Vom căuta să înțelegem dublul joc al Domnului, cel al plângerii (al jelirii) și cel al dansului: cel al iubirii și cel al „vai-ului”, și modul în care cele două jocuri se împacă…
Se citește Mt. 11, 20-24
20 Atunci a început să mustre cetăţile în care au avut loc cele mai multe minuni ale sale, pentru că nu s-au convertit: 21 „Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă. 22 De aceea în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi.
23 Şi tu, Cafarnaum, oare vei fi înălţat până la cer? Până în iad te vei prăbuşi! Căci dacă minunile care au fost săvârşite în tine ar fi fost săvârşite în Sodoma, ea ar fi rămas până în ziua de astăzi. 24 De aceea vă spun: în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru pământul Sodomei decât pentru tine”.
Aceste versete trebuie așezate în contextul cap. al XI-lea, care e un capitol de trecere, în care se vorbește despre soarta lui Isus în mijlocul poporului Său și care e destinul constant al lui Isus în mijlocul nostru.
Isus nu este înțeles. E misterios. Și oamenii care-L așteaptă – precum Botezătorul – nu-L înțeleg și trebuie mereu să se întrebe…
Înaintea iubirii și a milei Sale, înaintea vestirii Fiului care aduce iubirea Tatălui, și o aduce în „slăbiciunea” lui Cristos – care va sfârși pe cruce – există un „scandal”. Adică omul nu înțelege ce fel de joc joacă Isus.
Și Botezătorul, care aștepta și vestea un alt lucru, trebuie să se convertească…
Atunci Isus spune: „această generație” – și fiecare generație – „e o generație care nu știe să înțeleagă jocul lui Dumnezeu”.
Jocul lui Dumnezeu se desfășoară în două momente: primul moment este acela al denunțării răului, pentru că ne face rău și pentru ca să ajungem la convertire… al doilea moment fiind acela de a dansa, simbol al bucuriei și al vieții, pentru că ieșind din rău intrăm în adevărul nostru, care este să fim fiii lui Dumnezeu.
Imediat „după”, Isus aplică judecata, spunând de exemplu că: aceste orașe – în care El a muncit în această perioadă – nu au primit invitația la jelire, la plâns, la tânguire, adică nu s-au convertit. În același timp, Isus spune: „Te binecuvântez Tată”, deci alții s-au convertit.
Așadar, versetele vorbesc despre judecata asupra „acestei generații”: există cei care se convertesc și cei care nu.
Ce li se întâmplă celor care se convertesc? „Te binecuvântez Tată”, deci cine se convertește intră în viața Sf. Treimi. Devine fiu: intră în comuniunea cu Tatăl și cu frații. Iar cine nu se convertește este pândit de câteva amenințări.
Vom reflecta asupra sensului amenințărilor în Biblie. Dacă Domnul ne dă puțin discernământ, vom reflecta și asupra sensului falimentului și al iadului. Aceste lucruri sunt fundamentale pentru a înțelege valoarea mântuirii.
Primul element al textului este o amenințare… Și-n VT aflăm destul de des unele amenințări… Ce însemnătate are amenințarea? Dar toate amenințările pe care le aflăm în Evanghelie?
Nu înseamnă că Isus și Tatăl – mai înainte de El prin profeți – au amenințat omul cu pedepse fatale, care „plouau” pe pământ pentru că au făcut răul. Nu! Toți profeții au amenințat poporul cu pedepse, cu un scop precis: ca să se convertească… astfel încât amenințarea să nu se realizeze.
Așadar valoarea unei amenințări constă în faptul ca ea să nu se împlinească. E clar?!
Amenințarea folosește ca omul să descopere răul pe care-l săvârșește, astfel încât să nu-l mai facă, deci amenințarea nu are scopul de a-l pedepsi pe om. Amenințarea nu înseamnă că „acum ți se întâmplă această pedeapsă, această nenorocire”. Nu există un mecanism fatal între amenințare și consecință.
Amenințarea este revelatoare, adică îți descoperă răul pe care-l faci, cu scopul ca tu să încetezi să mai faci răul. Deci amenințarea îți descoperă că răul e un rău și că Dumnezeu te iubește infinit și nu vrea ca tu să sfârșești rău.
Dumnezeu nu mă amenință, ci răul mă amenință și-mi face rău. Numai că eu nu văd dauna care-mi este provocată de rău.
Această introducere ne folosește pentru a intra în comentarea textului.
Prin amenințări, Dumnezeu ne pune în gardă, ne spune să fim atenți, că dacă noi continuăm cu răul, ni se întâmplă ceva rău… Nu Domnul amenință cu acest dezastru, ci ne spune că dacă vom continua cu răul, ne facem rău noi înșine…
Dacă eu aș conduce pe sensul interzis, aș afla o mașină care mă avertizează că merg greșit și că dacă voi continua, voi avea un accident… Acesta e sensul amenințărilor… Nu te amenință că te va strivi, ci tu prin ceea ce faci, riști să te strivești, deci El te roagă să te oprești și să schimbi „direcția”.
Acesta e primul sens al amenințărilor…
Întotdeauna amenințarea este cu o pedeapsă: „dacă mergi înainte, te strivești… Dacă faci răul, mergi în Iad… Dacă faci răul, ești pedepsit…”. Mereu conține o sancțiune îndreptată împotriva celui care a încălcat o poruncă, o normă…
Deci, ce rol are pedeapsa?
Noi suntem obișnuiți să spunem că Dumnezeu ne pedepsește…
Mai întâi, specificăm că nu e adevărat că Dumnezeu ne pedepsește și apoi vom vedea ce înseamnă că „Dumnezeu ne pedepsește”…
Mai întâi arătăm că nu e adevărat că Dumnezeu ne pedepsește. Dacă tu te arunci de la etajul 10, faptul că-ți faci rău, nu e o pedeapsă, ci e legea gravitațională, care e justă. Altfel nu ai sta în picioare.
Pedeapsa este interioară actului pe care tu îl faci, căci derivă din el. Dacă tu faci răul, e clar că-ți faci rău… Deci răul pe care-l înduri nu e o pedeapsă, ci există pentru a-ți arăta că-ți faci răul. Dacă pui mâna deasupra unei flăcări, e clar că te arzi, dar faptul că te-ai ars nu e o pedeapsă, ci e un semn bun: înseamnă că sensibilitatea și simțurile tale sunt integre, deci trebuie să iei mâna de pe flacără.
Noi, însă, considerăm că pedeapsa ar fi un rău și că răul ar fi un bine. Dar nu este așa!
Răul e ceea ce tu faci, iar pedeapsa este foarte bună: te ajută să înțelegi că ceea ce tu faci, e un rău. Iar faptul că ceva este un rău îl înțelegem privind consecințele, urmările. Însă consecințele răului nu sunt un rău! Ci răul în sine este un rău.
Așadar nu e adevărat că Dumnezeu te pedepsește. Dumnezeu nu e „ochiul”, interzicerea, judecătorul care stă acolo să te judece, să te condamne, ci… tocmai răul pe care tu îl faci, te pedepsește… Iar Dumnezeu interzice răul tocmai pentru că răul îți face ție rău.
Acel lucru nu e un rău pentru că e interzis, ci Domnul ți-l interzice pentru că e un rău pentru tine. E clar?… La fel cum se comportă mama cu pruncii: le interzice să facă ceea ce le face rău, pentru că ei încă nu pricep că le face rău. Iar atunci când pruncii înțeleg, mama nu le mai interzice, deoarece pruncii singuri au înțeles că nu trebuie să facă acele lucruri care le fac rău.
Așadar, interzicerea și pedeapsa – faptul că mama le spune „dacă puneți degetele în priză, vă trag de urechi” – este pozitivă, pedagogică, deoarece pruncul încă nu poate înțelege problema curentului electric… Dar pruncul înțelege că mama-l pedepsește dacă el pune mâna în priză și deci, nu-și bagă degetele în priză… Iar când pruncul înțelege motivul pentru care să nu-și pună degetele în priză, atunci înțelege și că mama sa îl amenința și-l pedepsea, tocmai pentru că-l iubea.
Așadar el înțelege că, pedeapsa îi vine de la rău – rămân curentat – și nu de la mama. Ci-mi vine de la gestul meu negativ. Mama mă amenință și mă pedepsește pentru ca să nu mi se întâmple să fiu curentat.
Dar într-o anume măsură este adevărat și că Dumnezeu ne pedepsește… Mă explic…
Dacă eu aș fi făcut răul… Și pentru că răul are sancțiunea sa interioară (intrinsecă), adică răul face rău… atunci înseamnă că inevitabil… eu trebuie să-l plătesc. Deci răul e fatal: așadar pedeapsa ar fi fatală… „Ai greșit?” „Atunci tu trebuie să plătești cu orice preț!”.
A spune că „e Dumnezeu Cel care mă pedepsește”, îmi aduce un mare avantaj. Înseamnă că răul nu e fatal… ci înseamnă că de fapt „Dumnezeu mă pedepsește”.
Înseamnă că „răul văzut ca pedeapsă” nu e un fapt care-i scapă lui Dumnezeu, fapt pentru care se verifică implacabil… Și răul e în mâinile lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care mă iubește… a Dumnezeului care nu vrea răul meu… Această expresie e un mod de a sublinia că pedeapsa nu e fatală. Altfel, omul s-ar autopedepsi: „dacă am greșit și am ucis, ar însemna că singurul lucru pe care l-aș putea face ar fi să mă sinucid… „Pentru că va trebui să plătesc viața cu viața. Nu?”.
Dacă însă e Dumnezeu, Cel care mă pedepsește – Dumnezeu care a murit pe cruce pentru mine – atunci tot discursul se schimbă… Adică există iertarea.
A atribui pedeapsa lui Dumnezeu este modul de a rupe legea inflexibilă a delictului (a infracțiunii, a încălcării) și a pedepsei. Pentru că există ceva mai mare decât infracțiunea… și pedeapsa e și mai mare decât răul care – odată făcut – e făcut. Și e iertarea….
Prezentăm o „culegere” despre mântuire: mântuirea este o acțiune în care costurile sunt atribuite (suportate de) lui Dumnezeu.
De ce ne face rău pedeapsa? Pentru că noi suntem creați pentru a nu fi pedepsiți, ci premiați, pentru că nouă ne plac binele și fericirea. Deci tocmai la lumina dorinței după fericire înțelegem tot discursul negativ… Omul e făcut pentru bine, bucurie și fericire. Nu e creat doar pentru bine și fericire – căci fiecare creatură e făcută pentru viață – însă omul are o caracteristică specială, faptul că e conștient de limită și de moarte, iar fericirea omului constă în depășirea limitei și a morții. Cu alte cuvinte, omul are o dorință care mereu îl depășește (pe el ca om). Și e important pentru om să meargă dincolo de el, pentru a fi fericit.
Omul are o istorie care este căutarea fericirii, căutarea mântuirii.
Însă privind în istorie, notăm că am experimentat opusul mântuirii: tocmai specia umană cunoaște războaiele, nedreptățile, răutățile, temerile, la toate nivelele, intern, extern, personal, comunitar, social, global. Avem paradoxul: omul dorește fericirea și e conștient că e nefericit…
Dorința noastră după fericire e un protest împotriva nefericirii pe care o experimentăm.
Noi știm că există o legătură între ceea ce noi facem și fericire. În timp ce animalul nu-și pune această problemă și face ceea ce trebuie să facă și atât… și mereu îi merge bine, dacă a făcut ceea ce trebuia să facă… Omul își dă seama că făcând anumite lucruri, în ele există o promisiune de bine și de fericire, merg în direcția pozitivă… însă făcând alte lucruri, ele se îndreaptă în direcția negativă, de distrugere… Deci omul înțelege că fericirea depinde – mai mult sau mai puțin – cel puțin într-o bună măsură, de libertatea sa, de responsabilitatea sa. Cu alte cuvinte, se spune în mod simplu că dacă omul face binele, se realizează, e fericit și va avea Paradisul… dar, dacă face răul, se distruge și sfârșește în iad… Și e experiența fiecărei istorii: binele trebuie premiat iar răul pedepsit… Și se presupune că omul poate alege între bine și rău… Pe aceste idei se bazează orice lege, orice religie și orice viață trăită corect… pe faptul de a fi premiat binele și nu răul, și să fie pedepsit răul și nu binele…
Însă avem un paradox, cel al dreptății, pe care îl vom aborda ulterior…
Însă în acest loc ies la iveală cele două norme de comportament opuse, cel al fericirii – care e Paradisul, reîntoarcerea la Paradisul de la început, împlinirea oricărei dorințe – și cel opus, cel al iadului, derivând din „infern”, adică „sub pământ”, opus vieții care înmugurește din pământ, adică exprimă reîntoarcerea în întuneric, în moarte, în non-viață.
Și noi avem o experiență abundentă despre infern: toate experiențele de moarte, de angoasă, neliniște, frică, nedreptate, război, disperare, stăpânire peste alții… e suficient să citim ziarele, și imediat știm că există iadul. E omul care se vinde pe sine, adică nu se acceptă nici pe sine, dar nici pe alții, nici natura și nici pe Dumnezeu… ci se luptă cu sine și cu toți. Și aceasta e o experiență destul de răspândită în lume… Însă o astfel de lume e iadul, adică pierzania…
În fond, iadul este conștiința omului de a se reîntoarce în moarte și că nu există un leac (un remediu) pozitiv pentru viața noastră, adică noi nu ne îndreptăm spre bine. Nu înseamnă că înaintând în vârstă, un om spune „devin tot mai frumos, mai bun, mai inteligent și mai vital”. Nu! Ci omul devine mai urât, mai rău, mai prostuț… și moare. Cel puțin așa gândim. Și… este adevărat că se întâmplă așa. În spatele acestui dinamism există o mare înțelepciune și anume că omul e conștient că e muritor. Și că în mod necesar e muritor, deci are un sfârșit. Și omul vrea să se salveze de acest sfârșit. Deci tema mântuirii izvorăște din realitatea pe care omul o cunoaște ca fiind iadul, din ceea ce știe că e un rău care pătrunde (și cuprinde) experiența umană.
În sine, întreaga cultură umană e o încercare de salvare, la diferite nivele: ideologia e o încercare la nivelul general; religiile la un nivel și mai general; diferitele tehnici (activități umane care urmăresc să creeze noi instrumente pentru a îmbunătăți condițiile de viața ale omului), sunt o încercare de mântuire în sfera lor… de la tehnicile personale psihologice la cele economice, la cele sociale… Problema mântuirii este ceea ce mișcă istoria.
Nimeni nu face o lege spunând: „aceasta este spre răul vostru și astfel vă veți simți mai rău”. Ci legile sunt făcute pentru a te ajuta să te simți mai bine, să fii mai fericit… pentru a-ți oferi relații umane și un stil de viață mai bun… E tema mântuirii.
Dacă se vorbește despre mântuire, înseamnă un lucru simplu: că ne aflăm într-o situație de pierzanie… altfel nu ar exista problema mântuirii. Dacă eu mă simt bine, nu am nevoie să fiu salvat, mântuit…
Așadar e implicită în dorința de mântuire, tocmai experiența căderii în păcat: deci omul simte că nu este așa cum ar trebui să fie. Și că dacă va continua așa, își va face rău, pentru că răul există. Apoi omul știe că nu moartea și răul ar trebui să fie sensul creației, ci ar trebui să fie ceva diferit.
Ținând cont de toate acestea, vom înțelege noțiunea de „Iad”. Dacă „Paradisul”, derivând din cuvântul antic persan „par-deș”, care înseamnă grădină, adică Eden-ul… Așadar, dacă Paradisul reprezintă acea grădină pierdută, care e visul omului, al deplinei uniri cu viața, așa cum era la început, atunci iadul reprezintă perspectiva falimentului cu tot ceea ce comportă falimentul.
Amenințările iadului le aflăm în NT în mod clar. Sunt amenințări. Deci să începem să vedem și să interpretăm iadul ca fiind „o amenințare”. De ce Dumnezeu amenință? Pentru ca să nu se adeverească!
Amenințările lui Dumnezeu revelează o realitate care există – adică tu faci ceva rău și-ți faci rău – de ce? Pentru ca tu să ieși din rău! Pentru ca tu să știi, să conștientizezi situația și să ai libertatea și responsabilitatea să ieși din rău.
Deci în NT se vorbește despre Infern ca fiind „o amenințare” și nu ca fiind o soartă inevitabilă, care ți se va întâmpla dacă tu faci răul… ci doar pentru că tu faci răul și ești în iad; NT te informează că ești în Iad și că nu e necesar să te comporți așa, ci mai mult, te vei simți mai bine dacă vei trăi diferit… În loc să trăiești în ură, mânie, egoism și război, trăiește în iubire, începe să te gândești și la alții, trăiește în pace și vei vedea că vei trăi mult mai bine…
Riscul nu este de a merge în Iad, ci de a rămâne în acel Iad în care se află cine este egoist, închis în sine. Iar amenințarea cu Iadul este de fapt o invitație de a ieși, de a te lăsa tras din Iadul în care ai intrat și în care te afli.
Așadar se vorbește despre Iad, cu scopul de a ne chema să fim liberi și responsabili și să ne decidem aici și acum, pentru a ieși din Iad, din rău, adică pentru a trăi diferit. Aceasta este convertirea.
Căci „a face rău” te face să te simți rău. Deci e mai bine să faci binele și te vei simți bine. Și acest dinamism depinde de noi.
A vorbi despre Iad ca fiind o pedeapsă divină este util! Pentru că pedeapsa există, pentru că dacă tu faci răul, cu siguranță produci ceva rău… Acest rău e o pedeapsă a lui Dumnezeu, dar în ce sens? În sensul că nu e o pedeapsă fatală, pentru că Dumnezeu iartă!
Pedeapsa nu e un mecanism care se activează imediat, ci este lăsată în seama lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu va pedepsi răul, dar în mod divin, El va judeca răul, dar în mod divin. Vom vedea ce judecată face Domnul. Însă e important să știm că există o judecare a răului, pentru că răul ne face rău, ne distruge.
Voi sunteți mulțumiți dacă un fiu de-al vostru își taie în bucăți mâna sau își scoate un ochi? Imediat îi spuneți că-și face rău.
Din nefericire noi ne facem mult rău unii altora, dar și nouă înșine.
Dumnezeu pedepsește, pentru că există o dreptate.
Ce face dreptatea? Ea condamnă răul și premiază binele. Mai mult, cine a săvârșit răul, trebuie să repare dauna. Nu? Trebuie să suporte consecințele, pentru că răul este o acțiune. Acțiunea are unele rezultate păguboase… Dacă tu ai distrus un lucru, acel lucru nu mai există. Dacă ai făcut rău unei persoane, acel rău există… Deci trebuie reparat răul. Trebuie să ne purificăm de rău și să știm să ieșim din el. Avem nevoie de un angajament pozitiv: o acțiune egală și opusă răului.
Așadar, dreptatea cere ca răul făcut să fie reparat. Până aici totul e clar…
Dar să presupunem că s-a ucis o persoană… Cum se poate repara acel rău? Aplici legea talionului „dinte pentru dinte, deci ucizi?”. Dacă faci așa, acel rău nu l-ai reparat, ci doar l-ai dublat…
La fel, dacă ai făcut răul, ce faci? Te pedepsești? Dincolo de răul pe care l-ai făcut, te și pedepsești? În acest fel adaugi un alt rău, la răul făcut.
Așadar prin dreptatea înțeleasă în mod strict – că răul trebuie reparat – se intră într-un paradox: dreptatea nu repară răul, căci în final îl dublează. Deși e just să repare răul…
Însă repararea răului nu este dată de noțiunea noastră de dreptate. Deci există o altă „dreptate” pe care Dumnezeu ne-o revelează din înaltul crucii, deoarece crucea este dreptatea lui Dumnezeu. Pe cruce El face dreptate! Și se numește „dreptatea iubirii”: o dreptate în care răul e cu adevărat rău și se arată ca fiind rău, însă există o victorie ciudată a binelui asupra răului.
Ce se întâmplă pe cruce?
Pe cruce vedem Iadul. Acolo, dreptul pe nedrept e ucis, disprețuit, torturat… Acesta e Iadul. Adică este însumarea întregului rău pe care-l poate face omul. Dar, în același timp, pe cruce avem dreptatea lui Dumnezeu: adică Dumnezeu care ne iubește ia asupra Sa acest rău. Aceasta este judecata Sa: nu ne condamnă! Ci se lasă El condamnat și ia asupra Sa răul nostru.
De aceea crucea este mântuirea de Iad. Cu crucea ne-a salvat de Iad. Ne-a mântuit printr-o iubire mai mare decât orice rău, căci: „În timp ce noi eram păcătoși, El și-a dat viața pentru noi, păcătoșii”. În timp ce noi Îl răstignim, El iartă pe cei care-L răstignesc. Sutașul – cel care comandă plutonul de execuție – este primul care-L recunoaște și primește darul credinței. Aceasta e dreptatea lui Dumnezeu: răscumpără omul din rău!
Însă rămân unele probleme… Ce facem cu Iadul și cu libertatea noastră? Căci dacă spunem că Dumnezeu ne mântuiește pe toți, atunci libertatea noastră nu valorează nimic. Atunci putem face răul pe care-l vrem, căci oricum suntem mântuiți… Nu? Deci Dumnezeu ne-ar amenința cu Iadul numai pentru a ne înfrica puțin, căci așa ne vom comporta bine pe pământ… și apoi ne dă caramelele (premiul) după moarte… Nu! Căci răul e rău! E atât de rău, încât Isus a sfârșit pe cruce…
Răul e cu adevărat Iadul.
Iar Dumnezeu vrea ca noi să ne construim o viață – aici și acum – de fii ai lui Dumnezeu, fiecare după „măsura sa deplină”.
Deci va exista și o judecată a noastră și o aflăm în 1Cor. 3,11-15 unde se spune că noi suntem edificiul lui Dumnezeu. Temelia e Isus. Apoi, depinde cum construim pe această temelie… Se evidențiază că focul va proba lucrarea fiecăruia…
În aceste versete Pavel subliniază că „în ziua Domnului”, se va verifica modul în care noi ne-am construit viața. Temelia vieții noastre – Isus, care s-a făcut fratele nostru – există și rămâne. Adevărul nostru este că suntem fii. Și acest adevăr rămâne mereu, în veci! Însă ne este dată întreaga noastră viață pentru a construi pe această temelie o viață de fii.
Dacă eu îmi risipesc întreaga viață netrăind ca fiu și frate, cu adevărat, tot ceea ce eu am făcut, va fi ars, nu valorează nimic, e pleavă. În ziua judecății, va fi ars.
„Eu voi fi mântuit…”. Va fi mântuită din mine acea parte egală cu „așa cum Dumnezeu m-a făcut în momentul nașterii”. Tot restul vieții am trăit pentru nimic. Era mai bine să mor mai înainte… Adică am trăit o viață inutilă, pe care am risipit-o… Și aceasta este marea pedeapsă, marele foc, care cu adevărat arde totul.
Tot ceea ce facem e destinat focului, căci e pleavă? Sau, în schimb, este o maturizare pe temelia care-i iubirea Fiului pentru frați?
Textul ne cheamă să fim responsabili față de viața noastră și să o construim în mod pozitiv, pentru ca aceasta să aibă un sens divin pe pământ… Și atunci creștem „din glorie în glorie, după imaginea Fiului”… în care suntem destinați – fiecare după măsura sa – să primim propria plinătate. Atunci are sens să trăim pe pământ…
A nu trăi ca fii înseamnă să ne risipim viața, să trăim în Iad: „va fi ars”
„Dar el se va mântui…”. Cu alte cuvinte, în noi toți există o parte mântuită. Sf. Ambrozie spunea că la Judecată „același om va fi mântuit în parte și în parte va fi condamnat”. Judecata pe care o descrie și Matei la cap. 25 „Mi-ați dat să mănânc… veniți binecuvântații Tatălui Meu… Nu mi-ați dat să mănânc, mergeți de la Mine, blestemaților…” este acea judecată care se întâmplă cu fiecare dintre noi. Va fi o parte din noi binecuvântată, și e acea parte care a recunoscut în frați pe Fiul lui Dumnezeu și a trăit ca fiu al lui Dumnezeu… Deci acestei părți i se spune „Veniți la Mine. Intră în bucuria Stăpânului tău. Acesta e premiul pe care-l primești și care-i pregătit încă de la întemeierea lumii”.
Deci întreaga noastră viață înseamnă să răspundem (să ne conformăm, să trăim) adevărului nostru de fii; e o maturizare și de aceea are sens să trăim; în acest scop ne-a creat Dumnezeu: pentru a participa tot mai deplin la bucuria Sa.
De fiecare dată însă, când nu am recunoscut fratele, și nu L-am recunoscut în frate pe Fiul lui Dumnezeu, și nu am trăit ca fratele… „mergeți de la Mine, blestemaților, în focul veșnic”. Adică această parte este veșnic arsă… E falimentul meu.
Așadar în această viață trebuie să trăiesc într-o măsură tot mai plină porunca iubirii. Și acest lucru mă purifică și face să crească în mine tocmai ceea ce Dumnezeu vrea. Prin amenințările cu Iadul, face să crească în mine asemănarea tot mai deplină cu Fiul, în plinătatea de viață la care El m-a destinat.
În acest mod se rezolvă multe probleme…
Adică faptul că Dumnezeu e cu adevărat și în totalitate numai bun.
Dacă ar exista o ură, o mânie veșnică împotriva lui Dumnezeu, un faliment veșnic…? Voi ați fi fericiți dacă ați avea un fiu veșnic nemulțumit și nefericit? Ați fi satisfăcuți de dreptatea voastră de părinți? Prin urmare, nici Dumnezeu nu ar fi fericit să aibă fii veșnic nemulțumiți de El.
Apoi se respectă și libertatea omului. Cu alte cuvinte, libertatea noastră este cu adevărat importantă. Adică modul în care noi ne construim după chipul lui Dumnezeu, zi după zi, cu responsabilitate față de istoria noastră personală și față de istoria tuturor oamenilor, este ceva hotărâtor. Acest efort de a ne maturiza după chipul lui Dumnezeu este Paradisul nostru.
În acest fel reușim să înțelegem mai bine misterul profund al mântuirii: mântuirea este salvarea din pierzanie și din Iad… Respectând fie faptul că Dumnezeu vrea să-i mântuiască pe toți oamenii – pentru că El este iubire universală – fie faptul că Dumnezeu este just, drept – nu poate mântui răul – fie faptul că Dumnezeu este Atotputernic – nu va exista un rău veșnic împotriva lui Dumnezeu – fie faptul că omul e liber și responsabil – adică depinde de om să-și construiască viața, urmând binele în timpul de față… iar ceea ce omul construiește în direcția răului, cu adevărat va fi acea judecată care „trece prin interiorul nostru”, care ne străbate (după cum Părinții susțineau), acea judecată de purificare despre care vorbește Pavel în 1Cor., în baza căreia o parte din noi va fi mântuită. Și e acea parte care a fost construită după voia Domnului. Restul, nu!
Texte de mediat
Cartea lui Iona… Avem amenințarea. Ninive trebuia distrusă. Iona trebuia să predice convertirea… Însă Iona e primul om care coboară în iad, și fiind apoi eliberat… se întoarce să predice, iar Dumnezeu iartă… Această carte ne explică bine ce înseamnă amenințările pe care Dumnezeu le propune omului, tocmai în vederea milei.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag