Matei 11,25-27

Psalmul 8 relatează faptul că omul este „mic” în comparație cu creația, dar și faptul că este „mare”, „Tu ai pus totul sub picioarele sale”: omul este acest amestec de argilă și spirit divin.

Astăzi ne vom opri asupra demnității omului, așa cum ne-o descrie Isus.

Contextul versetelor.

Tot cap. 11 este unul „de criză” în care intră umanitatea lui Isus și realizează discursul fericirilor, adică împlinește umanitatea săracului, a necăjitului, a celui curat cu inima… a omului care înfăptuiește Împărăția Domnului tocmai în acest context de criză… Și această situație a lui Isus, în umanitatea Sa, este scandalul, piatra de poticnire, judecata… A primi această umanitate înseamnă a primi mântuirea. A nu o primi, înseamnă pierzania, după cum am văzut în catehezele anterioare…

Dacă am prezentat tânguirea lui Isus – îndurerat pentru cei care nu-L primesc – acum vom vedea dansul de bucurie al lui Isus, pentru omul care-I primește revelația.

Se citește Mt. 11,25-27

25 În acel timp Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici. 26 Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta. 27 Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze.

Versetele reprezintă fragmentul cel mai sublim din Evangheliile sinoptice, cu privire la misterul lui Dumnezeu și ne arată cine e Isus și ce ne oferă nouă umanitatea Sa… Isus este Fiul care spune „da” iubirii Tatălui și care ne dă nouă aceeași cunoaștere pe care El o are despre Tatăl, adică ne ajută să intrăm în Sf. Treime. Așadar, acest text este apogeul întregii revelații: descoperă marea demnitate a omului, adică anunță că Isus e Fiul. Iar Fiul are tot ceea ce are Tatăl și este tot ceea ce este Tatăl, în baza faptului că e Fiu.

Vom explica tocmai „care este demnitatea noastră”.

Și în textul paralel din Luca se observă prezența Treimii, căci subliniază că Isus se bucură în Spirit și se adresează Tatălui, iar noi suntem implicați, antrenați în acest „vârtej” care este Treimea.

v. 25

25 În acel timp Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici.

„În acel moment”: e momentul în care Isus de abia a vestit tânguirile Sale celor care-I refuză propovăduirea.

Isus știe să joace jocul dublu al lui Dumnezeu: al tânguirilor și al dansului; știe să se plângă de rău și să se bucure de bine.

E important în viața noastră spirituală să știm deosebi binele de rău și să știm să ne bucurăm pentru bine și să ne îndurerăm de rău. Din nefericire, mereu ni se întâmplă exact opusul: ne bucurăm de rău – apoi ne pare rău – și ne întristăm de bine, pentru că nu-l înțelegem, sau facem „un amestec” din aceste două realități. Însă, nu! Căci sunt două jocuri total diferite, care trebuie cunoscute. Răul e urât și trebuie urât pentru că face rău. Binele e un bine și trebuie să ne bucure și trebuie iubit pentru că ne face bine.

Dacă în cateheza precedentă am subliniat ceea ce e rău și deci trebuie urât, toate lucrurile de care trebuie să ne tânguim… acum vom preciza toate lucrurile de care trebuie să ne bucurăm.

Isus se bucură înaintea Tatălui… Evangheliile sinoptice descriu rugăciunea lui Isus doar în acest loc și apoi în grădina Ghetsimani. Sunt rugăciuni importante pentru că ne descriu modul în care Isus se adresează Tatălui.

Mai întâi de toate, „Îl binecuvântează”. A binecuvânta înseamnă a cuvânta bine, public. Înseamnă a fi mulțumit de El și a-I exprima această bucurie.

Rugăciunea este binecuvântare: a fi mulțumiți de Dumnezeu.

El „bine-dă”, eu „bine-zic”. Înseamnă că eu recunosc binele pe care mi-l dă ca dar, ca iubire și trăiesc (recunosc) – în toate lucrurile pe care mi le dă – iubirea Sa. Fapt pentru care, prin binecuvântare, eu – în loc să mă opresc la lucrul pe care mi-l dă, făcând din el un idol – mă îndrept spre El și spre iubirea Sa și aflu izvorul acelui lucru.

Atunci când nu binecuvântez, înseamnă că-mi însușesc lucrurile, iar ele devin Dumnezeul meu. Așadar, binecuvântarea este ceea ce mă scoate din idolatrie, căci eu îl binecuvântez pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu trebuie binecuvântat și apoi toate persoanele, pentru că acestea sunt fiii Săi.

Și acest Dumnezeu se numește „Tată”… Cuvântul Tată, Abba, în limba ebraică, este centrul întregii revelații creștine. „Abba” – ba, bla, ba – e primul murmur al bebelușului. Și prin acest cuvânt, pruncul comunică și intră în comuniune cu tatăl.

Acest cuvânt face în așa fel încât tata să existe ca tată. Dacă fiul nu-i vorbește, nu-i adresează cuvântul, tata nu e tată. Iar fiul devine fiul tatălui prin cuvânt.

Acest cuvânt este cel care-l constituie pe Dumnezeu ca Tată și pe Dumnezeu ca Fiu… Dumnezeu se exprimă în întregime în acest cuvânt. Și Isus a venit să ne pună pe buze și în inimă acest cuvânt, faptul că Dumnezeu e Tată, cu tot ceea ce implică noțiunea de tată.

Ce spune Isus este ceea ce putem spune și noi, ce îndrăznim să spunem noi, tocmai pentru că Isus ne-a învățat să ne rugăm așa în Tatăl nostru. Și aici aflăm motivul binecuvântării: Dumnezeu face bine lucrurile – bine face și bine dă – noi putem binecuvânta.

În versetul nostru, fiind alăturate verbul „a binecuvânta” și numele „Tată”, revelația că Dumnezeu e Tată, este subliniată maxima experiență a credinței. Adică ne este revelat că Dumnezeu nu e tiranul, nu e stăpânul creației și al nostru în sens de patron, ci e tătic. Aceasta e revelația și este explicarea darului pe care Isus ni-l face. Acestei revelații trebuie să-i corespundă mulțumirea, binecuvântarea, recunoștința noastră.

Ce a venit să ne aducă Isus? Un raport diferit cu Dumnezeu! Tocmai prin primul cuvânt pe care pruncul îl spune și e adresat unei persoane și care nu exprimă o nevoie, la fel ca strigătul sau tânguirea (ele nu exprimă o nevoie), ci este o adevărată comunicare. E o comunicare de încredere, de duioșie, de iubire.

Încercați să vedeți sentimentele pe care le are un tată față de fiul său care pentru prima dată îi spune „tată”. Tatăl simte că există pentru întâia oară – în acel moment – pentru fiul său. Tatăl există pentru fiul! Întreaga sa existență este aceasta. Și ce sentimente încearcă fiul să-i spună „tati” tatălui său… Acesta e raportul nostru cu Dumnezeu.

Dumnezeu are pentru mine un sentiment infinit… De fapt, prima calitate a lui Dumnezeu-Tatăl în Lc. 6,36 este să fie „maică”, adică să aibă o primire, o găzduire absolută… Prima calitate a Lui constă în faptul că-mi dă viața și mă primește mereu și în mod infinit și nu poate să nu mă primească, pentru că-mi este și Maică și Tată.

Și nu se comportă la fel ca maica și tatăl meu care mi-au dat viața, apoi eu am crescut și ei au murit, iar eu încă trăiesc… Dacă Dumnezeu în această clipă nu-mi este Maică și Tată, înseamnă că eu nu exist. Deci paternitatea și maternitatea Sa sunt constante în viața mea, cu tot ceea ce implică maternitatea și paternitatea, adică eu exist și sunt iubit cu duioșie, sunt acceptat, sunt liber… Tot ceea ce sunt este sintetizat în faptul că eu sunt fiu, iar ființa mea în totalitate o primesc de la Tata și de la Mama. Păcatul constă în a nu cunoaște acest adevăr. Păcatul este imaginea greșită pe care o am despre Tata și Mama. Și apoi devine păcatul concret din viața de toate zilele, căci a nu avea un raport bun cu Tata și Mama înseamnă a nu avea un raport bun cu viața, cu sinele.

Isus a venit să ne restituie identitatea, să ne spună cine suntem: suntem fii.

Omul poate exista numai atunci când se poate abandona unei iubiri infinite. Pentru că mai înainte de a experimenta această iubire, omul este în căutarea acestei iubiri. Dacă nu este așa, omul nu are un motiv suficient de bun pentru a exista. Și mereu se simte în stare de abandonare. Și peste tot caută confirmări de iubire, de valoare… Valoarea noastră e infinită. Este iubirea infinită pe care Dumnezeu-Tatăl o are pentru Fiul. „I-ai iubit cum Mă iubești pe Mine”, ne spune Isus fiecăruia dintre noi.

Așadar Dumnezeu mă iubește cu o dragoste unică și totală, la fel cum Tatăl îl iubește pe Fiul. Isus a venit să ne reveleze și să ne dăruiască această iubire.

Vorbim și de o atitudine de „libertate” – fiul e fiu pentru că e liber – de iubire, de dar, de abandonare, de duioșie, de siguranță, de încredere… Isus ne spune că viața noastră are un început și un scop: vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu. Vine din această lumină și se întoarce în această lumină.

Eu nu vin din neant și apoi cine știe unde merg…

Nu este ceva lipsit de importanță a-i da nume sau a pronunța numele „Tatălui”, căci toți avem un tată și o mamă… Dar să încercăm să ne gândim că niciodată nu ne-am cunoscut părinții… E diferit…

Tocmai „a da nume” – a intra în relație – ne face fii și ne determină să creștem…

Isus a venit să ne reveleze numele Tatălui, să ni-L facă cunoscut. Acel Dumnezeu pe care „nimeni nu L-a văzut vreodată”, El ni l-a revelat. Și ne-a dat cuvântul, care este El, pentru că Dumnezeu este cuvântul pur.

„Te binecuvântez, Tată, Domnul cerului și al pământului”, adică binecuvântarea – stupoarea și recunoștința – pentru că Dumnezeu se revelează ca Tată, cineva atât de aproape de noi, și totuși atât de mare și transcendent, adică „Domnul cerului și al pământului”.

Iar motivul binecuvântării este „Pentru că ai ascuns aceste lucruri înțelepților și inteligenților și le-ai descoperit celor mici”. Așadar Isus îl binecuvântează pe Tatăl…

Acest Tată nu e micul idol pe care-l avem lângă noi…. Acest Tată atât de duios, atât de matern, atât de aproape de noi, este tocmai Domnul cerului și al pământului! Și El îmi este tată!

Isus Îl binecuvântează pentru că „a ascuns aceste lucruri” înțelepților și inteligenților.

Înțelepții sunt cei care știu. În acest loc inteligenții îi definesc pe cei prudenți. Înțelepții știu cum merg lucrurile, iar prudenții știu dirija (îndrepta) lucrurile în direcția în care doresc ei, deci sunt șmecherii.

Așadar există un mister care nu este revelat (descoperit) nici inteligenților (șmecherilor) și nici înțelepților.

Să ținem cont că Isus vorbește unor persoane care stimează mult inteligența și cuvântul.

Hillel, un învățător contemporan cu Isus, spunea: „Un ignorant (necunoscător) nu poate evita păcatul. Un analfabet nu poate fi evlavios… Multă lege, multă viață. Cu cât mai mult cunoști, cu atât mai mult trăiești, iar viața lungă e simbol al binecuvântării lui Dumnezeu”. Talmud subliniază: „Nu există om sărac, ci numai omul care este sărac în a cunoaște”.

În versetul nostru, Isus afirmă opusul: „Aceste lucruri sunt ascunse înțelepților și inteligenților (pricepuților)”. E un mare mister…

Ce înseamnă pentru noi înțelepciunea, inteligența și prudența?

Pentru noi, înțelepciunea este cea care cunoaște lucrurile pentru a le stăpâni, controla și poseda… Este instrumentul egoismului nostru. Iar prudența e instrumentul practic al egoismului nostru, astfel încât gestionăm, îndreptăm lucrurile după interesul și profitul nostru.

Omul care trăiește în mod egoist, nu poate înțelege misterul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire. Deci unui astfel de om, misterul divin îi rămâne ascuns. Și acest fel de inteligență umană nu-L poate cunoaște.

De fapt, inteligența noastră ne folosește pentru a ne apăra de adevăr, dacă o utilizăm în acest sens egoist.

