Ps. 34 *(33)

Pericopa introduce discursul apostolic, adică discursul Celui trimis. Acest discurs nu e rezervat apostolilor ca atare, în sens tehnic, ci fiecărei persoane care crede, pentru că fiecare credincios e trimis.

Noi suntem apostolici, nu doar în sensul că suntem întemeiați pe apostoli – un fel de legătură istorică – ci suntem trimiși, adică apostoli, în mod structural. În Io. 20,19 Isus spune: „După cum Tatăl M-a trimis pe Mine, așa și Eu vă trimit pe voi”. Experiența, cunoașterea mântuirii lui Isus, este atât de profundă încât darul pe care-l primim devine și angajament, implicare, misiunea de a transmite această mântuire. Deci avem o identitate a trimiterii noastre (și a acelor 12 apostoli despre care se vorbește) cu Isus: o identitate și un stil al Lui. Și aceste lucruri sunt subliniate în pericopa noastră.

Se citește Mt. 10, 1-15

¹ Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge, şi să vindece orice boală şi orice neputinţă. ²Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: cel dintâi Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui; ³ Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; ⁴ Simon Canaaneul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat.
⁵ Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor. ⁶ Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. ⁷ Mergând, predicaţi: „S-a apropiat împărăţia cerurilor”. ⁸ Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli. În dar aţi primit, în dar să daţi. ⁹ Nu luaţi nici aur, nici argint, nici ban la brâu, ¹⁰ nici desagă pentru drum, nici două tunici, nici încălţăminte şi nici toiag, pentru că cine lucrează are dreptul la hrană. ¹¹ În cetatea sau în satul în care intraţi, interesaţi-vă cine este om vrednic şi rămâneţi acolo până când plecaţi. ¹² Intrând în casă, salutaţi. ¹³ Şi dacă acea casă este vrednică, pacea voastră să vină asupra ei; însă dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. ¹⁴ Dacă cineva nu vă primeşte şi nu ascultă cuvintele voastre, ieşind din casa şi din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. ¹⁵ Adevăr vă spun: mai uşor va fi în ziua judecăţii pentru pământul Sodomei şi al Gomorei decât pentru cetatea aceea.

Pericopa este împărțită în două părți… Primele 4 v. prezintă chemarea, vocația celor 12. De la v. 5 la v. 15 avem trimiterea în misiune. Isus le comunică apostolilor puterea Sa. Trimiterea în misiune nu este înspre păgâni, ci spre „cei pierduți din Israel” (v. 5-6). La v. 7 se spune conținutul vestirii, adică Împărăția, și se enumeră semnele acesteia. La v. 8 se indică gratuitatea cu care apostolul trimis trebuie să comunice mesajul, trebuie să-L arate pe Dumnezeu. Sunt șapte imperative negative, apoi primirea sau refuzul mesajului și judecata care urmează în funcție de acceptarea sau respingerea mesajului.

v. 1

¹ Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge, şi să vindece orice boală şi orice neputinţă.

În Evanghelie se apelează mereu la verbul care exprimă „chemarea”: este o adevărată vocație care se reînnoiește și se repetă.

Textul nostru, atunci când abordează chemarea sau vocația, se referă la cei 12, dar nici un om nu trebuie să se simtă exclus. Pentru că fiecare persoană care trăiește este o persoană care e chemată la viață. Iar dacă e chemată să trăiască, are un sens. Dacă are un sens, atunci are și o slujire, aduce o slujire… Când se spune că persoana e unică și irepetabilă, se sugerează că fiecare persoană are o slujire unică și irepetabilă. Prezența persoanei – cu calitățile, limitele și defectele ei – înseamnă ceva pentru alții… dar și pentru Dumnezeu.

Fiecare persoană trebuie să simtă că propria ei existență e sănătoasă, validă și înaintea altora,… în baza însemnătății pe care-o poate avea pentru alții.

Isus „Îi cheamă la El pe cei 12”. Îi chemă „ucenici” și apoi vor fi numiți „apostoli”. Sunt 12 la fel ca patriarhii, la fel ca cele 12 triburi ale lui Israel. Și lor Isus le dă „o putere” – nu atât „puterea” – ci e ceva mai mult decât o forță, este o stăpânire. Dar nu e o stăpânire peste persoane – pentru că această putere este o slujire – ci este o stăpânire peste rău, pentru a ajuta și elibera persoanele… Înseamnă a sluji persoanele, eliberându-le de tot ceea ce este rău. Un rău care este înăuntru – interpretez astfel „spiritele necurate”, acest element vital și contradictoriu, care însă conduce la moarte – dar se află și-n afară: „orice fel de boală și neputință”.

În loc de a vindeca, textul spune „a îngriji”, ceea ce înseamnă „a-i păsa”. Dacă omul face în acest fel, se arată a fi un fiu al lui Dumnezeu și frate.

Când a fost consacrat episcop, Sf. Vasile din Cezarea îi spune Sfântului Ambrozie: „Fă-ți curaj – omule al lui Dumnezeu – pentru că nu din partea oamenilor ai primit și învățat Evanghelia lui Cristos, ci Domnul însuși te-a luat dintre judecătorii pământului, pentru a te așeza pe scaunul apostolilor. Luptă lupta cea bună (cf. 1Tm.) și vindecă bolile poporului”. După Sf. Vasile, episcopul vindecă bolile poporului în baza puterii pe care i-o dă Dumnezeu.

vv. 2-4

² Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: cel dintâi Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui; ³ Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; ⁴ Simon Canaaneul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat.

Acestea sunt numele celor 12. Lista e scurtă și cunoscută… Când citim listele de nume – în special în VT – nu suntem atenți, pentru că noi subestimăm aceste înlănțuiri de nume ale persoanelor. Pentru cei din trecut acestea aveau o însemnătate… (pentru un suporter, nu doar numele echipei are un sens, ci și numele celor care alcătuiesc echipa). Subliniez că și numele fiecăruia are un sens.

Are sens această chemare, care nu cuprinde o mulțime anonimă de persoane, ci vizează cele 12 persoane – ceva structural – având un raport personal. Sunt amintiți fiecare, unul după altul, pentru că există un raport personal din partea lui Isus cu fiecare în parte.

În Ev. lui Matei apostolii sunt enumerați doi câte doi… Deci numele fiecăruia indică raportul personal cu Dumnezeu, este fiul. Cuplul indică raportul care există între cei doi, deci este vorba de un raport de fraternitate: apostolii sunt trimiși doi câte doi.

În lista apostolilor nu există nume care să exceleze din punct de vedere al pregătirii culturale sau la nivel moral. Nu există înțelepți, oameni perfecți… Nu sunt cărturari și farisei, adică persoane cunoscute datorită respectării legii sau competenței în explicarea legii… Apostolii sunt persoane normale, obișnuite: pescari și păcătoși.

Ca echipă, privindu-i, concluzionăm că e o echipă imposibilă.

Isus nu a ales această „echipă” cugetând rațional, ci iubind. Luca ne spune că alegerea echipei se face în urma unei rugăciuni: Isus se roagă toată noaptea și apoi îi alege pe cei 12.

Noi am alcătui în mod diferit o echipă de la care ne-am aștepta să obțină un oarecare rezultat. Noi am vrea persoane care să dețină calități deosebite, cu care să putem atinge scopul fixat. Isus însă alcătuiește echipa din oameni comuni, obișnuiți, chemați la o misiune. Aceștia reprezintă lumea normală, care alcătuiește poporul lui Dumnezeu, iar aceasta este Biserica.

Biserica este sfântă, dar este pătată și de păcate: Biserica e „casta meretrix”. Este castă sau pură, dar are în ea și păcatul, pentru că e umană și are în sine urma păcatului, a limitei.

Biblia din Ierusalim îi împarte în trei grupe, de câte patru apostoli… În primul grup îi aflăm pe Petru, Andrei, Iacob și Ioan, reprezentând grupul discipolilor cel mai apropiat de Isus. În al doilea grup sunt: Filip, Bartolomeu, Toma și Matei, care e grupul discipolilor înrudit cu ne-iudeii. În al treilea grup se regăsesc următorii apostoli: Iacob, Tadeu (numit Iuda în alte Evanghelii), Simon și Iuda Iscarioteanul, care sunt cei mai apropiați de iudei.

Isus e prieten și tovarăș al oamenilor. Sf. Ignațiu vorbește despre compania lui Isus, definind-o „prieteni în Domnul”. Apostolii nu s-au ales, ci au fost chemați (v. 1). Totuși, aspectul uman trupesc este important: înrudirea dintre ei (Petru și fratele său…), se amintește ocupația lor (vameș), îndeletnicirea politică (zelotul)… Dumnezeul nostru e unul întrupat: S-a făcut trup. În 1Io. se spune „din aceasta puteți recunoaște spiritul lui Dumnezeu: orice spirit care recunoaște că Isus a venit în trup, este de la Dumnezeu”. Deci Isus e prieten și tovarăș al oamenilor.

Această prezență discretă a lui Isus lângă noi – în toate zilele, până la sfârșitul lumii – o aflăm în toată Ev. după Matei.

vv. 5-6

⁵ Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor. ⁶ Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.

Versetul al V-lea deschide partea a doua a pericopei, care ne prezintă trimiterea și misiunea apostolilor. Cel care trimite este Isus: „După cum Tatăl M-a trimis pe Mine, așa și Eu vă trimit pe voi” (Io. 20)… Stilul comunicării, al transmiterii vieții, al mântuirii din partea lui Isus nu este imediat, ci prin mijlocirea celor doisprezece.

Și îi trimite nu printre păgâni, nici în orașele samaritenilor… Nu înseamnă că Isus îi exclude pe păgâni sau pe samariteni, care ar fi păgânii domestici sau cei care stau aproape de evreii practicanți; aici este vorba de o alegre preferențială din partea lui Isus: „Mai întâi mergeți la Israel… adresați-vă mai bine oilor pierdute ale casei lui Israel” și apoi mergeți și la ceilalți.

De fapt așa s-a întâmplat: Isus mereu a predicat în interiorul granițelor lui Israel, s-a limitat la Israel. Și apostolii – chiar și Pavel – au respectat acest obicei. Pavel a devenit apostolul neamurilor, dar la începutul misiunii sale s-a adresat evreilor. Apoi, când a înțeles că nu reușea să aducă nici un rod, a spus: „Mântuirea trece la păgâni”.

Și Petru a fost constrâns de Providență să vestească mai apoi păgânilor, dar de fapt, ei au respectat această lege… Un precept influențat de textul din Deut. 7: Dumnezeu nu a ales Israel, aruncând la gunoi celelalte popoare. Nu! Dumnezeu îl alege pe Israel, nu pentru că este cel mai mare dintre toate popoarele – de fapt Israel e cel mai mic – ci pentru că Domnul iubește Israelul. E o alegere fără vreun motiv, iar mântuirea – vestirea mântuirii – începe de la Israel și apoi se extinde la alții!!!

Sf. Irineu din Lyon vorbește despre „economia lui Dumnezeu”: Dumnezeu acționează în istorie. Card. Martini spune că „Israel, deși pe moment este dușman al Evangheliei, rămâne mereu un popor ales, pentru că Dumnezeu e fidel promisiunilor Sale”, inspirându-se de la Pavel, care spune că la urmă și Israel se va converti (cf. Rm).

Subliniind că „Dumnezeu cheamă și lucrează în istorie”, evanghelistul vrea să noteze că Dumnezeu ne anticipă… În aceste cuvinte avem totul, de la Adam – care caută să fure calitatea lui Dumnezeu – la Isus, care își dă viața Sa și astfel Isus trăiește viața fiului, pentru că El consemnează totul Tatălui, spun Pavel și Apocalipsa.

v. 7

⁷ Mergând, predicaţi: „S-a apropiat împărăţia cerurilor”.

„Mergând pe drum”, deci călătorind. În mod mai extins putem spune că tocmai prin a trăi și a călători împreună cu alții – deci în termeni dinamici – „Călătorind, predicați, proclamați Evanghelia”, ca și cum Isus ar sublinia că trimiterea în misiune pe care El o dă, este dinamică, activă… Cu alte cuvinte, mântuirea se transmite „și vorbind”, dar în mod special se transmite trăind și „trăind cu”.

Mântuirea nu e un mesaj, un pachet care se primește prin poștă sau prin internet, ci e o comunicare care nu se argumentează, ci se răspândește, în special, prin viața trăită, cu trăirea propriei vieți, prin a călători împreună cu alții, împărtășind cu alții.

Care e mesajul acestei comunicări, al acestei vestiri? E Împărăția lui Dumnezeu sau „Împărăția cerurilor (o expresie specifică lui Matei) este aici!”. În limba greacă ni se spune că Împărăția s-a apropiat, deci este aici, e prezentă! Iar Cuvântul, vestirea, proclamarea arată că Împărăția e prezentă, astfel încât tu să o poți primi.

Împărăția cerurilor nu e o realitate pe care trebuie „s-o așteptăm” ca și cum ar fi ceva care aparține viitorului și nici una pe care trebuie s-o comemorăm, ca și cum ar aparține trecutului, ci trebuie să o trăim acum, pentru că e aici!

Credința țintește prezentul. Poate că religia este îndreptată spre trecut și devine nostalgie, sau țintește viitorul, devenind un fel de speranță vagă, care acum te determină să nu te implici, pentru că totul se va desfășura în viitor…

Expresia Împărăția cerurilor o folosește Matei, pentru a nu spune Împărăția lui Dumnezeu – din respect pentru sensibilitatea evreului, care ascultă – dar Împărăția cerurilor este și desemnează substanța lui Dumnezeu; este Dumnezeu care se extinde. Dumnezeu care se deschide, se răspândește e aici, iar tu nu trebuie să faci altceva decât să-ți dai seama… și să-I faci loc în inima ta.

v. 8

⁸ Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli. În dar aţi primit, în dar să daţi.

Putem înlocui acel „vindecați” cu „îngrijiți-vă”, adică faceți terapie, luați în grijă.

Bolnavii sunt numiți infirmi, pentru că stau în picioare cu multă dificultate. Textul se referă la cei slabi, fragili… După cum Isus a revelat și a trăit fraternitatea cu noi – cei slabi – la fel noi revelăm că suntem fiii lui Dumnezeu și construitori ai fraternității, tocmai îngrijindu-ne de cel infirm, slab, de cel care are dificultăți să stea în picioare.

„Înviați pe cei morți”… Isus nu se referă la faptul de a face să se reîntoarcă la viața pământească toate cadavrele. Când se vorbește de înviere, se înțelege faptul de a comunica o viață diferită de cea pământească. În 1Io. 3,14 se spune: „Știm că am trecut de la moarte la viață – aceasta e învierea – pentru că-i iubim pe frați”.

„Curățați leproșii, alungați dracii”… Cel care e trimis reușește – nu prin meritul său, ci transmițând cu iubire acea putere de care am vorbit la v. 1 (puterea primită de la Isus) – să facă mai liberă viața omului, liberă de lepra păcatului și de frica de moarte: o viață trăită nu sub semnul sclaviei, ci sub semnul libertății fiilor (Rm. 8,15 „Nu am fost chemați la un spirit de sclavie, ci la un spirit de libertate, fapt pentru care strigăm Abba, Tată„!).

Partea a doua a versetului e importantă pentru ca mesajul Evangheliei să fie rodnic: „gratuit ați primit, gratuit dați”. E nevoie ca în vestirea, în comunicarea și-n arătarea credinței, să apară latura gratuității. Să nu fim interesați de latura economică sau de onoare, pentru ca în vestirea noastră să se arate harul și Dumnezeu, care e har, care e gratuitate.

Cineva a scris: „În multe lucruri se deosebesc religiile, dar într-un lucru converg: în goana după bani”. Evanghelia vrea să se deosebească de acest aspect. Evanghelia e diferită de religie! Evanghelia ne cere să ne separăm de orice profit lumesc… subliniind gratuitatea…

vv. 9-10

⁹ Nu luaţi nici aur, nici argint, nici ban la brâu, ¹⁰ nici desagă pentru drum, nici două tunici, nici încălţăminte şi nici toiag, pentru că cine lucrează are dreptul la hrană.

Avem cele șapte imperative negative… sunt enumerate condițiile necesare pentru a merge înainte și pentru a arăta, a proclama Vestea cea Bună în mod eficient.

Pe munte, omul duce cu sine doar ceea ce e util și esențial… dacă pune prea multe lucruri în rucsac, riscă să nu poată urca muntele… Isus ne spune care sunt toate lucrurile pe care trebuie să le lăsăm la o parte… pentru ca evanghelizarea să fie eficientă, pentru ca să se arate harul și gratuitatea. Isus ne indică lucrurile pe care nu trebuie să le luăm cu noi. Mai întâi „aur și argint”, metale care ne indică lipirea inimii noastre de lucruri, de mijloacele care ne fac să pierdem din vedere scopul. Aceste bogății sunt contrare scopului urmărit.

Pericopa ne arată semnele Împărăției cerurilor: aceasta e aproape, îngrijiți-vă, înviați, însănătoșiți, dați gratuit, nu vă adunați comori, salutați… Prin acest text, Isus expune discipolilor – dar și nouă – tocmai ceea ce El a făcut „Trecând, El a vindecat”. În Ev. lui Matei avem acest aspect puternic al spuselor lui Isus „învățător”, noile table ale legii, pe care le dă în discursul de pe munte, Isus” judecător” (Mt. 25), dar există și un alt aspect: Isus vindecă, El e „o prezență” apropiată, mereu lângă noi… Fără această prezență omul s-ar simți singur și neputincios „Eu nu reușesc să respect toate aceste îndemnuri…”. Cine poate spune că reușește? Și totuși noi putem reuși prin grație, prin credință.

Aceste versete ne arată puritatea vestirii, predicării… Versetele reflectă vestirea Evangheliei, pentru că într-un anume fel, ele îl descriu pe Isus, care vine din poziția Sa și intră în situația noastră (Fil. 2). Isus era într-o situație de invidiat, dar nu a considerat că trebuie să-și apere poziția, cea de „a fi ca Dumnezeu”, ci s-a golit, s-a făcut mic, pentru a fi cu noi și trimițându-ne, ne comunică această posibilitate și acest stil al Său. Nu e vorba ca noi să-L imităm, ci să avem conținutul Său: „Nici aur, nici argint”…

Se pare că Isus se preocupă mai mult de felul în care trebuie să fim și să trăim, decât de ceea ce spunem, deoarece exemplul nostru e mai grăitor decât o predică…

Traista ar fi rucsacul în care îți ții mâncarea, ceea ce-ți permite să trăiești. Deci să renunți la aceasta, pentru că tu țintești altceva.

Cele două haine reprezintă aspectul exterior și demnitatea. Dar se exclude cea de a doua haină? Pentru că, după cum a spus și Botezătorul, a doua haină nu e a ta, ci e a fratelui. Dacă vrei să mergi în misiune, mai întâi trebuie să-i dai fratelui o haină…

Fără sandale… Omul liber poartă sandale, sclavul e cu picioarele goale. Deci propovăduitorul nu va fi sclav, ci servitor al fratelui.

Fără baston, ceea ce-ți folosește ca sprijin, pentru că sprijinul tău va fi altul, adică lemnul crucii.

„Lucrătorul are dreptul la hrana lui”… cel care vestește are dreptul la plată…

David când îl înfruntă pe Goliat. Atunci când este îmbrăcat cu toate instrumentele de luptă nici măcar nu reușește să se miște. Dar, după ce se eliberează de întreaga armură, el va birui; pentru că spune „Eu mă încred în numele Domnului”.

vv. 11-13

¹¹ În cetatea sau în satul în care intraţi, interesaţi-vă cine este om vrednic şi rămâneţi acolo până când plecaţi. ¹² Intrând în casă, salutaţi. ¹³ Şi dacă acea casă este vrednică, pacea voastră să vină asupra ei; însă dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi.

Subliniez faptul că apostolul – cel trimis – se prezintă și devine oaspete într-o casă privată sau într-un oraș, un spațiu public… Apostolul se prezintă ca oaspete.

Dacă un om se simte oaspete, are o anume atitudine, alcătuită din modestie și simplitate. Gazda simte gratuitatea darului pe care misionarul îl comunică, precum și o anume bunăvoință față de oaspete și față de mesajul său.

Uneori greșim în activitatea misionară, pentru că pornim de la ideea că trebuie să ajutăm, să fim un fel de binefăcători. Această atitudine nu este rodnică din punct de vedere evanghelic.

Salutul e șalom, care se traduce prin cuvântul pace. Dacă oamenii din acea casă vă primesc, vor primi pacea, dacă nu, pacea se reîntoarce la voi.

vv. 14-15

¹⁴ Dacă cineva nu vă primeşte şi nu ascultă cuvintele voastre, ieşind din casa şi din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. ¹⁵ Adevăr vă spun: mai uşor va fi în ziua judecăţii pentru pământul Sodomei şi al Gomorei decât pentru cetatea aceea.

Stilul textului – comparația cu Sodoma și Gomora – este cel al „amenințărilor pedagogice”… Oamenii din aceste orașe au murit datorită perversiunii cu care i-au tratat pe frații lor și pentru că L-au refuzat pe Domnul.

„A scutura praful de pe picioare”… deși era un gest tipic evreului – care lăsa pământul păgân și intra în pământul făgăduinței – totuși nu e o formă de condamnare pe care apostolul sau cel trimis ar pronunța-o celor care nu l-au ascultat. E un gest dictat de iubire, este unul care-l cheamă pe celălalt la o reflexie mai profundă. E un fel de dojană, pentru ca el să se gândească bine la ceea ce face: la împietrirea și indisponibilitatea inimii și a minții sale.