Matei 13,31-35

Ps. 27 (26)

Psalmul vorbește despre căutarea feței lui Dumnezeu…

Și noi continuăm să căutăm „fața Domnului” cu ajutorul Evangheliei după Matei.

Am rămas la cap. 13 cu parabolele… când Isus încerca să înțeleagă ce I se întâmpla… I se întâmpla că persoanele care trebuiau să-L primească Îl refuzau. Teologii epocii spuneau că era îndrăcit, ai Săi, că era „nebun”, cei puternici au decis că trebuiau să-L elimine… Deci, e un moment de mare criză, iar Isus se întreabă: „Oare am greșit ceva?”

Problemele întâmpinate de Isus în această criză sunt problemele fundamentale ale oricărei crize… sunt problemele fundamentale ale istoriei.

Am prezentat două probleme. Prima este „De ce binele nu ne reușește niciodată?” și, mai mult, mereu se pare că binele dă faliment.

Isus răspunde acestei probleme cu ajutorul parabolei seminței… Sămânța se pare că dă faliment, căci sfârșește sub pământ… dar, doar așa aduce rod.

A doua problemă privește faptul că împreună cu binele – chiar când se pare că ar reuși – mereu crește și răul. Deci nu se poate elimina răul? Isus răspunde cu parabola neghinei, subliniind că dacă un om ar încerca să elimine răul, ar elimina acel bine maxim, care e mila. Așadar, același rău – care e prezent – e o ocazie pentru facerea binelui maxim, pentru milă, răbdare. Răbdarea e singurul „defect” al Domnului.

În această cateheză vom aborda alte două probleme. Prima este: de ce întotdeauna binele e mereu mic și nu se laudă? Isus va răspunde cu pilda bobului de grâu. A doua problemă: „De ce binele e mereu atât de ambiguu?”, căci niciodată nu e atât de curat precum am vrea noi. Isus răspunde cu parabola aluatului.

Cele două parabole încheie parabolele spuse mulțimilor.

Se citește Mt. 13, 31-35

31 Le-a mai prezentat o parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul său. 32 Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă după ce a crescut este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi îşi fac cuiburi în ramurile lui”. 33 Le-a spus o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul”. 34 Isus spunea mulţimilor toate acestea în parabole şi nu le spunea nimic fără parabole, 35 ca să se împlinească ceea ce fusese spus prin profetul care zice: Îmi voi deschide gura în parabole, voi dezvălui lucruri ascunse de la crearea lumii.

Este vorba de două parabole scurte, simetrice, urmate de o teorie generală despre parabole…

Cele două parabole răspund celor două probleme… Isus spune că e Mesia, deci cum de a strâns atât de puțină lume? Cum de rezultatul e atât de mic? Apoi a doua întrebare e: ce fel de lume a strâns: pescari, păcătoși, vameși, lume marginalizată? Ce Împărăție a Domnului e aceasta?

Isus folosește două expresii care nu sunt potrivite în tradiție pentru a indica Împărăția lui Dumnezeu: bobul de grâu și aluatul.

Bobul de grâu, pentru că e prea mic, nu e potrivit pentru a indica (exprima) Împărăția lui Dumnezeu. Ne așteptăm ca Împărăția Domnului să fie mare, puternică… În schimb e mică, nesemnificativă și neputincioasă, nu este precum o știre.

Oare Isus a greșit?

Apoi nu doar Împărăția e mică, dar iată ce oameni a adunat! Nu sunt oameni puri, sfinți, ci sunt oameni de disprețuit, foarte diferiți de cei la care toți se așteptau.

Noi ne-am aștepta mereu ca binele să fie puternic, învingător, frumos, pur și curat ca în filme… În schimb, binele e mic, pierzant și ambiguu.

De ce face așa Dumnezeu?

Isus, cu aceste parabole, ne arată că aceasta e alegerea Domnului. Dumnezeu alege în mod intenționat lucrurile mici, disprețuite, lucrurile care „nu sunt”, pentru a nimici „lucrurile care sunt”. Și face acest lucru nu ca un moft sau din invidie… „Tu ești puternic, acum Eu te distrug…” Nu! Ci face acest lucru din necesitate. Din necesitatea noastră.

Noi avem nevoie să fim vindecați de aiurelile noastre de atotputernicie, de mărire, care sunt începutul tuturor relelor noastre și ne împiedică să acceptăm ceea ce suntem, adică limitați, și ne împiedică să-i acceptăm pe alții.

Ne vindecă de toate dorințele noastre de perfecțiune absolută, care ne împiedică să trăim în pace și să-i lăsăm pe alții să trăiască în pace.

Deci, este necesar pentru noi ca Dumnezeu să aleagă această cale a micimii și a ambiguității în vederea mântuirii. Apoi, e necesar și pentru El. Pentru că Dumnezeu e iubire, iar iubirea e mică, adică se face mică, se face slujitoare.

Apoi, iubirea se face „necurată” (murdară, imundă): puterea iubirii constă în a-și însuși, a se amesteca cu orice deficiență, cu orice slăbiciune și fragilitate a celuilalt… Iubirea conduce la milă, adică-și însușește orice mizerie… Deci, e necesar ca Dumnezeu – care iubește această lume – să se amestece cu această lume și cu ambiguitățile ei.

Nu înseamnă că odată ce Dumnezeu a creat lumea, iar aceasta nu a reușit, El o strivește… Ci El iubește lumea! Iar ceea ce nouă ni se pare un rău – și care e un rău, pentru că noi facem răul – pentru Domnul este ocazia binelui celui mai profund, adică e ocazia milei și a compasiunii…

Aceste parabole pot fi interpretate și-n mod diferit: da, comunitatea creștină era mică, erau 12 persoane, apoi una din cele 12 a trădat… dar priviți acum… că suntem peste 2 miliarde… Cine ar interpreta astfel parabola, nu a înțeles corect Evanghelia…

Este important să înțelegem următorul fapt: chiar dacă întreaga lume ar fi alcătuită din credincioși, din creștini și din fii ai lui Dumnezeu și frați în Cristos – după cum ne putem dori – mereu am fi „mici”. Pentru că însușirea noastră este să fim „mici”, adică „fii”. Iar problema este să vedem mărimea lui Dumnezeu tocmai în micime. De fapt, revelația mărimii lui Dumnezeu va fi crucea, care e micimea Sa extremă. Și tocmai crucea e mărimea Sa extremă pentru că Dumnezeu (Isus) – pe cruce – atinge punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, făcându-se „necurat”.

Trebuie să vedem întreaga glorie a lui Dumnezeu și sfințenia Sa, diversitatea Sa tocmai în ambiguitatea Sa, în al Său a fi aluat (făina sfârșind rău), în al Său a fi amestecat cu orice impuritatea de-a noastră.

Aceasta e tema generală…

Parabolele nu doresc să spună că eram puțini, iar apoi am devenit mulți, ci ele ne arată că stilul, alegerea lui Dumnezeu este cea de a conține în micime, în lipsa de însemnătate acea mărime nemăsurată care e Dumnezeu, e iubirea Sa.

v. 31

31 Le-a mai prezentat o parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul său.

Isus compară Împărăția cerurilor – pe care toți o așteptau să vină în mod spectaculos – cu un grăunte de muștar.

Muștarul fiind o sămânță foarte mică, precum capul unui ac de gămălie, e aproape invizibil. Doar pe o foaie albă de hârtie reușești să vezi un punct negru și mic… Iar dacă sămânța de muștar e pe pământ, se confundă cu praful…

Această sămânță e dată ca exemplu pentru a indica micimea extremă.

Ei obiectau: „Tu spui că ești Mesia. Ce ai adunat? Nimic! Doar câteva persoane…” El le răspunde: „Tocmai această micime este importantă”, la fel ca grăuntele de muștar.

Noi așteptăm Împărăția lui Dumnezeu și pe Dumnezeu, însă dorim să aibă însușirile idolului În Dan. 2,31 se spune că statuia de aur cu picioarele de argilă era mare, fascinantă și teribilă…Și noi așteptăm un astfel de Dumnezeu…

În schimb, Dumnezeu ne dă semne exact opuse… În Lc. 2,12, păstorilor li se dă semnul lui Dumnezeu: „S-a născut pentru voi Domnul, Mântuitorul. Iată semnul: un prunc„. Deci semnul este: mic, și nu fascinant; înfășat și tremurând… Acestea sunt însușirile lui Dumnezeu! El este mic!

În tradiția ebraică se vorbește că însușirea lui Dumnezeu e să se facă mic pentru ca să facă loc altora, adică Creației, creaturii. La fel, însușirea iubirii este de a lăsa spațiu altuia, de a se restrânge… Dumnezeu e atât de mic, încât noi chiar putem să negăm că există, iar El nu se supără…

Noi nu putem spune despre nicio persoană că nu există. Dar despre Dumnezeu? Mulți spun că El nu există… Deci, vedeți cât de mic se face El, încât un om poate spune că El nu există? Deși El este începutul oricărui lucru care există.

Așadar, Isus se folosește de grăuntele de muștar, care pare lucrul cel mai nepotrivit, pentru a zice: tocmai așa e Dumnezeu și Împărăția Sa! Domnul e „mic”.

Și e o sămânță pe care omul o ia și o seamănă… Și Isus va fi luat și aruncat sub pământ! Și tocmai așa se va naște pomul Împărăției.

Cea care ar putea părea o critică, adică micimea extremă, în realitate e calitatea, însușirea profundă a Împărăției lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vine cu lucruri mari. Dacă acum ar intra Domnul aici, am spune: „Te rog stai afară, căci aici vorbim de lucruri importante… Vorbim despre Domnul”. Nu L-am recunoaște, căci El e ultimul dintre toți, e cel mai mic. De aceea, El nu uimește, nu este precum o știre! Însă tocmai această micime e mărirea Sa, e măreția Lui ca iubire care se identifică cu ultimul.

A înțelege acest adevăr înseamnă a înțelege misterul Împărăției lui Dumnezeu și misterul vieții; a înțelege misterul profund al propriei existențe: adevărata noastră mărire este micimea, faptul că suntem fii!

v. 32

32 Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă după ce a crescut este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi îşi fac cuiburi în ramurile lui”.

Se explică faptul că această sămânță e cea mai mică… Iar odată crescută devine „cea mai mare dintre toate legumele”… și devine „un pom”.

În Biblie, pomul este imaginea Împărăției (cf. Iez. 37 se spune că pomul e Împărăția lui Dumnezeu și la umbra lui află odihnă toate păsările, adică toate popoarele). Acest pom crește, se dezvoltă din această sămânță. Și, paradoxal, pomul e acea sămânță, pentru că pomul va fi crucea.

Pomul sub care toți află odihnă, acel pom care îmbrățișează întregul univers, este tocmai crucea, care e micimea, fragilitatea extremă a lui Dumnezeu. Sub el, toți află refugiu: credincioșii și necredincioșii, iudeii și păgânii… Sub acest pom este dărâmat orice zid. Această micime extremă a lui Dumnezeu – pe cruce – este măreția imensă care îmbrățișează universul, îmbrățișează și tot ce nu este Dumnezeu, adică păcatul, blestemul, moartea.

A înțelege că deja acum această micime e gloria lui Dumnezeu, e „marele mister ascuns încă de la întemeierea lumii”, este enigma existenței noastre și a prezenței lui Dumnezeu în istorie.

Acest pom, odată crescut, e cel mai mare dintre toate verdețurile. Cel mai mare pom, adică cedrul din Liban despre care au vorbit profeții devine un zarzavat… devine ceva obișnuit. Este vorba despre o descreștere, fapt care indică iubirea. În VT, în Deut., Dumnezeu e comparat cu vulturul, iar în NT, vulturul devine cloșca domestică a cărei misiune este de a-și salva puii… Calul de luptă din VT, în NT devine măgarul, icoană a lui Isus care intră victorios în Ierusalim călare pe un măgar

Problema fundamentală a creștinismului e să cunoască această micime a lui Dumnezeu ca fiind adevărata Sa mărime. Așa după cum Isus – când spală picioarele – se face serv, noi spunem că Isus a binevoit să spele picioarele… În realitate, El a revelat gloria și demnitatea Sa, care înseamnă iubire, tocmai spălând picioarele.

Aceste imagini, puțin câte puțin, trebuie să corecteze toate imaginile noastre false despre Dumnezeu. Și atunci ne vom da seama că multe contradicții din Biblie au un sens. Din fericire, Împărăția lui Dumnezeu e mică, căci altfel nu ar fi loc pentru noi, care suntem mici, limitați.

A doua problemă: cum de împărăția lui Dumnezeu e ambiguă?

v. 33

33 Le-a spus o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul”.

Noi avem prejudecăți despre interpretarea Evangheliei care se opun adevărului real al acesteia. Spre exemplu, imaginea aluatului. Noi avem în minte aluatul ca fiind ceva care dospește făina și oferă ceva… în schimb, aluatul e puțină făină acră, ceva negativ în sine

Pentru evrei, aluatul e făină stricată, impură… Iar în timpul Paștelui, acest aluat trebuie eliminat… „Să nu fie aluat între voi, ci pâinea să fie azimă”, adică să fie nouă și să nu aibă gust de moarte. Așadar, aluatul reprezintă impuritatea, ceea ce se strică, ceea ce nu e bun…

Și este obiecția adusă lui Isus: „Tu spui că realizezi Împărăția lui Dumnezeu. Dar iată ce lume Te urmează: e o lume stricată. E suficient să o privim în față…”. Dacă noi ne privim cu adevărat și ne întrebăm: „Suntem bravi?” Dacă suntem onești, răspundem că nu suntem!

Ei puteau spune că Isus e o imagine „stricată” a lui Dumnezeu, căci S-a făcut om, deci impur

Noi am vrea un Dumnezeu pur, sfânt. Problema este: cum putem înțelege că măreția lui Dumnezeu este tocmai micimea Sa? La fel, puritatea lui Dumnezeu este capacitatea Sa de a se amesteca împreună cu orice mizerie.

Pur înseamnă că numai El este așa, înseamnă sfânt, diferit… sfințenia Sa este mila, iar mila (misericordia) se amestecă cu fiecare mizerie. Așadar, sfințenia lui Dumnezeu, diversitatea și puritatea Sa sunt tocmai faptul că El se face blestem și păcat. Și astfel e prezent acolo unde există moartea, blestemul, păcatul și de aceea El e sfânt, e diferit, e Dumnezeu. Căci altfel ar fi ca noi.

Dacă nu ar fi așa, înseamnă că El ar fi creat o sectă de oameni puri, care nu ar fi schimbat lumea. Să ne ferească Domnul! În schimb, Dumnezeu intră în orice ambiguitate, intră în om așa cum este omul.

Isus folosește imaginea: după cum aluatul fermentează făina, la fel acești oameni puțini pe care voi îi numiți aluat, adică oameni nereușiți, stricați… vor dospi aluatul lumii. Isus însuși este primul aluat: va fi pus sub pământ și va umple (dospi) de viață întregul univers.

E interesant că în primul exemplu sămânța e luată și semănată în pământ (Marcu spune că e aruncată), iar aici e luată, e frământată, pusă înăuntru, ca și cum ar fi ascunsă. În primul exemplu era un om care arunca sămânța (era munca bărbatului, a țăranului), iar în textul nostru, este munca femeii care lucrează făina… Sunt două imagini modeste din viața de zi cu zi.

Subliniez acest fapt al cotidianului și al lui „a amesteca”… Dacă Împărăția lui Dumnezeu este prezența lui Dumnezeu pe pământ – e Isus – cum spune Matei, îmi place să recunosc că această Împărăție, acest Isus este amestecat (dospit) cu istoria noastră.

În spatele imaginilor grăuntelui de muștar și aluatului dospit, noi imediat opunem grăuntele cu rezultatul, la fel și dospirea unui strop de aluat care dospește multă făină (trei măsuri este cantitatea pentru 100 de persoane). În realitate, această opoziție este doar aparentă… pentru că tocmai micimea Sa este măreția Sa. Tocmai al Său a fi amestecat cu răul lumii este puritatea Sa.

Cum reacționez eu înaintea micimii, a ambiguității? Aș vrea mereu ceva pur, imposibil? Nu! Sfințenia lui Dumnezeu constă în faptul că se amestecă cu totul! Este vorba de o schimbare concretă a atitudinii vieții și nu doar de o schimbare a modului de a-L concepe pe Dumnezeu, ci și de a ne concepe pe noi… Porunca este să devenim sfinți așa cum El e sfânt și nu cum considerăm noi că trebuie să fim sfinți…

Așadar, avem această misterioasă prezență a lui Dumnezeu în lume care nu pare importantă, și când o percepem, credem că poate fi ignorată, neînsemnată, dar nu doar în lume, ci și în viața noastră. Iar dacă privim mai bine prezența Lui, spunem: nu e doar neînsemnată, ci nici nu e bună; nu e atât de bună cum ar trebui să fie.

vv. 34-35

34 Isus spunea mulţimilor toate acestea în parabole şi nu le spunea nimic fără parabole, 35 ca să se împlinească ceea ce fusese spus prin profetul care zice: Îmi voi deschide gura în parabole, voi dezvălui lucruri ascunse de la crearea lumii.

Se spune că Isus vorbește mulțimilor în parabole, în timp ce discipolilor le explică…

De ce vorbește în parabole? Parabola are o mare putere sugestivă: ea nu se înțelege imediat, dar pentru că omul este creat pentru a pricepe, se întreabă… Fapt pentru care omul înțelege, în măsura în care este dispus să înțeleagă. Parabola e un mod respectuos de a propune adevărul.

Discipolii spuneau: vorbește-le clar mulțimilor, căci trebuie să se hotărască… În schimb, parabola nici nu tace adevărul, dar nici nu-l spune în mod ofensiv, ci ți-l prezintă, și apoi depinde de tine să-l interpretezi, să-l descifrezi, să-l accepți, dacă dorești să te schimbi… Dacă nu ești dispus, parabola rămâne înaintea ta până când vei fi dispus. Parabola nu vrea să convingă pe nimeni, ci este o enigmă… Și pentru că ea conține tainele vieții, omul – mai repede sau mai târziu – se întreabă…

Parabolele care sunt enigme aluzive, de fapt sunt și un gest de milă, de bunătate, fiind și o pedagogie fină a Domnului. Parabola e ca o scrisoare sau ca un pachet sigilat… Îți este dată. Dacă vrei, tu poți deschide și citi scrisoarea… Față de raționamentul logic care te constrânge să admiți adevărul, această scrisoare – enigmă aluzivă – îți cere să faci partea ta/ceea ce ține de tine… Adică să deschizi și să citești scrisoarea… Dacă nu vrei să o deschizi acum, o vei deschide mâine… În acest fel Domnul ne respectă

Isus citează Ps. 78, 2 care explică sensul parabolelor. Parabolele sunt revelația „lucrurilor ascunse încă de la începutul lumii”. Ce este ascuns încă de la începutul lumii, adică din veci, care rămâne în veșnicie și pe care Biblia ni-l revelează prin Moise, psalmi, profeți?

Întreaga Biblie e semnul interesului, al pasiunii, al iubirii lui Dumnezeu pentru om. Al acelei pasiuni care L-a făcut mic, necurat, sămânță care moare sub pământ, Cel care ia asupra Sa răul nostru… Întreaga Biblie este această enigmă pe care Isus o explică în parabole. Dar în spatele pildelor avem marele mister al lui Dumnezeu, misterul iubirii Sale pentru această lume, o iubire care exista mai înainte ca lumea să existe.

Și toate însușirile pe care Isus le prezintă în parabole sunt revelația acestui mare mister: al lui Dumnezeu care este iubire pentru această lume.

Texte utile

Ps. 27, căutarea feței lui Dumnezeu… În această cateheză am arătat unele însușiri ale acestei fețe…
Fil. 2, 5-11, să aveți în voi aceleași sentimente ale lui Isus Cristos care a făcut așa și așa…
1Cor. 1, 22-31, ni se arată stilul lui Dumnezeu care alege lucrurile mici, cele care „nu sunt pentru a face să tacă lucrurile care sunt…”.
Iez. 17, 22-24, pomul Împărăției
Dan. 2, 31-35 și 4, 7-34, vorbesc despre pom…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă