Matei 12,22-37

Ps. 36 (35)

Psalmul subliniază că Dumnezeu mântuiește oameni și animale. Așadar, există mântuire pentru toți.

Apoi se spune că în inima omului rău vorbește păcatul, și el refuză să înțeleagă și să împlinească binele. Aceste aspecte le vom vedea în textul nostru, în care Isus demască „păcatul” – păcatul împotriva Spiritului – adică păcatul radical.

Acest text are o valoare chirurgicală, vrea să facă o „operație” în noi: să evidențieze răul din noi, care este dat de faptul că „noi cunoaștem adevărul, dar nu vrem să-l recunoaștem și refuzăm să-l înțelegem”. Așadar, pericopa vrea să taie și să elimine din noi acest rău, această tumoare… care e izvorul tuturor relelor noastre.

Se citește Mt. 12, 22-37

22 Atunci i-a fost adus un posedat de diavol, orb şi mut, iar el l-a vindecat aşa încât mutul vorbea şi vedea. 23 Toate mulţimile erau cuprinse de uimire şi spuneau: „Oare nu este acesta fiul lui David?” 24 Dar fariseii, când au auzit, spuneau: „Acesta nu scoate diavolii decât cu Beelzebul, căpetenia diavolilor!”25 Cunoscând gândurile lor, le-a spus: „Orice împărăţie dezbinată în ea însăşi, se ruinează şi orice cetate sau casă dezbinată în sine, nu va dăinui. 26 Iar dacă Satana îl alungă pe Satana, se dezbină în el însuşi; aşadar, cum va dăinui împărăţia lui? 27 Şi dacă eu scot diavolii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. 28 Dar dacă eu scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu, împărăţia lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi.29 Sau cum ar putea cineva să intre în casa unui [om] puternic şi să-i ia bunurile, dacă nu l-ar lega mai întâi pe cel puternic? Într-adevăr, numai atunci îi va prăda casa.30 Cine nu este cu mine, este împotriva mea şi cine nu adună cu mine, risipeşte. 31 De aceea vă spun, toate păcatele şi blasfemiile vor fi iertate oamenilor, însă blasfemia împotriva Duhului nu va fi iertată. 32 Şi dacă cineva ar spune un cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar dacă ar vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cea care va veni.
33 Sau admiteţi că pomul este bun şi fructul său este bun, sau admiteţi că pomul este rău şi fructul său este rău: căci pomul se cunoaşte după fructul său. 34 Pui de vipere, cum puteţi rosti ceva bun, atunci când voi sunteţi răi? Căci gura vorbeşte din prisosul inimii. 35 Omul bun scoate lucruri bune din tezaurul său bun, iar omul rău scoate lucruri rele din tezaurul său rău. 36 Vă spun, aşadar, în ziua judecăţii oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui pe care l-ar fi spus. 37 Căci după cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi după cuvintele tale vei fi condamnat”.

Articularea textului e clară: Isus vindecă un îndrăcit orb și mut, și înaintea acestei vindecări există două reacții: uimirea celor care se întreabă: „Cine e Acesta? Oare e fiul lui David?” și reacția fariseilor care deja s-au hotărât să-L ucidă și spun: „Acesta alungă diavolul în numele diavolului”. Apoi Isus dă fariseilor șase răspunsuri progresive prin care demască minciuna lor, iar în final le spune că ei înfăptuiesc păcatul diabolic prin excelență, adică păcatul împotriva Spiritului.

Isus concluzionează că „pomul bun dă roade bune”. Așadar, acest păcat este rodul inimii rele: inima rea poate spune numai cuvinte rele… Iar cuvintele noastre reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra noastră: cuvântul nostru bun este judecata bună, cuvântul nostru rău este judecata rea.

v. 22

22 Atunci i-a fost adus un posedat de diavol, orb şi mut, iar el l-a vindecat aşa încât mutul vorbea şi vedea.

Această minune deja a fost povestită în Mt. 9, 27-34, iar acum e repetată.

Ca noi să putem vorbi și vedea, e minunea pe care Isus dorește să o săvârșească pentru noi, adică vrea să ne vindece de muțenia și orbirea noastră.

Diavolul orb e acela care ne împiedică să vedem.

Dacă suntem atenți, ne dăm seama că nu vedem realitatea, ci vedem ceea ce vrem noi: vedem dorințele și fricile noastre. Suntem orbi, nu ne-am născut, nu am ieșit la lumină, ci locuim în întunericul nostru. Prin urmare, suntem muți, nu vorbim. Cu alte cuvinte, prin vorbele, prin discuțiile noastre nu ne comunicăm pe noi înșine și adevărul, ci doar ne înșelăm reciproc, ne separăm, ne certăm… Deci, Isus dorește să ne vindece de acest rău care ne face orbi, incapabili să vedem și să comunicăm.

Acest om este mut și pentru că e surd, deci Isus ne descrie un om care este „închis” total. Acest text nu doar repetă faptul din cap. 9, ci ne arată că este mai gravă situația acestuia, pentru că acest om este surd, mut și orb

Pasajul evanghelic ne comunică faptul că Isus vindecă acest om și că vrea să ne vindece și pe noi de orbirea noastră. E un text terapeutic.

v. 23

23 Toate mulţimile erau cuprinse de uimire şi spuneau: „Oare nu este acesta fiul lui David?”

Din traducerea noastră nu reiese în mod clar că uimirea mulțimii e negativă… De fapt, mulțimea spune: „Acesta nu poate fi fiul lui David!” Cu alte cuvinte, mulțimea se întreabă: „Poate fi Acesta fiul lui David?” și-și răspunde: „Nu poate!” Dacă ar fi un altul, acela ar putea fi! Dar El, nu! De ce? Pentru că el e blând și smerit cu inima. Pentru că jugul Său e ușor… Mulțimea are aceeași îndoială pe care o avea Botezătorul: „Isus e Mesia sau trebuie să aștepte pe un altul?” Diferența constă în faptul că mulțimea deja a decis că El nu poate fi Mesia! Pune un semn de întrebare pentru că El face operele lui Mesia. Așadar, El face ceea ce trebuie să facă Mesia, dar faptul că Mesia e acest tâmplar din Nazaret, este un scandal; apoi va deveni scandalul crucii.

Așadar, avem o interpretare negativă a faptelor lui Isus din partea mulțimii. Și această interpretare a mulțimii este păcatul împotriva Fiului omului, care va fi iertat.

Există un păcat mai mare, pe care-l fac căpeteniile poporului.

v. 24

24 Dar fariseii, când au auzit, spuneau: „Acesta nu scoate diavolii decât cu Beelzebul, căpetenia diavolilor!”

Aceasta e interpretarea fariseilor – care-i întortocheată -, deoarece este limpede că Isus alungă dracii. Dar fariseii, nevoind să accepte că Isus alungă dracii, neagă evidența. Și atunci judecă fals și răsucit: e clar că e întuneric, căci e aprinsă lumina… Cam așa judecă ei… Dar e clar că e întuneric.

Faptul că diavolul e împotriva diavolului, nu e adevărat!… De fapt, ei neagă evidența, afirmând opusul acesteia, știind sigur că mint.

Acest fenomen ni se întâmplă destul de des și nouă: vedem lucruri și realități, dar dacă ele nu confirmă ipotezele (prejudecățile) noastre, ce facem? Dăm imediat interpretarea negativă: „nu e așa și nu poate fi așa pentru că eu știu că trebuie să fie diferit…”. Și totuși este clar că este așa, e diferit de cum cuget eu.

Așadar, ce fac fariseii? Ei fac un lucru foarte uman: interpretează lucrurile – așa cum facem toți – după interesul și profitul personal. Și nu sunt dispuși să pună la îndoială interpretarea lor… Și dacă e prea evident că realitatea e opusă interesului lor, nu-și fac probleme, căci interpretează realitatea pe dos, în sens opus: „Isus alungă dracii?”, „Atunci eu știu că e un îndrăcit!”

Să notăm un lucru despre puterea pe care o are omul de a interpreta realitatea: aceeași realitate poate fi interpretată în mod opus a ceea ce ea este. Este marea putere a libertății omului. Cu alte cuvinte, omul are puterea de a minți, știind că minte. Putere pe care nu o are niciun animal. Și aceasta este latura diabolică a omului. Dacă nu ar exista această latură, toți ne-am simți bine. Relațiile cu sine, cu alții, cu familiarii, cu societatea, în politică și între popoare… ar fi pozitive…

Însă există acest diavol care ne face orbi. Cu alte cuvinte, pe noi nu ne interesează adevărul realității, ci ne interesează ca realitatea să corespundă intereselor noastre oarbe. Acesta e un mare păcat, pentru că este originea tuturor păcatelor: faptul de a nu recunoaște adevărul pe care-l cunoști și pe care-l vezi. A te împotrivi evidenței și realității clare…

Să vedem răspunsul lui Isus care descoperă falsitatea lor în șase etape. Isus o demască pentru că El cunoaște gândul lor. El nu se oprește doar la ceea ce ei spun

vv. 25-26

25 Cunoscând gândurile lor, le-a spus: „Orice împărăţie dezbinată în ea însăşi, se ruinează şi orice cetate sau casă dezbinată în sine, nu va dăinui. 26 Iar dacă Satana îl alungă pe Satana, se dezbină în el însuşi; aşadar, cum va dăinui împărăţia lui?

Isus dă un răspuns clar: satana nu poate fi împotriva satanei, căci, dacă ar fi așa, înseamnă că împărăția satanei s-a încheiat. Deci, satana nu poate dori să se anihileze… Iar noi constatăm că satana este în toate felurile, dar nu e prost. Și constatăm că răul are o coeziune (o legătură, o unitate) mult mai puternică decât binele. O bandă de răufăcători, mafia, un partid totalitar sau o sectă au o legătură foarte puternică… pentru că nu trebuie să respecte nici adevărul și nici libertatea.

În schimb, un om care respectă libertatea și adevărul – și e bine să le respectăm – înțelege că în jurul său există multe opinii și diversități și deci există mai puțină coeziune.

Așadar, satana nu poate fi împotriva lui însuși. Aceasta e prima constatare. În Ev. lui Marcu se afirmă: dacă voi chiar vreți să spuneți că satana e împotriva lui însuși, atunci înseamnă că împărăția satanei s-a încheiat și că aici e prezentă Împărăția lui Dumnezeu. Și acest adevăr Eu îl vestesc… Să vedem al doilea răspuns.

v. 27

27 Şi dacă eu scot diavolii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri.

În timpul lui Isus existau exorciștii iudei care alungau diavolul și cu toții erau de acord că-l alungă în numele lui Dumnezeu.

Atunci Isus i-a întrebat: cum de ziceți că ei îl alungă în numele lui Dumnezeu și Eu nu? Deci, aceeași realitate o interpretează diferit, după interesul lor. Isus vrea să demaște faptul că în spatele afirmației lor există un interes care-i determină să mintă. Cu alte cuvinte, același fapt săvârșit de un altul e așa, dar săvârșit de tine, e diferit…

Să observăm cum sunt interpretate evenimentele în articolele din ziare. Oare jurnaliștii caută adevărul? E exemplul cel mai clar al faptului că un om spune numai ceea ce-l interesează. Și arta constă în a ști să minți și să spui ceea ce te interesează pentru a-l descalifica pe celălalt și a te acredita pe tine. Căci, dacă nu o faci, atunci taci. Și acest lucru îl observi din titluri, din știrile pe care le alegi și din modul în care interpretezi faptele…

Ceea ce fac ziarele zi de zi este și ceea ce noi toți, instinctiv, facem. Și e interesant să descoperim această minciună din interiorul nostru. Ea este o adevărată orbire.

Când se discută, mulți spun: „Tu nu mă înțelegi”. Mereu se spune că el nu mă înțelege și că eu nu-l înțeleg. De ce? Pentru că nu mă interesează părerea altuia, ci mă interesează să se impună părerea mea. Așadar, este clar că niciodată nu ne înțelegem și domină cel mai tare. Deci niciodată nu câștigă adevărul și libertatea.

De aceea ei (fiii fariseilor, care fac aceste exorcisme) vor fi judecătorii voștri”.

v. 28

28 Dar dacă eu scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu, împărăţia lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi.

Semnul venirii Împărăției este tocmai victoria asupra satanei, biruința asupra acestui rău care ne divide, ne face să mințim, ne împiedică să vedem și să comunicăm… Așadar, prin simplul fapt că Eu alung diavolul, înseamnă că a venit Împărăția lui Dumnezeu și s-a încheiat împărăția satanei.

v. 29

29 Sau cum ar putea cineva să intre în casa unui [om] puternic şi să-i ia bunurile, dacă nu l-ar lega mai întâi pe cel puternic? Într-adevăr, numai atunci îi va prăda casa.

Isus face al patrulea pas („a sosit la voi Împărăția lui Dumnezeu” a fost al treilea pas). Acum ne spune cine este El. El e „Cel mai tare” care vine să biruiască împărăția „celui puternic”.

„Cel mai puternic” este atributul, însușirea lui Dumnezeu: „După mine, vine Unul mai tare decât mine”. E Domnul, mai puternic, care vine. Așadar, odată cu venirea lui Isus, a venit Cel mai puternic, care învinge împărăția celui care e puternic și domină cu puterea lui rea toți oamenii.

Isus a venit să „lege” răul, să-l biruiască (etimologic, „să-l lege”). Și în acest fel să-l elibereze pe om care devenise „posesia” satanei.

v. 30

30 Cine nu este cu mine, este împotriva mea şi cine nu adună cu mine, risipeşte.

Avem a cincea argumentare. Dacă El este cel mai tare, Care vine să ne elibereze de rău, dacă suntem cu El, suntem liberi și suntem cu Domnul. Dacă nu suntem cu El, suntem de partea dușmanului și suntem împotriva noastră.

Așadar, faptul decisiv al vieții noastre este să fim cu El. „A fi cu El” înseamnă să fim cu Cel care biruiește răul, cu Fiul, cu Domnul, cu frații și înseamnă că am atins adevărul nostru.

A nu fi cu El înseamnă că suntem contra noastră, împotriva altora și a lui Dumnezeu. De fapt, „Dacă unul nu adună cu Mine, risipește”.

Versetele ne descriu ce face Dumnezeu și Cine este: El este „cu noi”, El adună și unește. Cine risipește este răul.

vv. 31-32

31 De aceea vă spun, toate păcatele şi blasfemiile vor fi iertate oamenilor, însă blasfemia împotriva Duhului nu va fi iertată. 32 Şi dacă cineva ar spune un cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar dacă ar vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cea care va veni.

Prin aceste cuvinte, care sunt ultima argumentare a lui Isus introdusă de expresia „de aceea vă spun”, El ne zice că orice păcat și blestem este iertat. Această afirmație ne mângâie, pentru că există iertare pentru tot: fiecare păcat de-al nostru este iertat. Chiar și blestemul împotriva Fiului omului, adică faptul de a nu-L accepta pe Isus în slăbiciunea Sa și crucea Sa până când nu L-am înțeles… și acest păcat este iertat. Căci crucea este „un scandal” și avem nevoie de mult timp mai înainte să înțelegem misterul crucii.

Dar există un păcat care nu poate fi iertat și e păcatul împotriva Spiritului. Ce este acest păcat? În contextul nostru, păcatul împotriva Spiritului este cel al fariseilor, care văd că Isus eliberează de rău, văd adevărul, dar nu doresc să-l recunoască și să-l admită. Așadar, păcatul împotriva Spiritului este a nu recunoaște, a nu admite ceea ce cunoști și vezi, a nega adevărul evident.

Și acest păcat ni se întâmplă în mod abundent, pentru că noi vedem adevărul, dar interesul personal ne conduce în altă parte… Toți suntem făcuți așa. Atunci există o soluție dublă: ori spun „E bine așa” – și atunci mă justific și acesta e păcatul împotriva Spiritului – sau spun „Doamne, ai milă de mine și mă iartă” și deci apuc pe calea milei.

Dacă eu spun că răul e un bine, Domnul nu mi-l poate ierta, căci este reaua credință (deplina conștiință despre propria necinste, nesinceritate și despre propria intenție de a înșela), e izvorul oricărui rău, iar Dumnezeu nu poate ierta răul, ci Dumnezeu iartă pe cine face răul. Medicul nu salvează tumoarea, ci vrea să salveze bolnavul, însă tumoarea o taie și o elimină.

Prin acest text, Domnul vrea să taie și să elimine din noi acest rău, care-i rădăcina oricărui rău: acest a minți înaintea unui adevăr evident din cauza interesului propriu, așa cum a făcut satana cu Adam.

De obicei, greșim pentru că suntem înșelați (amăgiți), fapt pentru care nu ne dăm seama că greșim… Dar când greșim, ne dăm seama imediat că am greșit. Și atunci nu vrem să admitem că am greșit… Aceasta este reaua-credință (necinstea). Și reaua-credință (necinstea) nu poate fi iertată. Trebuie să ne-o recunoaștem și să ne convertim. Așadar, răul nu poate fi un bine! Întunericul nu poate fi lumină. Minciuna nu poate fi adevăr.

Deci, Dumnezeu nu iartă reaua-credință, ci o arde, o arde cu focul milei și al iubirii Sale, dar, în mod real, o parte din noi este distrusă… Cu alte cuvinte, toate acele minciuni din noi, neadevărurile noastre de care suntem plini, toate vor fi arse și vom rămâne cu partea care în noi este adevărată. De aceea este important să existe în noi mult adevăr încă din această viață și încă de acum să ardem toate minciunile și reaua-credință (necinstea) din noi. Ori, cel puțin să le recunoaștem…

Cel mai mare dar al lui Dumnezeu este cel de a ne recunoaște ca fiind noi de rea-credință, adică necinstiți. Cu alte cuvinte, cel puțin recunosc că am greșit și cer iertare… În schimb, ispita noastră mereu este cea de a ne justifica, la fel ca Adam, care spune: nu e vina mea, ci e vina Evei…

În noi există acele zone de împotrivire față de adevăr, pentru că urmărim interesul nostru… însă trebuie să recunoaștem că aceste zone sunt o minciună. Și sunt multe astfel de zone în noi… Dacă nu le recunosc ca minciuni, e grav.

Există o formă de rea-credință (necinste, nesinceritate) subtilă, numită „bună-credință”, și se verifică atunci când eu îmi atribui buna-credință și spun: „Sunt convins că gândesc și acționez cinstit, fără a produce vreo pagubă cuiva”… Dacă un om spune: „Sunt de bună-credință” (sincer, cinstit), este un om periculos. Înseamnă că știe deja că a făcut ceva greșit. Așadar, deja este de rea-credință… Alții trebuie să fie cei care spun: „Săracul… e atât de prostuț, încât este de bună-credință”. Dar, dacă-mi spun eu că-s de bună-credință, deja este o prezumție, o aroganță de rea-credință.

Așadar, buna-credință nu justifică pe nimeni, dacă el singur și-o atribuie.

E adevărat că Dumnezeu și alții îmi pot atribui buna-credință și eu trebuie să le-o atribui altora, dar mie personal nu trebuie să-mi atribui buna-credință. Căci este unul dintre semnele cele mai evidente ale relei-credințe.

Pot spune am greșit, fiind convins că sunt în bună-credință, dar spun: „Am greșit”. Și odată ce recunosc că am greșit, nu mai sunt în bună-credință. Voi putea spune: „Nu reușesc să fac altfel”… Bine. Recunosc păcatul meu, că sunt atât de legat de interesele și viciile mele, încât nu reușesc să mă desparte de ele… Și e just să fac așa. Și acest păcat este iertat! Dar dacă spun „e bine așa”, acest fapt nu poate fi iertat.

Această împotrivire înaintea adevărului evident e centrul vieții spirituale… căci suntem jucați, ghidați de voința noastră, care este înclinată să realizeze propriile noastre interese… Această temă o vom relua…

vv. 33-34

33 Sau admiteţi că pomul este bun şi fructul său este bun, sau admiteţi că pomul este rău şi fructul său este rău: căci pomul se cunoaşte după fructul său. 34 Pui de vipere, cum puteţi rosti ceva bun, atunci când voi sunteţi răi? Căci gura vorbeşte din prisosul inimii.

Isus afirmă: „Ceea ce ați spus” – acest „a minți înaintea adevărului evident”, acest păcat împotriva Spiritului – „e rodul inimii rele”. „Gura vorbește din plinătatea inimii”, adică omul spune cuvintele pe care le are înăuntru. Așadar, omul minte pentru că în interior are minciuna… Căci gura este precum pomul, iar cuvântul este rodul… Dacă e bun ceea ce iese din gură și care vine din inimă, pomul e bun, tu ești bun; dacă e rău, mincinos, înseamnă că tu ești rău… Așadar, rădăcina acestei minciuni este răutatea inimii noastre.

Deci, a vindeca vederea și limba înseamnă a vindeca inima. Isus a venit să ne vindece inima și să ne dea o inimă nouă.

v. 35

35 Omul bun scoate lucruri bune din tezaurul său bun, iar omul rău scoate lucruri rele din tezaurul său rău.

Binele și răul vin din interiorul nostru. Inima bună vede bine, face bine și interpretează bine; acceptă bine realitate și produce bine. Inima rea interpretează rău realitate, spune răul și face răul… despre aceeași realitate.

Realitatea este cea care este: e bună, căci a creat-o Dumnezeu, dar depinde de inima noastră cum o acceptăm. O acceptăm cu inimă bună, cu o inimă liberă în căutarea adevărului și a iubirii sau cu o inimă rea, sclavă a minciunii și a propriilor interese, a egoismului.

Egalitatea dintre inimă și comoară: unde este comoara noastră este și inima noastră… Însă poate exista o comoară pozitivă, bună, sau una negativă a inimii rele.

vv. 36-37

36 Vă spun, aşadar, în ziua judecăţii oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui pe care l-ar fi spus. 37 Căci după cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi după cuvintele tale vei fi condamnat”.

Într-un alt loc se spune că suntem judecați în baza acțiunilor noastre. Dar acțiunile se nasc din intențiile noastre. Intențiile se manifestă în cuvânt… Cuvântul este maxima acțiune a omului, căci cuvântul are puterea de a schimba orice realitate în opusul ei… Prin cuvânt, omul poate face ceea ce vrea cu realitatea: poate să o cunoască, să o dezvolte, să o folosească bine, în mod util. Sunt cuvintele utile care ajută omul să se maturizeze în adevăr și libertate sau pot fi cuvinte dăunătoare care subjugă omul în minciună, viciu, negativ… și în egoism.

Folosirea cuvântului e fundamentală. Iar noi va trebui să dăm socoteală de fiecare cuvânt.

Cuvântul pe care-l spun este cu adevărat util, folositor pentru ca eu și celălalt să creștem în adevăr și în libertate? Ori cuvântul pe care-l spun este o cursă pentru mine și pentru celălalt? În sensul că e un instrument de putere, de dominare, este un operator infinit al răului… E importantă folosirea cuvântului. De fapt, cuvântul este cel care ne justifică sau ne condamnă…

Cuvântul util, care recunoaște adevărul, care mă ajută în creșterea libertății, mă justifică, mă face just. Cuvântul care dăunează, care minte, care leagă omul sclaviilor și intereselor sale, acesta-l condamnă pe om, îl arde, îl distruge…

Aceste exemple ne informează ce produce păcatul împotriva Spiritului, adică ce distruge omul. Și se exprimă în acest cuvânt de minciună.

Pentru a înțelege acest text, să ne gândim de câte ori cuvintele noastre redau transparența inimii și de câte ori sunt înșelarea (conștientă ori inconștientă) altuia… De câte ori cuvântul este un instrument al puterii, al extirpării pentru a obține ceea ce eu vreau… și pentru a-l lega pe celălalt. Și cât cuvântul meu este pentru a mă expune, a mă manifesta, a mă dărui…

Tocmai în folosirea cuvântului se decide adevărul nostru de oameni și aici se decide păcatul împotriva Spiritului, adică păcatul de neiertat.

Ce înseamnă că este de „neiertat”? Înseamnă că trebuie să ne convertim! Nu înseamnă că Dumnezeu nu-l iartă, ci înseamnă că eu nu vreau să fiu iertat, pentru că această realitate nu o accept ca fiind un rău și spun: este bine să fie așa.

Până când eu spun despre rău că „e bine să fie așa”, Dumnezeu nu mi-l poate ierta, pentru că iertarea El mi-o dă, dar eu nu o vreau…

Care este darul acestui text? La ce ne cheamă acest text în mod pozitiv?

Acest text – așa cum notează în introducere – vrea să mă vindece de „orbire și muțenie”, adică de faptul că nu văd realitatea, pentru că eu văd numai interesele mele… și de faptul de a nu spune adevărul, pentru că eu spun numai ceea ce mă interesează… adică minciuna.

Pericopa urmărește vindecarea inimii. Și ne schimbă inima pentru ca să ieșim din păcatul împotriva Spiritului. Și atunci suntem iertați. Pentru că din rău noi suntem iertați, dacă ieșim din rău. Căci dacă eu mă înec, iar celălalt îmi spune te iert, dar nu mă scoate din apă, eu mă înec, deși am fost iertat…

Păcatul împotriva Spiritului este înecarea omului în falsitate și minciună și din acest păcat trebuie să ieșim. Iar ieșirea ne-o dă Isus prin Cuvântul Său: prin minunea vindecării orbului și a mutului.

În cazul nostru, această minune durează (se împlinește) pentru următorii 80 de ani, adică întreaga viață. Întreaga noastră viață este angajată în căutarea adevărului, a cinstei, a transparenței, în a clarifica, a recunoaște și a demasca jocurile mele de putere pentru ca cel puțin să cer iertare pentru răutatea mea.

Texte utile

Ps. 36. Acum înțelegem mai bine ce înseamnă „cel care refuză să înțeleagă și să împlinească binele… pentru că în inima răului vorbește păcatul”. Dar, mulțumim lui Dumnezeu că El „mântuiește oameni și animale”. Deci, există mântuire și pentru noi…

În F.Ap. 1,11 se vorbește despre Anania și Zafira care mor pe loc pentru că au mințit Spiritului Sfânt. Spiritul Sfânt e Spiritul adevărului. Cu alte cuvinte, ei au mințit, conștienți fiind că mint. Deci, a spune o minciună – fiind conștienți că e o minciună – înseamnă a muri, a ucide propriul adevăr de fii ai lui Dumnezeu. Înseamnă a stinge Spiritul care e în noi.

Io. 9,39-41, vindecarea orbului…

Rm. 11 vorbește despre păcatul de a-L refuza pe Cristos – săvârșit de Israel – care devine apoi mântuire pentru toți oamenii, deci este milă pentru Israel și pentru toți.

Lc. 11,14-25

Evr. 10, 26-39.

Î: Cum de există în noi tendința de a ne justifica? A dori să explicăm altuia că dacă ar gândi ca mine, m-ar înțelege… Cum se împacă această poziție cu tăcerea, cu a se gândi la Dumnezeu și a cere de la El iertare…?

R: Se întâmplă acest mecanism în toți, pentru că există diavolul care vrea să ai mereu dreptate. Și faptul de a vrea să ai dreptate arată că tu nu cauți adevărul… Cine caută adevărul, în mod ciudat se convinge mereu că nu are dreptate, deci greșește.

Și când tu faci o nouă alegere este pentru că tu înțelegi că ceea ce mai înainte ai ales sau ai spus era mai puțin potrivit… Și de aceea mergem înainte, creștem… Așa ar trebui să fie în viață în sfera relațiilor.

Dorința de a avea mereu dreptate este dictată de frica de diferit, de celălalt care este altul… care pune în discuție eul meu. Și e păcatul lui Adam, căruia-i este frică de Altul, de faptul că Dumnezeu e diferit. Adică Adam nu acceptă că Domnul e diferit. El spune: sunt anti-Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Altul. Însă în Dumnezeu există alteritatea, adică diferența acceptată: Tatăl, Fiul și Spiritul…

Iar noi Îl negăm pe Dumnezeu, viața și imaginea noastră despre Dumnezeu, prin autoafirmarea noastră, care e negarea celuilalt. Și pretenția de a avea dreptate e rădăcina tuturor relelor, de la nivelul restrâns al familiei, până la nivelurile mai înalte în raportul dintre națiuni.

Cât de uimiți rămânem când aflăm o persoană care ne ascultă și nu ne învinuiește, nu ni se împotrivește… Însă noi spunem: „Acesta se vede că a înțeles ceva, căci îmi dă dreptate”… Așadar, eu continui să persist în păcatul meu… Însă celălalt a înțeles un lucru mare: că pe lume poate exista un om care gândește diferit de el și pe care el îl respectă…

Noi ar trebui să învățăm această atitudine și să n-avem pretenția că noi avem dreptate.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă și Gabriela Neag