Matei 11,2-6

Din Ps. 145 subliniez vv. 15-16…

În noi există o dorință, iar Domnul are capacitatea să ne satisfacă dorința, foamea noastră în abundență, dincolo de așteptările și capacitățile noastre .

O regulă a discernământului…

Dacă Domnul e Cel care satură foamea noastră, ne vine în întâmpinare, ne stă aproape și ne mângâie mereu, cum de mai mereu nu-L simțim? Nu doar că nu-L simțim, dar mai mereu suntem dezolați.

Am expus prima cauză a dezolării noastre…

Orice dezolare, orice suferință și încercare niciodată nu ne vin de la Dumnezeu! Domnul nu ispitește și nu încearcă pe nimeni. Dumnezeu îi consolează pe toți și-i acceptă, îi aprobă pe toți… Dar răul există. Ispita și încercarea există. Răul istoric există, e suficient să ne deschidem ochii.

Dezolarea întotdeauna ne vine de la un rău: de la răul pe care-l fac eu, din vina mea… Dezolarea care mă cuprinde din vina mea e normal să o am și are rolul de a mă chema la o implicare, la un efort pentru a deveni liber și responsabil. Deci Dumnezeu – lăsându-mă liber – se folosește de acest rău pe care-l fac, tocmai pentru a mă chema să fiu liber, căci mă ajută să înțeleg că răul nu mă satisface sau mulțumește.

Însă uneori mi se întâmplă că sunt dezolat, deși nu am făcut nici un rău… Sunt trist, dar nu am făcut nimic rău. Mai mult, răul mi l-au făcut alții. Deci sunt trist pentru un rău pe care nu eu l-am făcut… Un rău care nu a fost făcut din vina mea.

De multe ori, unele răni pe care le purtăm în suflet – chiar de-a lungul întregii vieți – aparțin acestui rău pe care nu l-am făcut noi. Ce sens are? Acest rău există și trebuie să iasă la iveală… Dumnezeu îl permite pentru că lipsa consolării și experiența acestui rău, adică dezolarea – acest rău se traduce în egoism, pentru că răul pe care l-am îndurat, îl restitui, deci devin egoist – să fie pentru mine o ocazie de purificare de egoismul meu…

Dumnezeu îmi sustrage consolările, mă face să experimentez că eu sunt egoist, că în realitate eu nu-L caut pe El ci interesele și profitul meu. Și lipsindu-mi aceste avantaje (profituri ale mele), încep să mă purific de avantajele mele și să-L iubesc pentru că El e bun, deci eu Îl iubesc pe El, pentru ceea ce El este.

Pentru creșterea noastră spirituală e important să iasă la iveală răul și egoismul care e în noi. E răul care există nu din vina noastră, dar există…

A treia cauză o vom aborda data viitoare… E interesant că în noi există un rău care nu e al nostru și totuși îl avem și ni-l ducem… Limitele, rănile pe care toți ni le ducem… și e just ca acest rău să iasă la lumină. Dar acest rău devine un loc de purificare și de iubire. Dacă Dumnezeu mi-ar da mereu doar consolări, eu aș alimenta egoismul meu și-n sfera iubirii.

Însă experimentând limite, și totuși știind că El e bun, mă ajută să înțeleg că aceste limite se datorează egoismului meu, care nici măcar nu-i vinovat, pentru că există… l-am moștenit… Atunci aceste limite (acest rău) devine o școală de antrenament pentru a birui egoismul meu și dezolarea.

Se citește Mt. 11,2-6

2 Auzind Ioan, în închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi 3 ca să-i spună: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?” 4 Isus le-a răspuns: „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: 5 orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. 6 Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”.

Vă ofer contextul general, pentru că s-a încheiat o parte din Evanghelie: cap. 1-2 povestesc copilăria lui Isus; cap. 3-4 reprezintă introducerea; cap. 5-7 ne relatează ceea ce Isus zice; cap. 8-9 demonstrează că Isus face ceea ce spune; în cap. 10 discipolii sunt chemați să spună și să facă tocmai ceea ce Isus a spus și a făcut.

Ce a spus Isus și ce a făcut? A spus că Dumnezeu e Tată și noi suntem frați. Și El – pentru că e Fiul – e primul care trăiește ca frate. Aceasta este tot ceea ce Isus a spus, în sinteză. Isus ni L-a revelat pe Tatăl tocmai interesându-se de frați: acest adevăr reiese din minunile săvârșite. Iar în cap. 10 apostolii sunt chemați să facă și să spună aceleași lucruri.

Cap. 11 e un cap. de trecere: ni se arată impactul cu lumea a mesajului pe care Isus l-a trăit și l-a spus, cum se întâlnește mesajul lui Isus cu istoria reală. Acest capitol începe cu prezentarea figurii Botezătorului. Botezătorul e cel care-L așteaptă. Dar Îl așteaptă având toate dubiile sale, la fel ca oricine care așteaptă.

În această cateheză vom explica modul în care Botezătorul așteaptă…

Așteptarea poate să se reverse în două direcții opuse: în direcția celor care nu acceptă „jocul” lui Dumnezeu, și atunci sunt ca pruncii din textul succesiv în care se spune „v-am cântat de jale și nu ați plâns, v-am cântat de bucurie și nu ați dansat”. Așa facem noi cu Dumnezeu: niciodată nu acceptăm invitația Lui la bucurie și la convertire… Nu suntem de acord cu jocul Lui, deci noi facem jocul opus celui al Domnului. Acesta e primul răspuns…

Al doilea răspuns îl sugerează Isus, care dansează de bucurie și-L binecuvântează pe Tatăl, pentru că „cei mici” au acceptat revelația Sa.

Avem dublul rezultat posibil al așteptării Botezătorului: un om care așteaptă, dar pentru el niciodată nu sosește momentul, pentru că face jocul opus… sau unul care așteaptă cu adevărat și în sfârșit întâlnește așteptarea.

În spatele acestui text avem întreaga istorie a lui Isus… Isus e Cel care trebuie să vină, Cel așteptat. Dar ce a întâlnit? A întâlnit persoane care au făcut exact opusul a ceea ce El spunea și L-au răstignit…

Deci Isus vine să creeze în interiorul lumii o situație de separare… Trupul Său, atitudinea Sa, istoria Sa, modul Său de a trăi ori îl refuzi… și atunci refuzi să fii tu fiu, refuzi Fiul și-i refuzi pe frați… sau îl accepți și devii și tu fiu.

Deci Isus este judecata (sentința) în istorie! Judecata înseamnă acceptarea ori neacceptarea lui Isus.

Mai înainte să ajungem la judecată – care poate fi dublă: de refuzare ori de acceptare – să vedem punctul de plecare, adică textul lecturat, care prezintă figura Botezătorului…

v. 2

2 Auzind Ioan, în închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi

Pe Botezătorul deja-l cunoaștem. E profetul, ultimul dintre profeți. Profetul e cel care vestește sensul istoriei, care mărturisește viziunea lui Dumnezeu despre realitate.

Însușirile fundamentale ale Botezătorului sunt acelea ale tuturor profeților: primul îndemn pe care-l vestește e convertirea. Deci profetul e un om care ne cheamă să ieșim din sclavie și să devenim liberi; să ieșim din egoismul nostru (din avantajul nostru), pentru a fi atenți (grijulii) față de aproapele. Să ne convertim, de fapt trecând de la eul nostru la Celălalt și la alții. În sinteză aceasta e întreaga predicare profetică.

De aceea profetul mereu ne cheamă să fim responsabili. Căci noi suntem foarte abili să spunem: „E clar că sunt egoist și fac răul… având în vedere tot răul pe care alții mi l-au făcut… Răul îl fac toți… Fiecare se gândește numai la sine… dacă eu nu mă gândesc la mine, cine să se gândească?”. În acest fel noi nu ne simțim responsabili pentru răul nostru și continuăm să-l facem.

Răul se oprește numai atunci când un om – fără sensuri de vină – știe să-și asume responsabilitatea, cel puțin aceea care-l privește.

De ce profeții ne cheamă la convertire? Pentru că ne cheamă la responsabilitate, adică omul e o ființă liberă, mereu având o posibilitate de libertate… și e chemat să întrebuințeze posibilitatea sa de libertate.

Eu nu trebuie să schimb lumea. Lumea este așa cum este. Dar eu am libertatea de a spune „da” ori „nu” răului; chiar și răului care e în mine; chiar răului pe care-l fac eu, pot să-i spun „nu”, chiar dacă aș fi constrâns să-l fac.

Profeții ne cheamă la convertire, la responsabilitate, la libertate… De ce? Pentru a ne pregăti să-L primim pe Cel care vine. Cu alte cuvinte, profetul e un om care mereu așteaptă: Îl așteaptă pe Dumnezeu care e adevărul omului.

Botezătorul e ultimul dintre profeți și e așteptarea Domnului, e așteptarea darului Spiritului.

Așteptarea e importantă, căci omul care nu mai așteaptă nimic, deja e mort, chiar dacă trăiește. Vreau să spun că omul e deschidere, e așteptare… și este ceea ce așteaptă. Profetul e cel care ne cheamă să-L așteptăm pe Dumnezeu, pentru că omul e chemat să devină Dumnezeu. Omul e fiul Său, deci trebuie să devină ceea ce este.

Botezătorul e icoana întregii omeniri; e simbolul omului pe care Dumnezeu în VT și l-a construit pentru ca să-L aștepte.

Botezătorul e profetul lui Dumnezeu pentru că vorbește în numele lui Dumnezeu și-L vestește pe Domnul, e glasul care pregătește calea Celui care vine; dar devine și profetul omului, pentru că în textul nostru îi trimite pe alții să-L întrebe ceva pe Isus. Botezătorul face să iasă la lumină întrebarea care există, locuiește în om și duce, prezintă cererea omului înaintea lui Isus, și-l duce pe om să se întrebe înaintea lui Isus… A formula o întrebare, înseamnă a educa ceea ce se mișcă în interiorul nostru sub forma de dorințe să devină ceva explicit…

Noi suntem tentați să-i considerăm profeți pe acele persoane teribile, care au adevăruri de aplicat tuturor, cu o certitudine categorică… Botezătorul – care e „profetul prin excelență”, ultimul și cel mai mare dintre profeți – singurul lucru pe care știe să-l facă e o întrebare… Nu are nici un răspuns: de aceea e „profetul”… Omul e o întrebare! E neîncrezător în răspunsuri… Omul e o interogare: de aceea e curios, vrea să știe ceva, poate învăța, poate să se maturizeze, poate să se deschidă spre infinit. Omul e întrebarea la infinit.

Fiți neîncrezători în profeții care vă dau prea multe certitudini mascate în adevăruri clare… În schimb, vă rog să vă lăsați întrebați. Profetul e cel care te face să te întrebi. Îți spune „convertește-te”. „Ce înseamnă?”. „Încearcă să te întrebi!”.

Profetul îți spune „Așteaptă-L pe Domnul”. „Ce înseamnă?”. „Încearcă să te întrebi ce și pe cine aștepți tu!”.

Rolul profetului e să-l deschidă pe om să vadă adevărul său… Iar omul e întrebare…

Botezătorul – marele profet – e în închisoare, e arestat, e terminat… Și totuși în acel loc – care e sfârșitul profetului, care e acela de a vesti, de a plăti cu viața ceea ce spune – tocmai acolo, el se întreabă…

Nouă ne-ar plăcea ca Botezătorul să fie o întrebare clară și constructivă și nu o întrebare de dubiu… Dar să vedem ce întrebare pune…

Botezătorul e proba care rezistă într-o mărturie, iar în acest loc e la apogeu… El nu e doar la apogeul carierei, al vieții sale (e întemnițat și peste puțin timp va fi ucis, îi va fi tăiat capul și stins glasul), ci e la apogeu în sens de slujire, ca expresie a ceea ce el este. Și aceasta e profeția sa maximă: a-l conduce pe om să se întrebe…

Însă mi se pare că noi suntem sătui de multele mici răspunsuri, de prea multele răspunsuri… care ne sunt date, deși nu le-am cerut, fapt pentru care noi nu ne mai întrebăm… Poate că ar trebui să trezim în noi această capacitate profetică a noastră care se întreabă, care-și pune întrebări explicite, fundamentale, radicale.

Iată întrebarea Botezătorului…

v. 3

3 ca să-i spună: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?”

Botezătorul e marele profet, cel care vestește. Profetul Îl vestește pe Cel care vine, pe Dumnezeu care vine, deci vestește judecata lui Dumnezeu… „Cel care vine” e cuvântul tehnic care-L indică pe Mesia care aduce judecata lui Dumnezeu.

Marele profet, înaintea revelației lui Isus, auzind vorbindu-se de lucrările Sale, pune o întrebare: „Ești Tu, cel care trebuie să vină… sau trebuie să așteptăm un altul?”. Deci Botezătorul exprimă un dubiu!!!

Întrebarea adevărată e un dubiu. Recunosc că încă nu am răspunsul.

Pentru că Botezătorul spunea: „Vine judecata lui Dumnezeu. Vine acum cu vânturătoarea și desparte grâul de pleavă și cu focul arde toți răii”. Apoi vede că vine acest om pe care deja l-a recunoscut ca Mesia la botez – în Ev. după Matei – „Eu trebuie să fiu botezat de Tine”, îi spune. Dar acum vede că vine acest om care vestește mila Tatălui, care iartă păcătoșii… Deci, ești Tu sau e un altul?

Schimbăm argumentul…

Noi toți Îl așteptăm pe Dumnezeu. Omul e o așteptare după ceva. Când acest ceva se arată, dacă suntem foarte siguri că ceea ce se revelează e tocmai ceea ce noi așteptam, există pericolul că acela nu e Dumnezeu, ci e dumnezeul pe care-l doream eu, adică e o idee de a mea despre Dumnezeu.

Botezătorul – care se pricepea, căci e cel mai mare profet – nu înțelege. E important să nu înțeleagă, căci cine înțelege e cel care nu înțelege nimic, adică el confundă ideile sale cu realitatea. Botezătorul se interoghează… Căci atunci când Dumnezeu cu adevărat se revelează – ca atunci când realitatea mi se arată – e mult mai mare decât cum eu Îl gândeam; dar, chiar și realitatea niciodată nu e așa cum eu o gândeam… Căci dacă e așa cum eu o cugetam, înseamnă că acea realitate am cugetat-o eu, o aveam în minte eu, că alții nu există, că adevărul nu există, realitatea nu există… Că realitatea e ceea ce cred eu… Dar aceasta e nebunie… Și de obicei noi facem așa…

Deja am etichetele mele, convingerile mele pe care le aplic oricărei fraze pe care o aud, oricărui lucru pe care-l descopăr… oricărei persoane pe care o văd și așa ucid totul și pe toți… etichetându-i, incluzându-L și pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu e dincolo de orice etichetă, cel ce-L aștepta – care e mare profet – nu-L înțelege și e verișorul Său. Iar în Ev. lui Luca, L-a recunoscut încă din sânul maicii sale. Și nu-L înțelege…

Acest lucru înseamnă ceva măreț: cu adevărat omului i se descoperă misterul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e mister. Și omul înaintea acestui mister se interoghează… Și marele profet îl deschide pe om la 360 grade, ca să se întrebe și să pună în dubiu toate ideile sale despre Dumnezeu… Și Botezătorul se aștepta la un alt tip de Dumnezeu, la fel ca Petru – căruia i-a fost revelat că Isus e Cristosul – apoi Isus îi răspunde „înapoia Mea, satană, căci tu nu-L cugeți pe Cristos așa cum Dumnezeu L-a revelat, ci așa cum îl vrei tu”.

E important să știm să-L deosebim pe Dumnezeu – așa cum este în misterul Său – de modul în care noi ni-L inventăm mereu… De aceea Botezătorul e marele profet: pentru că se interoghează… pentru că nu pretinde că-L are pe Dumnezeu în buzunar… Pentru că știe că el îl cugetă diferit… „Poate nu ești Tu, trebuie să aștept pe altul?”, pentru că Botezătorul aștepta un alt fel de Mesia.

În acest loc – noi niciodată nu ne dăm seama – ne aflăm pe marginea ispitei în care mereu cădem… ispita idolatriei: a confunda ideile noastre despre Dumnezeu cu Dumnezeu. Apoi dacă nu corespund ne supărăm pe El.

Ideile se numesc idoli, adică sunt idolii noștri. Dar Dumnezeu nu e un idol, ci e marele mister, e Cel care face să se nască în om marea întrebare: „Ești Tu?”

Și omul nu are răspunsul. Răspunsul îl dă Dumnezeu.

Botezătorul e omul corect înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă dincolo de tot ceea ce e, ce știe și ce e pregătit să facă, pentru că el e profetul… Ioan descoperă misterul lui Dumnezeu și se întreabă și înțelege că nu înțelege. El exprimă dubiul său, care nu e unul mic „Ești Tu sau e un altul?”… Și în mod normal e „un altul” căruia noi îi aplicăm ideile noastre despre Dumnezeu… Aceasta e și problema Botezătorului.

Problema credinței noastre e: „În care Isus și în care Dumnezeu credem?”. În cel la care ne așteptăm noi? Cine e el?

Iată misterul Său! Fericit cel care nu se scandalizează de Mine! Misterul Său e slăbiciunea fiului, e semnul pruncului. Acesta e misterul lui Dumnezeu!

Spune Botezătorul „cel ce trebuie să vină…”. Dar traducerea este „cel ce vine”… Dumnezeu intră în istoria noastră, acum! Domnul e cel care din veac vine spre noi, în noi!!!

„Sau trebuie să așteptăm pe un altul?”.

Să ne gândim la toate așteptările noastre și la cum am vrea ca Domnul să fie… să ne gândim la toate dorințele noastre, la toate întrebările și cererile pe care I le adresăm… Oare sunt în linie cu Cel care vine? Sau sunt alte așteptări? Botezătorul și Petru așteptau un Mesia diferit… Noi pe cine așteptăm: pe Cel ce vine sau pe un altul? Acel „altul” nu vine, iar „Cel ce vine” deja a venit și așteaptă doar să fie văzut și primit de noi. Și e Cel ce a venit, e pruncul mic, Dumnezeul slab, care se pune în mâinile noastre; Dumnezeu al cărui semn e micimea, fragilitatea… Domnul e însușirea limitelor noastre trăite ca loc al solidarității frățești între noi și filială cu Tatăl. Acesta e Cel care vine! Celelalte așteptări sunt în totalitate fantezii și nebunii de ale noastre. Și ne fac să ne simțim rău și-i fac și pe alții să se simtă rău și distrug istoria și istoria noastră.

În această întrebare se află întrebarea centrală a credinței creștine: „Niciodată să nu credem că un răspuns e complet! Ci credința noastră trebuie să rămână o întrebare”. Cel puțin să începem să ne întrebăm… De aceea Botezătorul e mare!

v. 4

4 Isus le-a răspuns: „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi:

Răspunsul pe care-l dă Isus niciodată nu e un răspuns teoretic, o explicație… Adevărul care trebuie explicat prea mult, cu multă probabilitate nu e adevărat… nu trebuie explicat adevărul. Nu înseamnă că un om – la amiază – îmi explică adevărul prânzului… e mai bine să-mi dea să mănânc, căci altfel înseamnă că mă obligă să postesc… Deci adevărul e realitatea care te hrănește. Altceva e adevărul abstract, reflexia… care sunt lucruri bune… Dar cu aceste adevăruri omul nu trăiește fără realitate. Iar adevărul e realitatea pe care tu o experimentezi.

Atunci răspunsul lui Isus nu e teoretic, ci spune „spuneți” – trebuie să și spunem – „ce?”… „ceea ce auziți și vedeți”.

Acum Isus spune lucruri, i le transmite să le audă… și sunt lucrurile pe care Isus le face în acel moment. Luca -în textul paralel – spune „Isus, în acea oră făcea minuni”. Deci Isus răspunde cu ceea ce El a făcut și face o sinteză a întregii Sale activități.

Să ascultăm cum Isus – în Ev. lui Matei – prezintă sinteza întregii Sale activități.

v. 5

5 orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună.

E sinteza parcursului pe care l-am făcut în explicarea Evangheliei până în acest punct.

Ce am arătat? Prima minune – pe care Isus o amintește – e tocmai ultima: „Orbii recapătă vederea”. Pentru că sensul tuturor minunilor lui Isus e să ne ajute să renaștem, să vedem, să intrăm în lumină. Recăpătarea vederii înseamnă să fim iluminați.

Problema omului e să vadă realitatea: noi nu vedem realitatea, ci vedem doar ipotezele noastre despre realitate. Iar realitatea e că noi suntem fiii lui Dumnezeu, creați pentru a fi fii și frați și deci să trăim fericiți. Toate celelalte sunt ipoteze bune, numai dacă ne ajută să realizăm acest scop. Și a recăpăta vederea, a fi iluminați, înseamnă a înțelege acest adevăr! Atunci viața are lumină, altfel viața e stinsă, moartă.

Vederea simbolizează acest „a veni la lumină, a ne naște”… Dacă nu, înseamnă că încă nu ești om, nu ești fiu și nu ești frate.

Cealaltă minune: șchiopii umblă… în sfârșit, atunci când vezi, poți umbla. Dacă nu vezi, te lovești. Și omul e cineva care mereu călătorește, are un drum de făcut. Întreaga viață e un drum, pentru a ajunge acasă. Acum că tu ai văzut ce este „casa” – care e iubirea Tatălui și a fraților – tu călătorește în această direcție… depășind blocajele și fricile tale, răul din tine și din jurul tău. Vindecă-te de paraliziile tale. Atunci vei vedea că leproșii sunt vindecați. Lepra e simbolul morții: moarte vizibilă în trup. Prin urmare, atunci vei vedea că viața ta e vindecată de moarte, pentru că ești iluminat, știi cine ești, unde să mergi și mergi în acea direcție. Nu mai călătorești spre moarte, ci spre viață. Și această viață constă în a recăpăta auzul… În sfârșit, pentru mine viața nu mai e surdă, absurdă – adică nu înțeleg nimic – ci știu bine care e Cuvântul din spatele vieții mele, care dă sens acestei existențe: e Cuvântul Tatălui…

Atunci morții învie… Acest Cuvânt e puterea care mă face să trec din moarte la viață; mă naște fiu al lui Dumnezeu, mă generează om nou. Și aceasta e Vestea cea Bună!!! E vestită tuturor săracilor și tuturor oamenilor aflați în suferință, nevoi și așteptare… Așteptarea e mereu săracă, ea doar întrebă… Există această veste bună pe care voi o vedeți! Deci, anunțați această veste!

Matei e abil în a construi sintezele. Aici face sinteza întregii activități a lui Isus.

Imaginile orbilor, șchiopilor, leproșilor au o însemnătate precisă, dar și una globală, adică în moduri diferite se vestește schimbarea globală a vieții omului. Schimbarea globală se poate rezuma în a trece de la moartea la viață, adică de la un anume tip de viață la un altul. Să ne amintim de 1Io. 3,14 „Știm că am trecut de la moarte la viață pentru că-i iubim pe frați”. Semnul vieții e iubirea primită de la Isus și transmisă altora; e mersul vieții care vine de la El și prin noi ajunge la alții…

v. 6

6 Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”.

Am explicat deja „fericirile”, care subliniază „fericiți cei săraci, cei ce plâng, cei milostivi…”. Acum Isus spune: „Fericit e cel care nu se scandalizează de Mine”. De ce? Pentru că El e săracul, e Cel mic, e Cel cu inima curată, e făcătorul de pace, e Cel blând… de aceea e prigonit, insultat, refuzat… E Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii… „Cine nu se scandalizează de Mine, e fericit”. Adică a înțeles toate fericirile. Prin urmare, aspectul decisiv este a înțelege cine este El, prin ceea ce El face și zice!

Deci în acest fel Isus îi răspunde Botezătorului la întrebarea „Ești Tu sau e un altul?”. Isus îi răspunde: „Depinde de tine… Te scandalizezi de Mine? Accepți slăbiciunea Mea ca fiind judecata lui Dumnezeu? Accepți mila Mea – ca judecată a lui Dumnezeu – sau vrei altceva? Fericit ești tu dacă nu te scandalizezi… de Mine”. Isus prin cuvintele „De Mine” se referă la El ca om.

E clar că de El – până când face lucruri puternice – nimeni nu se scandalizează. Toți sunt fericiți când înmulțește pâinea, învie morții… Însă în acest loc se referă la El, în măsura în care împărtășește situația noastră, slăbiciunea și fragilitatea noastră, limita noastră până la cruce… Acesta e Cel ce vine.

Dumnezeu vine așa…

Cap. 11 va fi trecerea la o fază care va fi ori acceptarea, ori refuzarea acestui trup, a acestei fragilități a lui Dumnezeu… Acceptarea fragilității lui Dumnezeu ne face fiii lui Dumnezeu în fragilitatea noastră; neacceptarea acestui trup, a acestei fragilități a lui Dumnezeu, ne va face oameni bravi și foarte puternici, religioși perfecți, dar nu ne face fii ai lui Dumnezeu și frați ai altora. Ne va face super-oameni, dar nu ne face fii și frați…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag