Matei 13,1-9

Ps. 126 (125)

Psalmul subliniază efortul semănătorului și bucuria culesului recoltei.

Intrăm în cap. 13 după Matei, alcătuit din șapte parabole. În Ev. după Matei se alternează parabolele cu povestirea faptelor și a minunilor.

Textul are o introducere de două versete despre parabole, urmată de povestirea parabolei și de motivul pentru care Isus vorbește în pilde. Apoi avem concluzia – în alte două versete – despre parabole.

De fiecare dată când citim un text despre Isus, este amintită o temă, dar niciodată aceasta nu e tratată pe deplin, ci mereu rămâne deschisă… Așadar, orice text din evanghelie se aseamănă unei semințe, niciodată nu este o concluzie (nu este un fruct), ci este ceva care începe și care va trebui să crească…

Se citește Mt. 13. 1-9

1 În ziua aceea, ieşind din casă, Isus s-a aşezat pe ţărmul mării. 2 S-a adunat în jurul lui o mulţime atât de mare încât el s-a urcat în barcă să se aşeze, şi toată mulţimea stătea pe ţărm, 3 iar el le spunea multe în parabole: „Iată, semănătorul a ieşit să semene. 4 Şi în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările cerului şi au mâncat-o. 5 O altă parte a căzut pe loc pietros unde nu avea pământ mult şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc, 6 iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. 7 O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut şi au înăbuşit-o. 8 Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. 9 Cine are urechi, să asculte!”

Isus povestește această pildă pentru a-Și clarifica și a clarifica și altora enigma vieții Sale. Deci, ne comunică și misterul vieții noastre.

Ce este o pildă? E o povestire care s-a întâmplat sau care se poate întâmpla și care expune un lucru destul de cunoscut de toți, dar pilda, tocmai prin ceea ce este cunoscut, face referire la alte teme profunde, misterioase… Existența lui Isus și a noastră, precum și întreaga istorie, se pot numi o parabolă, o enigmă.

Isus caută să clarifice lucrurile și să ne comunice această claritate, făcându-ne să înțelegem misterul vieții Sale (a tot ceea ce I s-a întâmplat). În capitolele anterioare, am văzut cum, pe lângă succese, Isus a avut și împotriviri, chiar a prevestit falimentul Său. Se pare că răul biruiește și binele pierde… Oare așa sfârșesc lucrurile? Isus – prin pilde – interpretează în profunditate ceea ce se întâmplă și conchide că lucrurile nu se termină prin faptul că binele pierde.

Care este succesiunea pildelor? Avem patru pilde care au ca destinatari poporul, mulțimile: sămânța și semănătorul, neghina, muștarul, aluatul… Apoi urmează altele trei, care au ca destinatari discipolii: pilda comorii, a mărgăritarului și a năvodului aruncat în mare.

Acestea sunt numite „de contrast” între bine și rău, între pământul bun și cel rău, între sămânța bună și cea rea, între micime și mărime. Dar sunt și pilde „de speranță împotriva oricărei speranțe”. În interpretarea imediată a experienței vieții (după modul în care merg lucrurile), ele ar conduce la pesimism… însă interpretarea profundă a lui Isus conduce la speranță, adică aceste evenimente au o soluție pozitivă: misterul crucii, al învingerii lui Dumnezeu sunt, de fapt, tocmai gloria și puterea Sa, victoria Sa.

În sfera speranței, Isus biruie răul, dar nu evitându-l, ci traversându-l: traversând dificultățile și moartea.

Noi am vrea ca lucrurile să se desfășoare liniar și frumos. Însă, nu! Viața are dificultățile ei, obstacolele ei.

Pildele ne arată dificultățile, dar și surpriza rodului nesperat, în opoziție cu dificultățile, cu încercările grele… Din patru exemple prezentate, trei sunt de faliment…

Isus spune că în situația Sa, la fel ca-n situația noastră, putem avea încredere și speranță…

Știm că Evanghelia după Matei este alcătuită din povestiri – care relatează fapte și minuni – și discursuri… Alte diviziuni ale acestei evanghelii, respectiv primele 11 cap., Îl prezintă pe Isus care se revelează ca fiind noul Moise care dă noua Lege; iar de la cap. 12 până la sfârșit se prezintă „Misterul Împărăției lui Dumnezeu”. Aceste două împărțiri ale evangheliei nu sunt în contradicție… O a trei diviziune a Ev. după Mt. consideră cap. 13 tocmai centrul evangheliei cu doi pilaștri: unul mai înainte (la cap. 11, 25-30, „autorevelarea lui Isus”) și celălalt la cap. 16 (mărturisirea de credință a lui Petru care-L recunoaște pe Isus ca fiind Mesia), iar în mijloc citim discursul parabolelor.

E minunat să vedem discursul parabolelor cu acești doi pilaștri ca fiind centrul evangheliei… un centru care pe de o parte arată, dar pe de alta acoperă… ne gândim la cuvintele lui Isus: „Îți mulțumesc Tată că ai revelat aceste lucruri celor mici și le-ai ținut ascunse celor înțelepți„.

v. 1

1 În ziua aceea, ieşind din casă, Isus s-a aşezat pe ţărmul mării.

Am văzut în cap. 12 că Isus era cu discipolii în jurul Său, în casă… și de aici iese, face un exod, îndreptându-Se spre mulțimi, pentru a adresa Cuvântul tuturor, pentru a semăna Cuvântul în toată lumea…

Marea poate fi interpretată ca fiind mulțimea persoanelor care-L primesc și-L ascultă, adunând Cuvântul cu roade diferite.

Marea evocă exodul: mulțimea (noul popor) care împreună cu Isus – noul Moise – împlinește exodul definitiv.

v. 2

2 S-a adunat în jurul lui o mulţime atât de mare încât el s-a urcat în barcă să se aşeze, şi toată mulţimea stătea pe ţărm,

Se strâng, se unesc în jurul Lui.

Se vorbește despre „multă lume”…Aceasta se unește în jurul Lui pentru că simte puterea Cuvântului lui Isus care comunică un adevăr și o libertate superioare altor cuvinte (discursuri omenești).

Dacă ne-am adunat să ascultăm Cuvântul, înseamnă că și noi simțim puterea și dulceața acestui Cuvânt (Deut. „Nu doar cu pâine trăiește omul, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura Domnului”).

„A se uni”, căci Cuvântul Domnului unește. Și sunt „mulțime”, adică ceva nediferențiat, nu sunt încă un popor (ceva organizat)… Dar tocmai în această fază de construire a unității se unesc în jurul lui Isus care vorbește.

Isus vorbește șezând în barcă, mulțimea care-L ascultă fiind pe țărm…

Imaginea bărcii este una corespunzătoare casei. Casa e ceva mai familial, dar ceva static. Barca, deși e fragilă, e ceva care ne ajută să trecem peste mare, să plutim, deci să trăim în mijlocul mării, într-o situație precară. În special evreii simțeau precaritatea, pericolul apei…

Barca e văzută de părinții Bisericii ca fiind figura Bisericii…iar casa, probabil casa lui Petru din Capernaum, devenind barca… Deci, misiunea la neamuri e precară, mereu amenințată, niciodată garantată: mereu se clatină, dar mereu e făcută în prezența Domnului…

v. 3

3 iar el le spunea multe în parabole: „Iată, semănătorul a ieşit să semene.

Isus vorbește despre multe lucruri sau de un singur lucru… Isus are un singur discurs și un singur Cuvânt, adică se comunică pe Sine! Și vorbește în pilde… Isus pornește de la viața concretă a lumii, de la viața pe care contemporanii Săi o trăiau, de la experiența lor religioasă, familială și personală, știind să interpreteze în profunditate aceste elemente ale vieții pe care un ochi superficial nu le observă. Isus vede dincolo de lucrurile clare și sigure pe care noi le vedem sau despre care vorbim… Acestea sunt claritatea și credința lui Isus, pe care El ni le dăruiește…

Într-un anume sens, totul e pildă… O pildă care la început poate avea un aspect enigmatic, misterios, dar în interior are o mare însemnătate… În cazul lui Isus, tot ceea ce se întâmplă e cu adevărat o parabolă: parabola lui Isus, Fiul care moare și învie. E un semn și al Fiului omului care intră în inima pământului, care-i fiecare om. Pământul și omul în limba ebraică au aceleași litere (consoane)…

Ce povestește în pilde? Semănătorul a ieșit să semene… Semănătorul este Isus care a „ieșit” de la Tatăl pentru a semăna faptul și vestea paternității lui Dumnezeu și a fraternității între oameni!

Isus, așa cum este „semănător”, tot așa este și sămânță: Cuvântul lui Dumnezeu ne face fii. Apoi, Isus este și „recolta”: activitatea lui Isus în anii în care se dedică predicării este o semănare a Cuvântului. Întrebarea este: va avea rod? În Is. 55,1-11 se spune că Cuvântul lui Dumnezeu este ca apa care coboară din cer și udă (fecundează) pământul. Deci, apa nu coboară inutil… După cum nici Cuvântul lui Dumnezeu nu vine la noi inutil… „Așadar, nu se va reîntoarce la Dumnezeu până când nu-Și va atinge scopul pentru care a fost trimis”.

După unii studioși, parabolele lui Isus erau destinate să fie povestite numai o singură dată… Unii se întreabă: „Noi, creștinii, care azi ascultăm parabolele lui Isus, avem ceva în plus sau în minus față de cei care L-au ascultat atunci?”. Avem ceva în plus pentru că ne este clar contextul cristologic, adică faptul că noi știm că semănătorul și recolta sunt de fapt Isus. Dar avem și ceva mai puțin față de ei, pentru că ne lipsește efectul surprizei… tocmai pentru că parabola – prin natura ei – cere un răspuns ascultătorului, chiar în mod paradoxal… Întrebările pe care parabolele ni le pun azi sunt asemănătoare cu întrebarea lui Isus: „Voi, cine spuneți că sunt Eu?”.

v. 4

4 Şi în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările cerului şi au mâncat-o.

Subiectul e semănătorul, dar atenția s-a mutat pe sămânță, mai mult, pe semințe, la plural.

„Unele semințe au căzut pe cale…”. Aici începe aventura sau nenorocirea semințelor, căci în trei situații sfârșesc rău.

Ce se întâmplă? De obicei, semănătorul (țăranul) aruncă sămânța mai înainte de arat. În timpul lui Isus, terenurile nu erau prea fertile, fiind asemănătoare cu un deșert… Deci erau terenuri care dădeau o oarecare speranță de recoltă, deși slabă… Pe aceste terenuri, țăranul aruncă sămânța… Apoi, cu un fel de plug sub formă de cui, trecea pe unde a aruncat semințele și, mișcând pământul, acoperea semințele… ca apoi acestea să poată să răsară și să crească…

Textul nostru ne spune că semințele, imediat ce au căzut pe drum, sunt mâncate de păsări. E prima nenorocire…

Acest semănător – Isus – nu alege pământul, nu face discriminări, adică Isus le vorbește tuturor… Nu calculează rezultatul, ci aruncă abundent sămânța. Face un lucru care costă efort… Un om aruncă și sămânța ce i-ar putea servi imediat, ca hrană. O aruncă însă cu speranță…

Domnul este astfel, aruncă, seamănă cu certitudine, cu speranța că ceva se va întâmpla…

Isus vorbește tuturor pentru că cu toții suntem pământul lui Dumnezeu (cf. 1Cor. 3,9).

De fapt, în cazul nostru, aceste semințe sunt o pradă ușoară pentru păsări. Semănatul dă faliment chiar mai înainte de arat. Aceste semințe nici nu au timp să încolțească…

vv. 5-6

5 O altă parte a căzut pe loc pietros unde nu avea pământ mult şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc, 6 iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat.

Și a doua situație are un final negativ… Semințele, de această dată, încolțesc, dar precoce. Atunci când plouă, umiditatea îi permite seminței să încolțească, însă când apare soarele – fiind puțin pământ în terenul pietros – aceasta este arsă de soare. E o iluzie. În primul caz, se spunea că sămânța dispare înainte de a încolți, iar în acest caz, sămânța înmugurește, dar seacă imediat…

Părinții Bisericii vorbesc despre Isus ca fiind „un plug” care, săpând în terenul VT, scoate comoara din pământ… Alții spun că Isus e un Soare. Atenție! Soarele te poate orbi. Deci este nevoie de prudență în drumul apropierii de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biblia care poartă omul treptat la discernământ… cu privire la misterele Împărăției. Să ne amintim timpul catecumenatului.

v. 7

7 O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut şi au înăbuşit-o.

A treia situație negativă.

Plugul produce și o acțiune mecanică, smulgând buruienile… Dar nu întotdeauna reușește… E un plug simplu… Astfel, împreună cu sămânța cresc și buruienile, iar semințele care au supraviețuit arsurii soarelui sunt sufocate de buruieni…

Vv. 4-7 descriu dificultățile semănatului, acestea fiind dificultățile întâlnite de Isus, sunt dificultățile pe care Cuvântul Împărăției le-a întâlnit în vestire, în semănatul pe care Isus l-a făcut…

Isus știe și spune că nu acesta este ultimul cuvânt (adică falimentul până aici realizat, ca fiind soluția finală). Terenul (pământul) are cărări, pietre, rugi, dar este terenul Său, al lui Dumnezeu.

Acest teren, pământ al lui Dumnezeu, este omul care are durități, incoerențe, împotriviri, inconstanțe, dar este un teren făcut pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu. Noi suntem creați pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu! Și Dumnezeu știe acest lucru. Și chiar și noi știm – mai mult sau mai puțin clar – că suntem creați pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Semănatul întâmpină greutăți de tot felul, dar are și posibilitatea de a rodi, de recoltă abundentă, dincolo de orice previziune, căci Împărăția este a lui Dumnezeu.

v. 8

8 Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci.

Se poate traduce și prin „au căzut în pământ frumos”. Cuvintele frumos și bun corespund și ne amintesc ceva legat de „imagine, chip, oglindire”, vizavi de acțiunea lui Dumnezeu de la începutul creației.

Se spune că sămânța – Fiul lui Dumnezeu care coboară în inima omului, a pământului – află la un moment dat un pământ bun, frumos… În fiecare dintre noi, bate o inimă care are o zonă de pământ bun pentru a primi semințele…

Fiecare inimă are posibilitatea să-L genereze pe Fiul, care e a lui Dumnezeu, dar despre care se spune pe bună dreptate că este și Fiul omului. Pentru că după cum am văzut în Ev. lui Mt. 12, 48-50, ne este dat să fim frații și surorile lui Isus, dar și maică a Lui… Pentru ca să-L putem primi prin Cuvânt și să-L generăm în trupul nostru… Fiecare inimă are o zonă de pământ bun unde se produce acest rod uimitor.

În Palestina sămânța rodește 7 sau 8… În textul nostru Isus spune: 30, 60 și 100 pentru o sămânță. O recoltă nesperată…

Când Isus seamănă, este adevărat că întâlnește dificultăți. Ba mai mult, s-ar părea că El își pierde vremea… dar Isus speră tocmai recolta de 100 sau cel puțin de 30 pentru o sămânță.

În loc să se descurajeze, Isus ține cont de dificultăți, dar știe să privească dincolo de ele… nu privește crucea, ci gloria; nu efortul, ci rezultatul, nu pe Sine, ci pe Tatăl… Avem un act de credință al lui Isus în puterea lui Dumnezeu și a Cuvântului Său. Și la această încredere ne cheamă și pe noi.

v. 9

9 Cine are urechi, să asculte!”

Invitația, rugămintea lui Isus adresată nouă, e să începem să ascultăm și să primim Cuvântul și atunci vom descoperi însemnătatea profundă a parabolei, care e parabola Împărăției, care e comunicarea misterului lui Isus.

Texte utile

Ps. 126 și 65
Is. 55, 1-11
Deut. 8, cuvântul hrănește mai mult decât pâinea
Mc. 4, 1-9 și Lc. 8, 4-8
Io. 15
1Tes. 2,15
1Pt. 1,22-25

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă