea și venea…

În textul nostru nu se mai spune motivul, ci numai că lipsește hrana, adică viața. Iar Isus răspunde că Îi este milă de mulțime… Așadar, tema fundamentală a „pâinii” este compasiunea (mila). Izvorul pâinii este compasiunea.

Cuvântul compasiune (compătimire, milă) înseamnă „a pătimi cu” și este însușirea fundamentală a lui Dumnezeu. Orice acțiune care nu se naște din compasiune, nu folosește la nimic. Doar distruge.

Compasiunea este acel sentiment profund care face în așa fel încât tu, înaintea răului, să simți ca fiind al tău răul altuia; și-i expresia cea mai profundă a iubirii, adică a pătimi cu compătimire. A simți ca fiind al tău binele și răul celuilalt. Acest fapt înseamnă că celălalt stă în interiorul tău, îl simți.

Și Dumnezeu este compasiune, compătimire, milă! Compasiunea este forma cea mai profundă a iubirii, adică îl simți pe celălalt, simți binele și răul său ca fiind ale tale.

În spatele cuvântului compasiune, în limba greacă avem cuvântul spranghitseis care desemnează „viscerele materne”: adică Dumnezeu este maică. Iar în ebraică avem cuvântul rahamin care înseamnă „uter”, indicând maternitatea. Altfel spus, Dumnezeu nu poate să nu ne simtă pe noi ca partea cea mai profundă a Sa, mai „importanți” decât Sine.

Când Luca vorbește despre sfințenia lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care este diferit, subliniază motivul pentru care Dumnezeu este diferit: Dumnezeu este Dumnezeu pentru că e milă, adică pentru că e „uter matern”. În textul nostru se spune: „Deveniți milostivi ca Tatăl”; și aceasta e legea sfințeniei.

Așadar, compasiunea (mila, a-l simți pe celălalt ca partea profundă a ta) este însușirea cea mai profundă a lui Dumnezeu din care izvorăște viața.

Noi înșine suntem părtași vieții, în măsura în care avem compasiune. Cine nu are milă, nu trăiește. Cine nu-l simte pe celălalt, cine nu iubește, nu trăiește. Este fără milă (crud) și face ca viața să fie imposibilă pentru sine, dar și pentru alții.

După cum la originea lumii stau iubirea, compasiunea și maternitatea lui Dumnezeu, tot la fel la originea oricărei relații care satură, a fiecărei pâini pozitive, stă această compasiune și această relație. Dacă nu, înseamnă că la originea oricărei relații se află pâinea care dă moartea: se află pâinea puterii, a stăpânirii, a amărăciunii, pâinea furată, pâinea care lipsește…

De fapt, această mulțime este înfometată: mila lui Isus este adresată unei mulțimi înfometate: acolo unde nu există compasiune, este numai foame, deci o viață care slăbește… În această istorie omul mereu experimentează că este înfometat, lipsit de compasiune: nu primește, deci este incapabil să dea compasiune.

Unul dintre semnele fundamentale ale compasiunii îl avem în afara acestei povestiri, în faptul că Isus repetă minunea, adică în răbdarea Sa. Isus nu spune: „Nu ați înțeles? Stați unde sunteți! Rămâneți repetenți, iar Eu merg mai departe cu cei care au înțeles…”. Isus nu ne face repetenți, ci repetă El! Așadar, repetarea e semnul compasiunii lui Dumnezeu. Și timpul care continuă este semnul compasiunii Sale. Domnul are răbdare: e singurul „defect” pe care-L are. După părerea noastră, dacă Domnul și-ar pierde răbdarea din când în când și ar rezolva unele cazuri (dacă i-ar elimina pe cei care ne deranjează), nu ne-ar părea rău… Dar El nu judecă așa, ci e Dumnezeu, deci e răbdător.

Aceasta e singura minune la care asistă mulți oameni, în întreaga Evanghelie: și noi știm că Isus se ferea să fie aclamat de mulțimi, nu-și număra minunile… În textul nostru e singurul loc în care sunt specificate cifrele, pentru că această mulțime indică lumea întreagă, indică istoria umană în întregul ei, care trebuie mântuită. Iar Dumnezeu aproape că-și numără fiii de mântuit, unul câte unul. Indiferent dacă sunt mulți sau puțini. El vrea să-i mântuiască pe toți: sunt 4000.