Așadar Isus nu disprețuiește inteligența, căci Dumnezeu e maxima înțelepciune, dar înțelepciunea Sa ni se pare stupidă pentru că este de un alt fel.

Nu înseamnă că Dumnezeu nu se revelează persoanelor șmechere… Dumnezeu este la fel ca soarele, care se descoperă tuturor, strălucind peste toți, indiferent că-s oameni buni sau răi… Dar în noi există capacitatea de a ne apăra de Dumnezeu, după cum ne apărăm de razele soarelui… Noi avem o capacitate într-un anume fel „atotputernică”: reușim să-L blocăm pe Dumnezeu… Domnul se revelează, dar noi putem să-L blocăm, să nu-L acceptăm… Reușim să-L oprim. Așadar nu înseamnă că El nu vrea să se comunice inteligentului, șmecherului și înțeleptului, ci noi Îl oprim.

De ce inteligența noastră este creată astfel? 1Cor. 1-2 descrie înțelepciunea falsă a omului care se crede autosuficient, care se descurcă singur… acea înțelepciune care neagă iubirea și relația cu aproapele. De fapt, e înțelepciunea care distruge persoana care nu iubește, dar distruge și întreaga lume, pentru că cine are o înțelepciune care nu iubește, înseamnă că are înțelepciunea urii, a egoismului, a distrugerii, a golului, a nimicului… Iar Dumnezeu se sustrage de la acestă înțelepciune pentru că El este exact opusul ei.

Din nefericire această înțelepciune este cea mai apreciată de omul zilelor noastre… Această înțelepciune este alcătuită din toate instrumentele cu care ne apărăm de nevoile noastre fundamentale: singura nevoie fundamentală a fiecărui om este aceea de a fi iubit. Așadar omul este nevoie după altul, căci numai altul mă poate iubi. Și numai copilul poate recunoaște acest adevăr, sau nebunul, ori omul slab sau cel bătrân.

Acestei înțelepciuni – cea a săracului, a omului care-și recunoaște nevoia – Dumnezeu se revelează. Iar omul e nevoie după altul, căci omul e iubire și iubirea i-o dăruiește celălalt.

Așadar întreaga noastră înțelepciune de tip autosuficient îl distruge pe om și nu poate pricepe nimic din misterul lui Dumnezeu. Mai mult, această înțelepciune l-a răstignit pe Domnul gloriei. Este o cunoaștere care devine putere, dominare, opresiune, nedreptate, prostie, orgoliu, gol și moarte…

De această înțelepciune Dumnezeu se ascunde… Și e înțelept să se ascundă, pentru că înțeleptul neaflându-L, spune: „poate am greșit”. Și astfel Îl caută pe Domnul pe un alt drum… Pentru că omul este creat pentru adevăr și pentru iubire.

Dacă Dumnezeu s-ar revela acestor oameni, ar fi ceva extrem de rău, ar însemna că totul în lume – binele și răul, iubirea și ura – este totuna… Dar aceste lucruri nu sunt egale, nici identice… Deci Dumnezeu se ascunde de această înțelepciune falsă, dar în același timp se revelează celor mici.

În 1 Cor. se spune că Dumnezeu nu lucrează după înțelepciunea (prudența și istețimea) umană. În spatele nebuniei crucii se află noțiunea crudă de „stupiditate”. Așadar pentru inteligența umană, crucea – înțelepciunea lui Dumnezeu, criteriul cu care Dumnezeu abordează reconstruirea lumii – este stupiditate.

În schimb, înțelepciunea lui Dumnezeu este revelată celor mici. În limba greacă cuvântul mic „nepios” înseamnă bebeluș, cel care nu vorbește.

După părerea noastră, cine are multe cuvinte, are puterea, deoarece cuvântul e înțelepciune, e cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere! Însă după Dumnezeu, cine nu are multe cuvinte, are „Cuvântul”. Iar bebelușul ce cuvânt spune? „Abba”, Tată. Este singurul cuvânt pe care-l cunoaște. Și cu acest cuvânt, el obține totul.

Ce fel de înțelepciune este cea a bebelușului? E înțelepciunea celui care știe că e fiu și recunoaște că este fiu. E înțelepciunea celui care știe – cel puțin până când este bebeluș – că tatăl nu este antagonistul, dușmanul său… sau va înțelege mult mai târziu în viață că tatăl nu-i este dușman… și poate că acest lucru înseamnă „să devenim ca pruncii”. Înțelepciunea bebelușului este cea a omului care știe că Tatăl este „maică” și-L iubește; a celui care știe că Tatăl este izvorul vieții sale. A celui care știe că Tatăl este cel care-i dă totul: îi dă creația, îi dă iubirea, îi dă hrana… i se dă pe Sine.

Acest mister este revelat celor mici. Cel mic este omul care nu știe, nu poate, cel lipsit… Din categoria celor mici fac parte și păcătoșii, după Evanghelie. Așadar sunt toate acele categorii disprețuite care nu dețin înțelepciunea (informația), nu au valoare în ochii lumii și nu sunt autosuficienți. Sunt acele categorii care vedem că au nevoie.

Acolo unde omul este nevoiaș, dorește. Când omul dorește, cere. Când omul cere, primește darul. Iar Dumnezeu este dar și poate să se dăruiască numai omului care-i cere, adică omului care are nevoie.

Așadar nici un om care se crede și se comportă ca un patron nu-L înțelege pe Dumnezeu.

În noi există „un bebeluș, un om mic”, care este adevărul nostru profund și se numește nevoia noastră de a fi iubiți. Acesta este adevărul nostru, care-L înțelege și-L primește pe Dumnezeu!

De multe ori în viață încercăm să sufocăm acest adevăr al nostru și, astfel, devenim tot mai răi, fapt pentru care de obicei trăim rău. Însă avem și ipoteza opusă: că viața noastră este „un a deveni mic”, deci a recunoaște tot mai mult adevărul nostru că avem nevoie să fim iubiți.

A participa la cateheze – prin renunțarea la alte cuvinte, cu scopul de a primi Cuvântul – este un semn că suntem „mici, prunci” din punct de vedere spiritual-evanghelic, nevoiași după iubirea Domnului. Bebelușul este cel care nu e capabil să spună cuvinte, dar e capabil să spună Cuvântul și să-l primească.

v. 26

26 Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta.

Primul cuvânt „da”. În 2Cor se vorbește despre Isus ca fiind „da”-ul, „aminul”.

Dacă ar trebui să aflăm două cuvinte care-L definesc pe Dumnezeu, cel dintâi este „da”. Dumnezeu este în totalitate și este numai „da”. El nu cunoaște „nu”-ul.

Da-ul este deschiderea, primirea, bunăvoința, disponibilitatea. Da este totul.

Celălalt cuvânt este că Dumnezeu nu știe număra mai departe de „unu”, pentru că fiecare om este unul, unic și este totul pentru El. Iar Dumnezeu este în totalitate da pentru fiecare dintre noi, ca și cum am fi unici… La fel cum Tatăl este în totalitate da pentru Fiul. Iar „da”-ul este Spiritul Sfânt care este da-ul pe care Tatăl îl spune Fiului și viceversa. Așadar da-ul este iubire și iubirea este da! Este da-ul Unuia spus Celuilalt.

Iar viața lui Dumnezeu este acest da, această complăcere, această bucurie pe care fiecare o are pentru celălalt.

„Da, o Tată, căci așa ți-a plăcut Ție”: ce-i place lui Isus? Ceea ce-i place Tatălui, și viceversa. Așadar fiecare este da și simte plăcere, amabilitate pentru celălalt.

În aceste cuvinte simple este conținută Treimea: Fiul este da spus Tatălui, iar Tatăl este mulțumit de acest da, adică și El este da spus Fiului.

Dacă un om ar mediata aceste adevăruri o zi, un an, cincizeci de ani, poate că s-ar lumina… „Da, o, Tată”. Ar mai fi multe de spus… „Așa ți-a plăcut Ție”. Și Tu ești da spus acestui adevăr și Eu sunt da spus Ție care faci așa…

„Ți-a plăcut” are și sensul de „așa ai judecat bine”. Așa ai văzut și ai judecat bine conține și o aderare afectivă, deci „așa ai simțit bine… Mi-a plăcut”.

v. 27a

27 Toate mi-au fost date de Tatăl meu

Ce I-a plăcut Tatălui? I-a plăcut să-I dea totul Fiului.

Cine este Tatăl? Este cel care dă totul!

Ce I-a dat Fiului? I-a dat natura divină… Tot ceea ce este Dumnezeu-Tatăl, este și Fiul, ca dar. I-a dat viața Sa, care este Spiritul, iubirea Sa, I se dă pe Sine, într-o unitate neseparată în deosebire, pentru că iubirea înseamnă deosebire… și nu este separare, ci unitate a deosebiților.

Tot ceea ce Fiul are și este, este un dar de la Tatăl.

A mă percepe ca fiind un dar de iubire, este lucrul fundamental al vieții… Altfel cine sunt? Dacă nu sunt un dar, sunt o datorie…

Isus este primul care se percepe în totalitate pe Sine ca fiind un dar de iubire din partea Tatălui. Dacă Adam a vrut să răpească darul, egalitatea cu Dumnezeu, Isus este „da” spus darului, adică El se primește pe Sine ca fiind un dar de iubire.

„Mi-a fost dat de Tatăl Meu”… Tatăl este Cel care dă totul. Fiul este Cel care primește totul.

v. 27b

27 şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze.

Fiul și Tatăl au o cunoaștere globală, vitală… Cunoașterea, raportul care există între Tatăl și Fiul e ceva mare, inaccesibil pentru noi… dar această inaccesibilitate va fi ruptă, înlăturată, atunci când Fiul ne-o va deschide.

Acum explicăm cuvintele „nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl”. Înseamnă că Fiul poate fi cunoscut numai de Tatăl și Tatăl este „Domnul cerului și al pământului”, adică Dumnezeu. Așadar, înseamnă că misterul Fiului este însuși misterul lui Dumnezeu.

„Tatăl Îl cunoaște”. A cunoaște înseamnă a iubi. Fiul nu este altceva decât iubirea și cunoașterea Tatălui.

Iar Fiul ce face? El este cunoaștere și iubire pentru Tatăl.

Așadar Dumnezeu nu este nimic altceva decât iubirea reciprocă Tată-Fiu… Și această iubire ne este revelată de Fiul. Cu alte cuvinte, noi intrăm în Dumnezeu, facem parte din El ca fii tocmai prin umanitatea lui Isus.

Umanitatea lui Isus este ușa prin care noi intrăm în Treime… Prin trupul lui Isus – acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut – noi Îl vedem pe Tatăl: „Cine mă vede pe Mine, Îl vede pe Tatăl”… Deci intrăm să facem parte din Treime.

Care este marele dar care ne este făcut? E darul să devenim Dumnezeu, la fel ca Fiul… și e darul să avem Spiritul Său, nu doar la nivel de vorbe, căci noi nu doar ne numim fii, ci suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu!

Chiar dacă ceea ce suntem încă nu este evident… întreaga istorie nu este nimic altceva decât revelarea progresivă a gloriei fiilor lui Dumnezeu, până când Îl vom vedea așa cum El este. Și atunci vom fi ca El: Îl vom vedea față în față.

Tot creștinismul e această cunoaștere profundă pe care ne-o dă Spiritul că suntem fii și apoi să trăim în această libertate și în această iubire de fii. Și acest fapt nu este ceva lipsit de importanță, ci înseamnă să fim Dumnezeu. Înseamnă că am intrat să fiu parte din misterul „Domnului cerului și al pământului”, care este Tatăl meu… și intru prin Fiul care mi l-a revelat, mi l-a dăruit.

Înaintea unui asemenea text maximul pe care-l putem spune este a gânguri: „Abba”. Poate că acest gângurit e gânguritul Fiului față de Tatăl, e cuvântul corect.

Pentru că ne aflăm înaintea celui mai mare mister, e important să existe perceperea faptului că în spatele gânguritului se află această cunoaștere a misterului unei iubiri infinite, care este substanța întregului univers și care este însuși Dumnezeu. Iar noi intrăm, zi după zi, tot mai adânc în acest mister…

Unele texte pentru a înțelege această temă fundamentală a creștinismului:

Gal. 4, 1-7, Pavel vorbește despre Spiritul care în noi strigă „Abba, Tată”; Rm. 8, 1-39; 1Io. 3, 1-3;

Despre înțelepciunea lui Dumnezeu și despre înțelepciunea omului, 1Cor. 1,17-2,16…

Să cerem Spiritului ca acest Cuvânt să devină substanța vieții noastre…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag