Textul din această seară ne ajută să pricepem ce fel de „joc” jucăm… și care este jocul vieții. E un text de discernământ în care suntem chemați să vedem dacă acceptăm „jocul” lui Dumnezeu. Ni se spune care este „jocul” Domnului și cum să-l interpretăm. Cei din generația lui Isus nu au știut să-l interpreteze.

Acest text ne folosește nouă, care nu știm să interpretăm realitatea… A pricepe că nu știm să interpretăm, e primul nivel al inteligenței… Apoi apare al doilea nivel, adică „este drept, corect tocmai opusul a tot ceea ce noi gândim și facem”…

Isus se plânge de generația Sa, pentru că nu înțelege „jocul” lui Dumnezeu.

Se citește Mt. 11, 16-19

¹⁶ Cu cine voi compara această generaţie? Este asemenea copiilor care stau în pieţe şi strigă către alţii:
¹⁷ «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi bocit». ¹⁸ Căci a venit Ioan care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: «Are diavol». ¹⁹ A venit Fiul Omului care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!». Dar înţelepciunii i s-a dat dreptate după faptele ei”.

În viață mereu sunt două timpuri: avem timpul pentru a fi treji și timpul pentru a dormi; timpul pentru a plânge și cel pentru a râde; timpul pentru a ne bucura și pentru a jeli… Și a înțelege care este acum timpul just este foarte important.

Dacă noi începem să râdem – fiind mulțumiți de ceva pentru care ar trebui să plângem – nu e normal. Dacă încep să râd pentru că alții îmi rup mâna, nu-i un semn bun… E just ca în acest moment să plâng. Deci există un moment al plânsului, în care răul trebuie descoperit ca fiind un rău, și trebuie să ne apară ca fiind un rău și trebuie înțeles că e un rău. Prima dramă constă în faptul că nu vedem răul ca fiind un rău și spunem, „da, însă în el există mult bine…”. Și continuăm în răul nostru.

Apoi, în al doilea timp, trebuie să ne bucurăm de bine. Dacă un om nu se bucură pentru bine, de ce se bucură? De rău?

Atunci când trebuie să ne bucurăm pentru bine, noi obiectăm că există mult rău pe lume. Astfel, înaintea răului spunem că trebuie să fim liniștiți, pentru că există și mult bine… iar înaintea „binelui” spunem că trebuie să fim triști, pentru că există mult rău…

Astfel, când există răul „suntem fericiți” și ne bucurăm de rău, dar la urmă ne simțim și mai rău. Apoi când există binele, suntem triști și nu ne bucurăm de bine și astfel ne simțim rău.

Așadar, niciodată nu jucăm jocul corect al lui Dumnezeu; nu suntem de acord cu ceea ce Dumnezeu ne propune… Acesta e discursul general…

Acum să intrăm în diferitele aspecte ale „jocului fundamental al vieții” pentru a discerne: „Ce trebuie să facem acum? Ce fel de timp este acesta?”… Și în acest timp există mereu ambele jocuri pe care trebuie să le jucăm… Și e regula fundamentală a discernământului…

Din textul biblic rezultă că noi mereu suntem defazați față de jocul Domnului.

v. 16a

^16a Cu cine voi compara această generaţie?

„Această generație…”. Când se vorbește în Biblie despre „această generație”, mereu se înțelege ceva foarte rău, căci „această generație” întotdeauna este rea. Căci generațiile trecute nu mai dăunează, iar cele viitoare încă nu dăunează… Răul din prezent ne deranjează. Deci „această generație” este generația în care există răul.

Noi, de obicei, înaintea răului spunem: „Da. Această generație a noastră a moștenit golul generațiilor trecute. E vina istoriei. Și tot răul și rănile care pe care ni le-au făcut…”. Și astfel, deoarece suntem răniți, continuăm să ne rănim și să-i rănim și pe alții… În acest fel răul continuă, pentru că noi ne scuzăm că avem în urmă tot trecutul care ne condiționează.

Însă e important să înțelegem că „această generație”, adică „eu” și „în acest moment” sunt responsabil de răul meu.

Atunci când un om începe să înțeleagă că este responsabil, începe să schimbe istoria. „Da. E adevărat tot răul ce s-a făcut. Însă l-au făcut ei. Eu n-am vină. De acel rău, eu nu sunt responsabil”. „Însă în acest moment, eu am o posibilitate: să fiu eu însumi, așa cum pot. Și să încep o istorie nouă, fără să mai stau blocat la infinit și să mă gândesc la tot răul pe care alții mi l-au făcut”. Dacă eu mă tot gândesc la răul pe care mi l-au făcut, acesta este singurul mod ca să repet acel rău la infinit și în mod constant.

Însă acest moment din prezent e momentul responsabilității…

Adam și Eva au făcut răul, dar îl țineau ascuns. Ei „s-au ascuns”. Fugeau de Dumnezeu. Și ce a făcut Domnul? Îi ajută să descopere răul pe care deja îl aveau în interiorul lor, scoțându-l la iveală. Cum răspunde Adam? Răspunde „femeia e vinovată, nu eu”. „Pe care Tu mi-ai dat-o”. Adică dacă există un vinovat, acela ești „Tu”.

De obicei acesta e primul pas: vina este mereu a altuia… Cel puțin reușim să înțelegem că există o vină, adică ceva nu merge și punem vina pe altul… Mereu facem așa…

Un om devine adult când înțelege că „altul are vina sa, dar e problema sa”, însă eu am responsabilitatea mea. Deci ce pot face eu acum pentru a trăi liber și pentru a schimba jocul? Pentru a nu continua să mă bucur de rău… Și a începe să mă bucur de bine. Să spun „da, răul nu-mi place. Chiar dacă-l am, recunosc că-l am, nu e vina mea că-l am. Însă aici și acum (în acest neam), eu sunt responsabil să fac altfel, să nu mai fac răul”.

În acest moment începe să se schimbe jocul. Cu alte cuvinte, „această generație” este „generația din prezent” – noi – care e chemată să înțeleagă jocul și nu să repete jocul răului.

Jocul răului constă în a crede că e plăcut exact ceea ce nu e plăcut; că e frumos exact ceea ce e rău și urât; deci în a se bucura de ceea ce este trist. De ce se fac toate războaiele, nedreptățile, minciunile, dominările și toate tragediile? Pentru că omul crede că acestea sunt un bine. Adică se înșală.

Timpul prezent ar trebui să fie locul în care se descoperă această înșelăciune, iar eu îmi însușesc responsabilitatea și libertatea. Apoi înțeleg și faptul că am multe condiționări, poate că nu pot face diferit… Însă mereu pot spune „e ceva greșit și nu aș vrea să fie așa”. Aceasta este demnitatea umană! Adică nu se justifică răul. Nu mă fosilizez (împietresc) în rău. Mă disociez, mă detașez de rău.

De răul de care te disociezi (te desparți), nu ești responsabil. E responsabilitatea minimă dăruită mereu fiecărui om, adică liberul arbitru. Dacă negăm omului liberul arbitru, omul ar fi doar un animal condiționat de istoria anterioară lui, fără un minim de libertate și de o nouă posibilitate. Adică nu există mântuire pentru om. Căci omul doar a repetat erorile din trecut, agravându-le.

Deci e importantă „această generație”, adică „eu, în acest moment” să reușesc să-mi asum responsabilitatea mea, adică să descopăr jocul. Astăzi sunt chemat să descopăr ce fel de joc urmez.

v. 16b

^16b Este asemenea copiilor care stau în pieţe şi strigă către alţii:

În partea a doua a versetului, Isus dezvăluie jocul.

„Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă către alții”.

Noi facem jocul pruncilor, care în loc să se joace, șed și se învinuiesc. E interesant că mai înainte de a ne spune jocul pe care-l facem… Ce joc este acesta? E un joc care nu se joacă… „ei șed și se ceartă”.

Primul joc pe care-l facem este acela de a nu ne juca; de a ședea și de a ne plânge unii de alții. Este „non-jocul”. Așadar, ne pierdem viața plângându-ne unii de alții. Suntem la fel ca pruncii și niciodată nu ne maturizăm… Suntem supărăcioși, invidioși, nerespectuoși…

Primul lucru este că nu jucăm. E senzația pe care toți o avem. Eventual, suntem jucați… Adică viața trece peste noi… Trăim, dar ne plângem, ne văietăm… „cu alții”, căci de obicei îi certăm pe alții: „strigăm la alții și-i certăm, îi învinuim”.

Acești copii nu sunt pruncul evanghelic, care e disponibil, încrezător, știe că aparține lui Dumnezeu, ci reflectă adevărul spus de Pavel în Scrisoarea către Efeseni 4,14: „Ca să nu mai fim copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii”. E imaginea pruncului agitat, care se distrează nu prin a juca, ci în a bloca jocul. E pruncul nepoliticos…

v. 17

¹⁷ «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi bocit».

Acestea sunt cele două jocuri fundamentale. Pruncii obișnuiesc să mimeze (să imite) viața celor mari… Iar cele două lucruri fundamentale ale vieții sunt iubirea și moartea; căsătoria și înmormântarea. De fapt, în piață, copiii se joacă „de-a căsătoria și de-a înmormântarea”.

Cântă cu cetera pentru a dansa la nuntă – primul joc – și apoi, cântă de jale pentru a face înmormântarea…

Acești prunci se plâng pentru că spun: „Noi cântăm ca tu să dansezi, însă tu plângi. Apoi cântăm de jale pentru ca tu să plângi, însă tu râzi”. Ce înseamnă?

Înseamnă că cele două jocuri fundamentale ale vieții – cel al bucuriei, pentru bine și cel al întristării, pentru rău – le înțelegem greșit. Prin urmare, când ar trebui să plângem pentru rău, noi spunem că „nu e chiar atât de rău”. Mai mult, ne place. Este plăcerea aparentă a răului. Și de aceea facem tot răul. Când trebuie să ne bucurăm pentru bine, nu ne bucurăm, căci ne înșelăm și spunem: „e ceva atât de rău…”.

Prin urmare, noi niciodată nu jucăm adevăratul joc al vieții: „nu ne bucurăm de bine, și nu ne întristăm de rău”. Ba mai mult, ne complăcem în rău. Apărăm răul, fără să fim răi…

Mai mereu mass-media face apologia răului. Însă de rău trebuie să ne rușinăm. Până când omul nu se rușinează de rău, niciodată nu se va bucura de bine! Iar dacă se descriu lucruri foarte rele, e nevoie de cineva brav, care să le descrie bine… și nu de un nepriceput, care după aceea îi inspiră pe alții să le facă.

Se poate pune-n scenă o tragedie, așa cum era în lumea greacă, dar tragedia este o purificare (o eliberare) și nicidecum nu te îndeamnă ca apoi să-ți ucizi părinții, chiar dacă respectiva piesă de teatru ar descrie această scenă.

Există un joc pe care nu reușim să-l înțelegem și anume, faptul că noi nu reușim să ne întristăm de rău. Suntem înșelați: când se cântă de jale, noi râdem. Iar când se cântă de bucurie, noi nu dansăm, ci plângem. Așadar, noi nu înțelegem jocul vieții.

Isus și Botezătorul ne spun de ce nu înțelegem jocul vieții…

v. 18

¹⁸ Căci a venit Ioan care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: «Are diavol».

Ioan e cel care proclamă jalea. „A nu mânca și a nu bea” reprezintă semnul morții. Ioan pune diagnosticul răului: „E inutil să se mănânce și să se bea la ospățul vostru, căci e un ospăț de moarte, un ospăț otrăvitor. Voi trebuie să vă convertiți, căci trăiți o viață nedreaptă, care vă duce la rău, la pierzanie. Nu vă dați seama că vă faceți rău trăind așa?”.

Acesta era sensul întregii predicări profetice. Ioan (la fel ca ceilalți profeți) spune: „eu nu sunt de acord cu acest joc, pe care voi îl faceți. Mă abțin. Adică mă plâng”.

A ști să te plângi de rău, a-l recunoaște ca fiind un rău, a ști să te rușinezi de rău și să plângi din cauza răului, e un lucru fundamental în viață.

Este îngrijorător când un om se bucură de rău, ori se preface că se bucură…

Tot răul se face pentru că pare un bine, pentru că suntem înșelați. Când se încheie înșelarea?

După aceea, pericolul este următorul: că odată făcut răul, acesta devine viciu. Adică tu nu mai poți trăi fără acest rău. Ai vrea să renunți la rău, dar nu poți. Căci acel rău (drog) nu te satură, nu te răsplătește și atunci trebuie să faci mai mult… Și devine un cerc vicios.

În această situație este important să-l ascultăm pe Botezătorul: „Așa nu merge bine!”.

Ioan cântă de jale (se plânge) și spune: „înaintea acestor lucruri trebuie să plângem”. La fel ca toți profeții, el denunță răul ca fiind un rău. Și e important. Căci dacă ar fi un bine a arunca cu pietre, a fura, a face nedreptăți sau a ucide, atunci viața ar fi urâtă… Deci e important să luăm în serios acest prim joc.

Există o tristețe care vine de la Dumnezeu: e just să fim triști din cauza răului făcut de noi. Să ne simțim vinovați datorită răului, e just! (altele sunt sensurile de vină de care trebuie să ne eliberăm. Spre exemplu atunci când nu am făcut nimic rău sau când am îndurat răul sau când ne-au învinovățit pe nedrept). Dar a ne simți rău din cauza răului făcut de noi, e primul lucru fundamental, necesar pentru a trăi bine.

Dacă un om ar fi extrem de bolnav, dar ar spune că se simte foarte bine… ar fi ciudat… Căci, în realitate, el nu se simte bine.

De multe ori noi facem apologia (elogiul) răului, ca și cum ar fi un bine. Nu!

Profetul este cel care descoperă răul. Și există mult rău în viața fiecăruia dintre noi, care ne face rău atât nouă, cât și altora… Un rău de care trebuie să ne rușinăm cu mare onestitate.

Culmea răului nu constă în a face răul, ci în a ne lăuda cu răutatea făcută. Poate nici nu reușim s-o facem, dar ne lăudăm…

Iată primul joc. Vine Botezătorul și ce zic? „Are un diavol: este un satanic, e exagerat, e demodat… Viața e frumoasă, e darul lui Dumnezeu… Dumnezeu deja ne-a mântuit… Atunci de ce exagerează Botezătorul?”.

Într-adevăr! Dumnezeu ne-a mântuit și viața este un dar al Său, însă noi distrugem acest dar al lui Dumnezeu… E suficient să citim ziarele sau să privim în urmă la istoria noastră personală…

Primul joc pe care trebuie să-l înțelegem – și e jocul Botezătorului – constă în a descoperi răul ca fiind un rău. Acesta e fundamentul vieții spirituale.

Până când nu ajung să descopăr că răul e un rău și astfel continuu să cred că răul este un bine, înseamnă că trăiesc precum un animal… Adică nu ating nivelul omenesc, pentru că nu sunt nici liber și nici responsabil.

Omul face răul întotdeauna datorită ignoranței (neștiinței). Însă ignoranța nu este o circumstanță atenuantă a răului, ci este adevăratul rău. Căci dacă un om ar face răul fiind deplin conștient de răutatea sa, mai repede sau mai târziu s-ar schimba, însă naivitatea nu este o scuză sau un pretext.

Așadar avem această descoperire, arătare a adevărului, care este primul pas, primul joc. E primul joc în favoarea binelui.

Deci să nu spunem că Botezătorul are diavol – care înseamnă că este îndrăcit, nebun – deoarece el spune adevărul.

Dacă în zilele noastre un om denunță relele din societate, nu trebuie să-l catalogăm ca fiind nebun, ci ar trebui să-l luăm în serios, căci răul nu face bine nimănui… Poate că acel om greșește, dar atunci trebuie să evaluăm bine ce spune…

Trebuie să descoperim răul, fără prea multă ingenuitate și fără să spunem că totul merge bine… Cine nu ține seama că există răul, greșește nespus de mult. Înseamnă că face răul, fără să-și dea seama; sau că-și dă seama că face răul, dar se justifică foarte bine… Un om poate să nu fie imbecil sau de rea credință, dar să fie nepregătit să abordeze și să rezolve o anume situație.

Așadar primul este acest aspect critic, adică descoperirea răului, spunându-i pe nume. Altfel se poate întâmpla precum și-n cazul conversațiilor: adică nu-i spui niciodată adevărul. Cineva te deranjează, iar tu niciodată nu-i spui. Poate că e drept să-i atragi atenția, dacă-ți zice prostii. Poate că apoi te va contrazice și-ți va arăta că spune lucruri inteligente, deci erai tu prostuț… Dar cel puțin îți descoperi intențiile…

Există pericolul să fii de acord cu totul. Nu! Răul este un rău.

Poate că eu greșesc… Este adevărat că niciodată nu trebuie să judecăm persoanele, dar trebuie să vrem să le înțelegem… Dacă un lucru m-a deranjat, eu îmi dau seama dacă mi-a dăunat, deci nu trebuie să spun că-mi face bine. Dacă un lucru mă face trist sau mă închide în mine, nu e un bine.

Așadar eu am un criteriu interior cu care să evaluez binele și răul, iar eu trebuie să conștientizez acest adevăr. Trebuie să știu să-i dau un nume precis răului, căci nu e ceva vag.

Acesta e primul joc… Noi în acest joc ne comportăm ca pruncii, adică râdem (luăm în derâdere)… Așa s-au comportat oamenii cu toți profeții… Mai mult, dacă profeții au vorbit puțin mai mult, li s-a tăiat capul… După aceea, poate că vor fi beatificați, la fel ca Savonarola care a fost beatificat după 500 de ani de la moartea sa… Era mult mai bine dacă ar fi fost ascultat cât era-n viață.

Primul joc ne îndeamnă să luăm întristarea ca fiind întristare; răul ca fiind rău; rușinea ca fiind rușine… Și să nu ne fie frică, pentru că dacă noi considerăm lucrurile în adevărul lor, ne purificăm… Cu alte cuvinte, ne costă să recunoaștem că răul este rău, dar dacă nu recunoaștem, ne costă mult mai mult… Ne costă angoasa, lipsa de sens în viață, golul din interiorul nostru… Ne costă realitatea din lume pe care o vedem, adică pierderea tuturor valorilor: pierderea vieții și al sensului vieții…

Acesta e primul joc al Botezătorului… Și e primul joc pe care-l face Dumnezeu cu noi, pentru a ne scoate din rău… Adică ne scoate din rău cu ajutorul remușcării.

Dacă lipsește remușcarea și rușinea pentru răul făcut, trebuie să ne îngrijorăm… Un om care face răul cu ușurință, ne îngrijorează, căci este stăpânit de o gravă boală… E cea mai rea boală ce i se poate întâmpla omului, aceasta de a face răul fără să simtă remușcare sau rușine…

Când un om se îmbolnăvește de bolile fizice, în cel mai rău caz moare. Dar a muri nu e un rău… Însă atunci când un om e stăpânit de o boală spirituală (nu-și dă seama de răul făcut sau îl face cu plăcere) omul face mult rău și se distruge pe sine și pe alții.

v. 19

¹⁹ A venit Fiul Omului care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!». Dar înţelepciunii i s-a dat dreptate după faptele ei”.

Mai înainte de a explica acest verset, subliniem că cele două jocuri sunt concomitente… Nu înseamnă că mai întâi vine răul și apoi urmează binele… Nu! Ci întotdeauna binele și răul sunt amestecate… Cu adevărat e bine să știm accepta invitația pruncilor: „acum să jucăm acest joc”… deci jocul e acesta… „apoi vom juca celălalt joc…”.

Vreau să spun că există simultan cele două jocuri într-o parte din noi… Și trebuie să le acceptăm pe ambele, deosebindu-le.

Al doilea joc e al Fiului omului, Isus, care în loc să postească, „mănâncă și bea”. Isus face opusul lui „a posti”, deci sărbătorește.

Am notat că Isus pregătește pentru noi ospățul nupțial. Așadar este vorba de iubire și bucurie simbolizate prin a mânca și a bea, indicând și a trăi în plinătate.

Așadar Isus ne invită la bucurie. Al doilea joc al lui Dumnezeu este „bucuria pentru bine”… să ne bucurăm pentru tot ceea ce-i un bine și totul este un bine, în afara a ceea ce „nu există”, deoarece prin definiție „răul nu există”, ci este doar aparență, închipuire… însă ne face rău.

Prin urmare, după ce ai eliminat minciuna răului, tu bucură-te.

Înaintea acestei invitații a lui Isus de a ne bucura în plinătate… e vorba de a ne bucura cu bucuria lui Dumnezeu pentru că Fiul omului a venit să ne aducă „sâmbăta”, adică darul lui Dumnezeu… Însă noi, înaintea acestui adevăr spunem: „ce exagerare”! „Viața e serioasă și nu avem timp doar să ne bucurăm… Există mult rău în lume, există nedreptățile…”. Și astfel devenim triști și nu știm să ne bucurăm de binele existent.

Modul cel mai sigur pentru a face răul este să fim triști: când un om e trist, întotdeauna face răul: mai întâi de toate își face rău sieși, apoi și altora… În afara cazului în care este cuprins de întristarea (remușcarea) venită din partea lui Dumnezeu care vrea să-l scoată din rău… Cu alte cuvinte, ești trist pentru că faci un rău…

Însă tristețea obișnuită care-ți ghidează viața, niciodată nu vine de la Dumnezeu.

Ei spun despre Isus că este un „mâncău și băutor”. Mâncău și băutor era definiția fiului rebel, care trebuia ucis cu pietre (Deut. 21), De fapt Isus va fi ucis…

„Prieten al vameșilor și al păcătoșilor”… E adevărat că Isus e prietenul lor!

Răul – dar și păcatul – este absorbit în bucurie, în jocul lui Dumnezeu, dar numai odată ce e recunoscut că e un rău…

Al doilea joc mă interoghează: „Știu să mă bucur de bine, de darul lui Dumnezeu, de această ofertă infinită pe care mi-o face, de Sine? El îmi dă bucuria Domnului care conduce viața mea. O accept?”.

Acestea sunt cele două jocuri ale lui Dumnezeu.

Noi primul joc îl contracarăm spunând că „nu e chiar atât de rău”… iar al doilea îl anihilăm spunând „dar există mult rău în lume…”. Fapt pentru care mereu rămânem într-o zonă gri, nedefinită, de compromis…

Însă a ști să deosebim în noi întristarea – din cauza răului – de bucurie, din cauza binelui, e fundamental pentru a ne trăi corect viața. Dar și pentru a deosebi viața de moarte; iubirea de egoism; binele de rău; întristarea de bucurie… Și e fundamental să înțelegem toate aceste deosebiri, pentru a trăi creștinește.

Întotdeauna „această generație” nu este de acord cu jocul… Deci în noi există o tendință instinctivă să producem o neplăcere… Cine știe de ce? Există în noi o formă de automutilare de care trebuie să ținem seama. Și pe care trebuie să o descoperim și să o depășim…

Automutilarea (autoînvinuirea) este tocmai cea care ne împinge să facem răul printr-o „plăcere aparentă” pentru că nu ne satură (nu ne recompensează) și nu ne lasă să descoperim binele.

Însă există „înțelepciunea lui Dumnezeu” și este cea care ne descoperă răul ca fiind un rău iar binele ca fiind un bine.

Și acestei înțelepciuni „i se face dreptate din partea fiilor Săi”, adică de oamenii care se lasă generați de această înțelepciune, de cei care pun această înțelepciune a lui Dumnezeu – care e iubirea Tatălui pentru Fiul – ca început și principiu al propriei vieți: această înțelepciune ne ajută să deosebim binele de rău. Și ne va ajuta să facem operele potrivite… Cu alte cuvinte „să dansăm” când trebuie să dansăm și să plângem când trebuie să plângem…

Dojana pe care Isus o aduce generației Sale subliniază lipsa de discernământ, orbirea. Numai că nu este vorba de „un joc”, ci în joc este viața! Noi ne distrugem viața, dacă nu deosebim acest joc.

Am putea reciti textul biblic și apoi să ne întrebăm „care joc îl joc eu în viață?”. Ne aflăm la cap. 11 din Evanghelie. Am ascultat Înțelepciunea Fiului, Fericirile, bucuria iubirii pentru Tatăl și pentru frați… Oare aceasta e bucuria mea? Știu să mă bucur de aceste daruri primite?

Am descoperit că în noi există multe lucruri care se opun acestor daruri: știu să le deosebesc? Știu să le descopăr și să-mi dau seama că sunt împotriviri, piedici împotriva binelui? Știu să-mi dau seama că sunt lucruri sau activități care mă subjugă?

Acesta ar putea fi examenul nostru de conștiință. Cap. 11 este ca o pauză în interiorul Evangheliei care vrea să ne ajute să ne examinăm. Adică după ce Isus a spus și a făcut ceea ce trebuia să spună și să facă, acum ne întreabă: „Tu ce crezi? Tu ce joc faci?”… De fapt, de aici înainte se va aprofunda jocul refuzării lui Isus, adică al generației care-L aruncă și-L ucide…Vom vedea în cateheza următoare…

Vă sugerez unele texte.

Primul 2Cor. 7, 8-10 unde se vorbește despre o întristare care vine de la Dumnezeu și despre una care vine de la dușman. Întristarea care vine de la Dumnezeu ne cheamă la convertire și apoi ne dă bucurie, dar cea a dușmanului e diferită… Gen. 3 povestește istoria primului păcat care, în fond e istoria fiecărui păcat… citind textul ne vom da seama că protopărinții noștri au considerat bun, frumos și de dorit tocmai ceea ce nu era nici bun, nici frumos și nici de dorit…

Așadar, răul îl facem mereu datorită acestei minciuni… datorită faptului că nu înțelegem jocul… Însă Dumnezeu îi ajută să descopere jocul și minciuna…

Rm. 7, 14-27 ne arată că această luptă e mereu în interiorul nostru. Pavel – deja adult, atunci când scrie Scrisoarea către Romani – experimentează mereu această luptă, acest joc dublu al binelui și al răului, prezent în interiorul său.

Is. 61-62 e invitația la bucuria mesianică, la a dansa. Este participarea la nuntă împreună cu Dumnezeu.

Ier. 42-43 este un exemplu minunat de discernământ. Unele persoane care fugeau din frică, merg la profet să-l întrebe… Iar profetul le spune o părere opusă celei pe care o așteptau ei. Atunci ei nu-l cred, pentru că nu le-a răspuns după cum gândeau ei.

Așadar noi – în discernământul nostru – suntem mereu înșelați de părerea noastră… Trebuie să fim atenți. Cu alte cuvinte, omul care nu e dispus să-și schimbe părerea, mereu greșește… Deja această împietrire în propriile păreri e o mare greșeală: înseamnă că niciodată nu va înțelege nimic. Înseamnă doar că e încăpățânat.

Cine înțelege ceva nu e încăpățânat, pentru că de fiecare dată înțelege ceva nou…

Înț. 9, 1-18 e o rugăciune de cerere a darului discernământului.

Ps. 29, 11: „Schimbat-ai plângerea mea întru bucurie, rupt-ai sacul meu și m-ai încins cu veselie. Ca slava mea să-ți cânte ție mereu…”. Situațiile greșite care există în noi… Dacă-i dăm Domnului posibilitatea să acționeze, aceste situații pot fi schimbate…