Cele „trei zile” se referă la cele trei zile în care însuși Isus va posti, pentru a procura pâinea: cu moartea Sa ne dă de mâncare. Iar aceștia stau lângă El, în postul Său… Și Isus continuă să spună…

v. 3

3 Dacă îi trimit acasă flămânzi, vor leşina pe drum, iar unii dintre ei au venit de departe”.

Se vorbește despre un drum de făcut și despre faptul că „vin de departe”. În Evanghelia după Marcu, cei care vin de departe sunt păgânii. Iar drumul e drumul înspre păgâni.

Dacă în cazul primei înmulțiri rămân 12 coșuri – amintind cele 12 triburi ale lui Israel – fiind o minune adresată lui Israel, adică pâinea, viața e dată lui Israel, în textul nostru pâinea și viața nu sunt date numai lui Israel, ci și celor de departe, păgânilor.

E interesant că această pâine e dată celor „de departe”, nu doar celor de aproape, adică e o pâine pentru toți!

În acest loc, omul pe care Isus îl are înaintea Sa e omul care traversând viața, istoria, se întoarce acasă, are nevoie să se întoarcă acasă… E drumul fiecărui om: a ieși în viață este o reîntoarcere acasă, iar casa e casa Tatălui… Este important ca acest om să nu se reîntoarcă acasă flămând, adică în această viață acest om să afle pâinea, adică sensul vieții, bucuria, fericirea… Iar Isus se străduiește să-i dea toate acestea.

v. 4

4 Discipolii lui i-au răspuns: „Cum ar putea cineva să-i hrănească pe aceştia cu pâine, aici, în pustiu?”

Deja discipolii au văzut că puteau fi săturați oamenii în deșert. Dar omul uită. Omul uită lucrarea lui Dumnezeu… Omul își amintește numai de posibilitățile sale, însă posibilitățile noastre mereu sunt aceleași, adică în jur există deșertul, lipsește pâinea, dar dacă avem puțină pâine, e mai bine să o ținem pentru noi… Cu alte cuvinte, noi ne amintim numai de limitele noastre, de ceea ce ne lipsește, de ceea ce ne este insuficient… Noi mereu ne oprim cu gândul la insuficiență, la lipsuri… Și chiar dacă avem multe, spunem: și dacă ni se întâmplă ceva rău? Mereu ne gândim la lipsurile vieții… Și cu cât are mai multe, cu atât mai mult își amintește de lipsuri, deci aceste lipsuri devin tot mai mari în mintea sa… Și-și sacrifică viața acestor lipsuri… Și uită că problema nu-i să strângă tot mai mult, ci să împărtășească, să împartă cu alții

Deci întrebarea lor este: „Cum putem să-i săturăm în acest deșert?”.

E simplu: e suficient să împărțim ceea ce avem. Nu există altă soluție: nu trebuie să ne multiplicăm bunurile, nu trebuie să adunăm tot mai multe. Dimpotrivă, bunurile lipsesc tocmai pentru că ne comportăm așa…

Așadar, discipolii încă nu au înțeles spiritul lui Isus. Așa ni se întâmplă și nouă: am celebrat de multe ori Euharistia, și o vom mai celebra, dar ne întrebăm „Cum să săturăm atâta lume în deșert? Ce să mâncăm și cum să trăim în acest deșert? Cum să săturăm această foame?”… Domnul este răbdător, El repetă același gest până când, mai repede sau mai târziu, ni-l vom aminti cu adevărat.

v. 5

5 El i-a întrebat: „Câte pâini aveţi?” I-au spus: „Şapte”.

Întotdeauna noi căutăm soluția în altă parte, în afara contextului în care ne aflăm…

Isus întreabă: „Câte pâini aveți?”. Ne invită să căutăm soluția în locul în care ne aflăm. Și este întrebarea pe care a pus-o și în prima înmulțire a pâinilor: „Câte pâini aveți? Mergeți să vedeți”. Probabil era hrana lor personală, care le era suficientă pentru acea zi, șapte. Așadar, problema este să pună la bătaie propria pâine, propriile provizii, nu să caute soluții globale, planificate pentru întreaga lume. Ci, dacă fiecare e dispus să pună la bătaie partea sa (proviziile sale), lumea deja este înviată.

Dacă prima dată aveau cinci pâini și doi pești, în textul nostru ei au șapte pâini… „Șapte” este numărul perfecțiunii. Altfel spus, prin repetare, puțin câte puțin, se naște perfecțiunea. Chiar dacă discipolul nu înțelege pe moment…

Mai mult, această pâine este pâinea care ne introduce în ziua a șaptea, adică în adevăratul sens al vieții și al creației. Pâinea reprezintă modul de a trăi: ne dă însăși viața lui Dumnezeu. Și este pâinea pe care o celebrăm la Euharistie și care trebuie celebrată zi după zi în viață.

Problema este: ce facem cu această pâine, care deja este perfectă: acolo nu lipsește nimic?

Noi zicem că lipsește. Dar, nu! Nu lipsește nimic. Depinde de felul în care iei această pâine…

În această lume deja sunt de toate, dar problema este, cum să facem ca toți să poată mânca?

v. 6

6 Atunci a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ. Şi, luând cele şapte pâini, a mulţumit, le-a frânt şi le-a dat discipolilor lui ca să le pună înainte. Iar ei le-au pus înaintea mulţimii.

Acest verset vă este cunoscut, se repetă de fiecare dată la Euharistie; ne amintește de Ultima Cină și este sensul întregii vieți a lui Isus: sensul morții și al învierii Sale. În acest loc ne este descris sensul întregii vieți a lui Isus în mod simplu, cu ajutorul câtorva cuvinte care ne arată ce face Isus cu pâinea.

Ce face Isus cu pâinea?

„O ia”. Pâinea este viața. Viața noi o luăm. Dar sunt două moduri de a lua, am văzut data trecută: poți lua spunând „este al meu”, cu mâna închisă, sau poți lua spunând „mulțumesc”, cu mâna deschisă. Dacă iei spunând „e al meu”, dorind să posezi (să ai), înseamnă că te interesează acel lucru. Apoi acel lucru devine absolutul tău, își sacrifici viața ca să strângi tot mai multă pâine, și mori. Sustragi pâinea fraților și se nasc toate formele de luptă…

În schimb, dacă tu iei deschizându-ți mâna și primești acea pâine ca fiind darul Tatălui, ce primești împreună cu acea pâine? Ce reprezintă acea pâine? Iubirea Tatălui! Aceasta este pâinea care satură! Această pâine devine relație, iubire, viață… Această pâine pe care o iei ca dar, apoi o împarți cu frații.

Așadar, există două moduri total diferite de a lua pâinea, adică viața: dacă o iei ca dar, în dar ai Dăruitorul, deci în acest caz pâinea este semnul iubirii… Prin pâine înțelegem totul, nu numai grâul… În pâine nu avem numai grâul care indică natura, ci se află munca, relațiile, cultura, istoria. Altfel spus, tot ceea ce este natură și cultură este dar. Dacă tu iei pâinea pentru a o stăpâni, o distrugi. Dacă tu o primești ca dar, acesta e un gest de comuniune cu Cel care dăruiește.

Dacă tu faci din pâine un fetiș, un fetiș al averii, ea devine absolutul tău, dumnezeul tău… Îți sacrifici viața acumulării bunurilor și-ți pierzi viața pentru că vrei să strângi cât mai multă pâine…

În schimb, dacă pâinea este un dar, ea îți amintește de Dăruitor, este comuniune.

Ce a făcut Adam? A fost creat după chipul lui Dumnezeu. Este darul pe care Dumnezeu i l-a făcut. Însă Adam a vrut să posede ceea ce i-a fost dăruit. Dar nici un om nu poate poseda ceea ce îi este dăruit! Pentru că ceea ce îi este dăruit este semnul iubirii Celui care dăruiește. Și dacă omul spune: „Este al meu”, nu mai este un dar. Dacă omul fură un lucru pe care prietenul său i-l dăruiește, este oribil…

Iar noi „furăm” lucrurile. Facem din lucruri un fetiș, un absolut… În acest fel noi trăim moartea…

Dar acest discurs nu privește numai lucrurile, căci primul lucru sunt eu însumi: eu sunt primul dar pe care Dumnezeu mi-l face. Prin urmare, ori mă primesc ca dar, ca semn al iubirii, ori viața mea nu are nici un sens. De ce sunt pe lume? De ce trăiesc? Ce rău am făcut? Ce datorie trebuie să plătesc? Cât costă?… Ori mă iau (privesc) ca dar de iubire și mă accept ca atare și răspund cu iubire dăruindu-mi viața, sau nu știu de ce sunt pe lume.

Așadar, problema fundamentală este felul în care iau: dacă iau cu mâna deschisă sau închisă… Iau cu mâna închisă, adică pentru a poseda, împlinesc principiul morții; însă dacă primesc ca dar, împlinesc principiul vieții.

În dar fiecare lucru devine simbolic, iar omul trăiește prin simboluri. Mă explic: omul nu mănâncă, precum câinele care își mănâncă osul său arătându-și dinții vecinului… Ci omul mănâncă cu vecinul său, iar mâncarea devine comuniune, familie, iubire… Aceasta este mâncarea care satură…

Mâncarea nu are numai rolul de a contribui la conservarea individului, ci mâncarea este comuniune de persoane. La fel, pentru persoane sexualitatea nu este numai conservarea speciei, ci este comuniune de persoane… Cu alte cuvinte, tocmai valoarea simbolică a acelorași lucruri identice – hrana și sexul – ne arată diferența dintre om și animal.

Valoarea simbolică dă viață, rațiune, sens, comuniune… În schimb fetișismul te ucide, căci tu îți sacrifici viața acelui lucru, tu ești sacrificat și nu mai trăiești… De fapt, problema civilizației noastre nu constă în faptul că ne lipsește pâinea, ci că avem multă pâine încât ne putem scufunda în ea, dar această pâine nu ne satură… Ar trebui să ținem multe diete, dar nici acest fapt nu ne satură… Nouă ne lipsește relația: aceasta este pâinea care ne satură! Iar relația este dar.

Fapt pentru care primul lucru este: „ia” cele șapte pâini. Și „mulțumește”. Așadar, Isus ia, dar nu privește lucrul luat, ci Persoana care I l-a dat. Fapt pentru care ne învață că lucrul luat este relație cu persoana care ni l-a dat. Și de aceea Isus este mulțumit, bucuros. A mulțumi înseamnă a fi bucuros, mulțumit. Dar nu-i bucuros de lucrul primit, ci de persoană, El îi mulțumește Persoanei, nu lucrului. Eu sunt mulțumit de iubirea pe care o primesc în acest lucru. Căci orice lucru primit este semnul grației, al iubirii altuia pentru mine. Și de aceea eu aduc mulțumire, adică restitui iubire, adică permit să circule iubirea în fiecare lucru, în fiecare creatură…

Și astfel eu pot „frânge și da”: în măsura în care primesc, eu sunt fiu; în măsura în care primesc, sunt egal cu Tatăl. Nu sunt minor și neputincios de-a lungul întregii vieți, ci am același spirit al Tatălui; adică iubirea pe care o primesc, știu apoi să o dau.

Acesta este circuitul vieții Fiului – a lui Isus – care-i circuitul vieții existente-n fiecare om. Dacă întrerupem acest circuit, murim.

Iar Isus a venit să reaprindă acest circuit prin darul de Sine, prin Pâinea Sa, prin Euharistie, prin Viața Sa, prin fraternitate.

Iar această pâine „o dădea discipolilor”: înseamnă că încă „continuă” să o dea, a început să o dea și încă nu a terminat să o dea. Este o acțiune imperfectă, adică încă nu-i terminată.

Iar discipolii, adică fiecare dintre noi, dând această pâine, în realitate Îl dau pe El, pentru că pâinea e iubirea, iar iubirea este Dumnezeu. Așadar, noi îl comunicăm pe Dumnezeu iar Dumnezeu se comunică prin faptul că noi împărtășim pâinea, împărtășim viața.

Acest verset este sinteza întregii Biblii și reprezintă modul nou de a trăi al omului: este omul care ia, mulțumește, frânge și dă, la fel ca Dumnezeu; este omul care devine Dumnezeu. Și este diferit de „omul-lup” care ia cu putere, își arată dinții și mușcă…

Și în Evanghelia după Marcu avem o scenă care subliniază importanța frângerii: se află la începutul pătimirii lui Isus când femeia din Betania „frânge, rupe” vasul cu mir și-l toarnă pe capul lui Isus. Avem tăcerea din acea sală în care se frânge această viață, care se dăruiește. Și așa va face și Isus pe cruce. Și acest gest este centrul relației umane: suntem fratele celuilalt când ne frângem (ne cheltuim) propria viață pentru celălalt. Frângerea este simbolul iubirii. A iubi înseamnă a se frânge și a împărtăși

vv. 7-10

7 Şi mai aveau câţiva peştişori. Binecuvântându-i, a spus ca şi pe aceştia să-i pună înainte. 8 Au mâncat, s-au săturat şi au strâns şapte coşuri cu bucăţile rămase. 9 Erau cam patru mii. El le-a dat drumul 10 şi îndată, urcându-se cu discipolii săi în barcă, a venit în părţile Dalmanutei.

Evanghelistul notează separat existența „peștișorilor”, pentru a sublinia „pâinea”.

Peștele este simbol al lui Cristos dintr-un motiv foarte simplu: nu numai datorită anagramei Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, ci și pentru că peștele este o viețuitoare care trăiește în abis, unde omul moare. Cristos trăiește în moarte. Iar când peștele „vine” pe pământ, moare, își dă viața pentru om… Iar El a venit pe pământ și cu viața Sa a dat viață omului. Așadar, peștele este simbolul lui Cristos…

„Și au mâncat aceste pâini și s-au săturat”. Din pâinea dată așa, omul mănâncă și se satură.

Marele blestem constă în faptul de a mânca și de a nu fi sătui (mulțumiți), de a nu se sătura. Noi cunoaștem multe feluri de hrană care nu ne satură. Niciodată nu ne este îndeajuns hrana, dacă în ea nu se află condimentul iubirii Celui care ne-o dă.

Se știe că pruncul căruia îi lipsește iubirea, mănâncă mult, căci vrea iubire…

Însă din această hrană mănâncă, trăiește și trăiește sătul, căci îți dă viața plină, bucuria…

Și rămân șapte coșuri, amintind de cei șapte diaconi care trebuiau să dea pâine văduvelor păgânilor, adică amintește lumea celor de departe, a păgânilor.

Așadar, rămâne numărul perfect și pentru cei de departe… Fapt pentru care numărul șapte este mai mare decât 12, spuneam… În prima povestire au rămas douăsprezece coșuri, simbol al celor douăsprezece triburi ale lui Israel. În textul nostru rămân șapte coșuri, care fac referire la toate popoarele și la cei șapte diaconi care trebuie să aibă grijă de văduvele păgânilor, care reprezintă toate popoarele.

În textul nostru mănâncă 4000, în cel anterior au mâncat 5000.

„Cinci mii” fac referire la prima comunitate creștină din F.Ap. 4,4, unde stă scris: „erau cinci mii care trăiau astfel”. În schimb, în textul nostru sunt mai mulți, pentru că sunt… „patru mii”!

Cifra patru mii este alcătuit din o mie, care indică infinitul înmulțit cu patru, care sunt cele patru puncte cardinale, iar rezultatul este infinitul înmulțit cu întreaga lume. Așadar, nu mai este numai prima comunitate, ci întreaga lume este chemată, lumea celor de departe, a păgânilor…

Numărul șapte, face referire la cei șapte diaconi în slujba păgânilor… Iar acești 4000, fac referire la cele patru puncte cardinale… Așadar, întreaga lume a fost creată pentru a fi săturată de această pâine, nici un om nu-i exclus…

Notăm că prin această repetare a minunii am înțeles lucruri noi: am înțeles mai bine compătimirea, căci așa ne spune Isus…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag