Matei 13,36-43

Ps. 97 (96)

Acest psalm (alături de cei cuprinși între ps. 90 și 100) se referă la judecata lui Dumnezeu. Așadar, judecata este rezervată lui Dumnezeu și e făcută în mod divin. Și este tema catehezei noastre.

Ce înseamnă pentru noi că judecata este a lui Dumnezeu? Mai întâi de toate, judecata trebuie lăsată pe seama Lui! Apoi e bine să cunoaștem judecata Lui pentru a ne comporta prudent (cu rațiune), pentru a trăi deja acum – în mod corect – astfel încât, după cum spune psalmul, „să urâm răul și să ne bucurăm de bine”.

Când se vorbește despre judecata lui Dumnezeu, noi credem că e una de condamnare, dar pe măsură ce cunoaștem VT și NT înțelegem că judecata lui Dumnezeu înseamnă mântuire. De aceea Domnul își rezervă Lui judecata, o ia asupra Sa… Noi nu suntem capabili să mântuim, deci, atunci când judecăm, condamnăm. În schimb, Dumnezeu ia asupra Sa judecata, pentru că e o judecată de mântuire. Tocmai pentru că-Și rezervă Sieși judecata, înseamnă că vrea să ne mântuiască.

Textul nostru are legătură cu parabola neghinei, în care prietenii Domnului I se plâng: „Tu ai semănat grâu bun, cum de a răsărit neghina?”… Cum de în jurul nostru și în comunitatea noastră, chiar și în noi există răul? Trebuie să-l smulgem, să-l eliminăm?

Isus a răspuns: deocamdată lăsați-o să crească…

Iar acum – cu ajutorul acestei parabole – Isus Își argumentează răspunsul…

Se citește Mt. 13, 36-43

36 Atunci, lăsând mulţimile, a venit în casă, iar discipolii au venit la el şi i-au spus: „Explică-ne parabola neghinei din ogor”. 37 El a răspuns: „Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului. 38 Ogorul este lumea, sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei. Neghina sunt fiii Celui Rău. 39 Duşmanul care a semănat-o este diavolul. Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. 40 Deci aşa cum se adună neghina şi se arde în foc, tot aşa va fi la sfârşitul lumii. 41 Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea 42 şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. 43 Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi, să asculte!

Cu această explicație, Isus răspunde unei probleme: în parabolă a spus că-i nevoie să avem răbdare cu neghina, cu răul variat care există, pentru că dacă un om vrea să smulgă răul din jurul său, înseamnă că-i lipsește mila și atunci devine el neghină… Așadar, sugerează o toleranță extremă.

Dacă ne îndeamnă la toleranță, înseamnă că nu are rost să ne angajăm în lupta cu răul… Dacă Dumnezeu e bun, milostiv și iertător, și dacă și noi trebuie să iertăm, iar El va fi mai brav decât noi în a ierta, atunci mai bine să fac ce-mi place și ce vreau… Pot să dorm liniștit și să fac orice rău, căci oricum Domnul e bun…

Această gândire este destul de prezentă în fiecare religiozitate (evlavie) de-a noastră pentru că ori suntem bravi pentru că Dumnezeu e rău și ne pedepsește, ori, dacă Dumnezeu e bun, eu pot face tot ce vreau… Spre exemplu: mama mea e bună, deci pot să o torturez, căci ea nu protestează… Cine judecă așa înseamnă că nu a înțeles nimic…

Cine a înțeles mila, cine a primit mila, nu mai e capabil să facă rău nimănui, și asta în măsura în care a primit mila.

Mila e mult mai arzătoare, mai purificatoare decât orice altă lege… Așadar, mila nu este un pretext, o scuză în favoarea răutății, a laxismului, a lenei sau a libertății de a face ceea ce-mi place… Mila e marea responsabilitate de a fi milostivi ca Tatăl.

Noi, de obicei, arătăm multă milă față de noi și multă duritate față de alții. Această parabolă ne spune să facem exact opusul: față de alții arată multă milă, pentru că vei fi judecat după legea libertății, adică după milă. Dacă ai arătat milă, vei avea milă. Dacă nu ai fost milostiv, nu vei primi milă.

Pilda vrea să ne conducă la marea noastră responsabilitate – la nivel personal – ca să răspundem milei lui Dumnezeu cu o milă identică, dar nu față de noi (condamnându-i pe alții), ci față de alții. Este vorba de a ne schimba noi!

Așadar, începutul schimbării este mila. Mă explic…

De obicei, noi așteptăm mereu ca în familie (și în toate relațiile) să se schimbe celălalt, să devină puțin mai bun. Însă, când un om înaintează în vârstă, observă că realitatea e mult mai complexă și nu se schimbă… „Fii liniștit: celălalt se va schimba, dar în rău… așa cum te vei schimba și tu”… Când eram tineri, trăiam cu iluzia că ne vom schimba în bine, dar când am înaintat în vârstă, constatăm că ne lipsesc frânele, deci e mai rău…

Însă un singur lucru poate să se schimbe… Pot să-mi schimb eu modul de a privi, înțelege și accepta realitatea. Dacă privesc realitatea cu milă, cu bunăvoință, cu răbdare, cu toleranță… aceasta este marea schimbare!

Nu realitatea trebuie să o schimbăm, ci trebuie să schimbăm modul nostru de a o înțelege, de a o trăi, de a o accepta. Celălalt nu trebuie schimbat! Capului îi stă bine acolo unde este, deci nu trebuie să-l tai, ci trebuie să-l las să trăiască și să-l accept. Aceasta este marea mea schimbare! Atunci devin ca Dumnezeu care l-a creat pe celălalt – așa cum este – și pe mine, așa cum sunt…

Această schimbare este dificilă și angajatoare, având nevoie de mult efort și mă obligă… A-l schimba pe celălalt nu mă angajează, pentru că eu știu deja că nu reușesc să-l schimb, ci elimin oamenii din jurul meu și apoi spun ca profetul Ilie după ce a ucis 400 de profeți ai lui Baal: „Sunt obosit”.

În noi și-n lume există „neghina”… E nevoie de răbdare și milă, dar față de alții, iar față de mine este nevoie de angajamentul de a avea milă față de alții. Pentru că există judecata lui Dumnezeu, iar judecata Lui este mila. Iar dacă eu nu am milă față de alții, nu o voi primi. Judecata lui Dumnezeu este iertarea, dar dacă eu nu iert, înseamnă că nu accept iertarea.

Parabola ne ajută să înțelegem rolul profund pe care-l are mila în viața practică. Mila schimbă atitudinea mea față de alții.

Noi – înaintea răului din noi și din afara noastră – cu ușurință putem să ne resemnăm. În realitate, trebuie să mergem pe drumul toleranței, în sensul de a ne ridica, de a purta greutatea unei situații și a trăi cu responsabilitate

v. 36

36 Atunci, lăsând mulţimile, a venit în casă, iar discipolii au venit la el şi i-au spus: „Explică-ne parabola neghinei din ogor”.

Isus intră în casă, casa fiind simbolul Bisericii unde Isus se află cu ucenicii Săi. Această parabolă e pentru casă, pentru Biserică, pentru comunitatea care e pândită de două pericole opuse. Primul pericol e cel de a deveni o sectă de drepți și de aceea Isus a spus pilda neghinei. Adică lasă în pace neghina, căci altfel devii tu neghină. Pentru că dreptul este cel care exclude păcătosul, cel care nu iartă, și cel care se opune lui Dumnezeu care iartă. Biserica nu e o sectă de drepți! Apoi există și pericolul opus, de a deveni libertini: văzând că Domnul e milostiv, facem ce vrem și ce ne place… Prin această pildă Isus vrea să evite acest al doilea pericol. Isus ne îndeamnă să facem ceea ce suntem. Și suntem fii! Adică primim milă, deci suntem responsabili, la fel ca Tatăl, să fim milostivi față de frați.

Biserica are două însușiri. Prima constă în faptul că ea nu este alcătuită din drepți. A doua este faptul că ea nu spune că orice lucru e bun și se poate face… În Împărăția Fiului – vom vedea în parabolă – sunt acceptați toți. Iar în Împărăția Tatălui intră numai fiii. Și cine e fiul? Este cel care acceptă frații!

Realitatea Bisericii e atât simplă, cât și complexă. Nu suntem o sectă de drepți, deci toți intrăm în Biserică. Dar trebuie să fiu atent: deoarece intră toți, eu aș putea crede că pot face ceea ce vreau… Dar nu este așa!… Toți intră. Dacă eu am înțeles că sunt primit din mila lui Dumnezeu și a fraților, atunci și eu devin frate, devin fiu și acord milă la rândul meu… Altfel aș fi ca unul care primește viața, dar nu o trăiește. Înseamnă că aș fi mort.

Și Fiul în interiorul Treimii primește Spiritul, iubirea Tatălui… De ce e Fiu? Nu numai pentru că primește, ci pentru că răspunde cu aceeași iubire, deci dă! Dacă lipsește răspunsul, iubirea nu există… e moartă… E adevărat că sunt iubit infinit de Dumnezeu, dar dacă eu nu iubesc cu iubirea pe care o primesc, sunt mort. Așadar, în Biserică – în casă – mereu trebuie să ținem cont de cele două aspecte… Să nu închidem ușile Bisericii nimănui, dar nici să nu ne închidem apoi în mod personal în autojustificare…

Pentru a înțelege parabola, adică viața lui Isus, și pentru a înțelege enigma vieții noastre pe pământ, e nevoie să ne apropiem de Isus. Dacă privim lucrurile din punctul Său de vedere, le înțelegem cu adevărat… El ne ajută să le înțelegem…

A ne apropia de Isus înseamnă două lucruri. Mai întâi de toate, noi ne apropiem de persoana pe care o iubim, altfel nu ne-am apropia… deci este un gest de intimitate, dorind să stăm împreună cu ea. Dar mai există și altceva. Nu înseamnă că doar stai împreună cu altul și atât, ci stai împreună pentru a-l asculta, pentru a face ceea ce-i place lui. Pentru că nu cine spune Doamne, Doamne, intră în Împărăție, ci acela care face voia Tatălui.

Așadar, discipolul, în casă (în Biserică), e definit de faptul „că se apropie de El cu intimitate”, dar și „că-L ascultă”. Îi cere părerea lui Isus și-L ascultă.

De multe ori noi ne apropiem de El în mod rece (rămânând la distanță) sau ne apropiem cu mult entuziasm, dar fără să-L ascultăm. Trebuie să ținem seama de ambele elemente.

Isus explică pentru că El e Învățătorul.

Învățătorul nu e nici apostolul, nici preotul… Învățătorul nu e nici măcar inspirația mea… Singurul Învățător este Domnul! Noi toți suntem „frați”, toți suntem discipolii Săi. Acesta e principiul și începutul libertății noastre. Vai de cine-și ia un alt învățător! Mai rău e pentru omul care alege să-și fie el însuși învățător, căci înnebunește… Un om care se urmează pe sine, cum poate să se urmeze? Trebuie să se împartă în două… Sau unul care pretinde ca alții să-l urmeze? Vai de el și de alții!!!

Începutul (principiul) și baza libertății noastre este faptul că Isus e Învățătorul și ne explică, iar noi, fiecare după cum poate, Îl ascultăm și ne sfătuim cu aproapele pentru a vedea dacă am înțeles bine Cuvântul… Astfel, creștinii se ajută reciproc să-L urmeze pe Domnul.

Acest adevăr e important în Biserică, deoarece lucrurile cele mai periculoase apar atunci când se pun ori ideile proprii, ori ideile vreunuia ca principiu, ca bază, ca Învățător… Însă nu se face așa!!!

Vizavi de idei, suntem despărțiți, și pe bună dreptate, căci este corect ca fiecare om să aibă ideea sa, dacă e un om care gândește… Și această idee este punctul său de vedere pe care trebuie să-l măsoare cu punctul de vedere al celui de lângă el, dacă nu e un om nebun… Însă ceva ne unește: pe El îl ascultăm?

Acum Isus explică cele 7 simboluri pe care le folosește…

v. 37

37 El a răspuns: „Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului.

„Cel ce seamănă”… E vorba de Isus care seamănă sămânța bună, frumoasă. Sămânța bună a lui Isus e Cuvântul ascultat în predica de pe munte (cf. Mt. 5-7) unde se precizează că Dumnezeu e Tată, iar noi fii, deci frați. Sămânța bună este această sămânță care ne face fii și frați.

v. 38

38 Ogorul este lumea, sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei. Neghina sunt fiii Celui Rău.

„Țarina e lumea”… Cuvântul „lume” desemnează întreaga lume. Așadar, întreaga lume este țarina lui Dumnezeu, e alcătuită din fiii lui Dumnezeu. Și toți oamenii sunt pământul bun pentru a primi sămânța care-i face să fie ceea ce sunt…

Dacă un om crede că această lume nu e potrivită să primească Cuvântul sau dacă exclude vreun om, greșește, pentru că el nu este la fel ca Tatăl care nu exclude niciun fiu. Cu alte cuvinte, în mod obligatoriu Biserica este deschisă lumii întregi, pentru că întreaga lume este alcătuită din fiii lui Dumnezeu.

Iar un om, oricât de păcătos ar fi, este mereu în această țarină… Așadar, fiecare facem parte din această țarină, inclusiv eu.

Cuvântul mântuirii nu răsună doar în înaltul cerului, ci răsună în lume! Deci Cuvântul este semănat în lume, în lumea concretă, așa cum este ea: împletită cu bine și cu rău, cu acțiuni bune și cu sentimente rele.

În această lume, la fel ca-n fiecare dintre noi, răsar două semințe: una bună și cealaltă rea, grâul și neghina. Cu alte cuvinte, în fiecare dintre noi există o dublă filiație…. Suntem fiii a doi tați ori a două mame… pentru că omul e generat (născut) de cuvântul pe care-l ascultă… În parte-L ascultăm pe Domnul și suntem fiii lui Dumnezeu; în parte ascultăm egoismul nostru și suntem fiii celui rău.

Așadar, marele discernământ trebuie să-l facem în interiorul nostru: ce ascult? De ce mă las generat, născut? Care este principiul (izvorul, baza) care generează gândul, evaluările și acțiunile mele? Este sămânța bună a milei, a filiației, a faptului că suntem frați, a toleranței față de toți? Sau sunt pretențiile mele, prezumțiile mele, ideile mele, dorințele mele de a-i domina pe alții… fapt pentru care mă lupt cu toți?!

Aceste două laturi există în fiecare dintre noi.

v. 39a

39 Duşmanul care a semănat-o este diavolul.

La fel cum Fiul omului seamănă sămânța bună, la fel diavolul seamănă sămânța rea…

Pentru că există diviziunile (dezbinările), există și un principiu (un început) al separărilor… Se numește diavol, care înseamnă separator, dezbinător. Există separatorul pentru faptul că noi suferim din cauza diviziunilor… Acest divizor, încă de la început, îl desparte pe om de adevărul său, se opune Cuvântului lui Dumnezeu căci îl prezintă într-un mod mincinos (cf. Gen. 3)

Cum pot ști dacă e Cuvântul lui Dumnezeu sau o minciună? Pentru că minciuna e mereu mai verosimilă (mai plauzibilă) decât adevărul. Adevărul mai mereu e foarte paradoxal… adică stă dincolo de orice părere… În timp ce minciuna mereu e verosimilă, plauzibilă, căci altfel nu e minciună…

Noi ne dăm seama din rezultatul obținut… Diavolul separă… Iar separarea este începutul, principiul morții… În schimb, Domnul e viață, iubire, bucurie, pace răbdare, bunăvoință…

Așadar, privind rezultatul, îmi dau seama care este cuvântul pe care-l ascult și-l urmez: cuvintele separării, neliniștii, supraevaluării, subevaluării (subestimării), certurile niciodată nu vin de la Dumnezeu. Dumnezeu nu obișnuiește să se certe vreodată cu cineva. Dacă ar începe să se certe, ar fi vai de noi.

Orice lucru-mi spune celălalt, trebuie să mă întreb: ce reacție am? De acceptare, de apărare, de mânie, de atac? Eu îmi dau seama, căci sunt două mișcări diferite… una vine de la Dumnezeu, și este de unire, de comuniune, de comprehensiune și de viață, cealaltă este o mișcare de moarte.

În noi există această dublă filiație și trebuie să învățăm să o deosebim deja acum, mai înainte de moarte, căci ceea ce trăim acum în separare, nu ne construiește sau zidește, ci ne demolează… Ceea ce trăim în unire, e ceea ce noi realizăm în direcția adevărului nostru de fii ai lui Dumnezeu; e contribuția noastră adusă la ceea ce suntem.

v. 39b

39 Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii.

În pilda neghinei – explicată în acest verset – Isus a spus: „nu smulgeți neghina, pentru a nu smulge grâul”. Numai la urmă va fi smulsă neghina.

În textul nostru: „sfârșitul lumii” ar fi mai corect să fie tradus „împlinirea lumii”. Căci nu este vorba de sfârșit, ci de scop!!!

Lumea nu se termină (nu se sfârșește) în sensul că are un sfârșit ori că se termină rău. Ci lumea are un scop, o împlinire, la fel ca o lucrare de artă: e terminată (sfârșită) doar atunci când este împlinită. La fel, lumea este lucrarea de artă a lui Dumnezeu, care încă de la început a spus: „e frumos tot creatul, iar omul e foarte frumos, căci este chipul Fiului”. Iar sfârșitul – în sens de împlinirea lumii – este chipul Fiului realizat în toți frații. Mai înainte de asta lumea nu se va sfârși.

Acesta e planul lui Dumnezeu, care e infailibil, pentru că El l-a făcut așa. Deja e împlinit în Cristos și se realizează în istorie prin strigătul creației și prin tot ceea ce se întâmplă… Așadar, lumea are o împlinire, nu un sfârșit.

Existența mea are o împlinire, e o lucrare de artă care se împlinește și nu ceva ce arunc la gunoi… Acest adevăr ne schimbă ideile despre viața personală, despre viața aproapelui și despre istorie.

Iar judecata va fi numai când va fi împlinită această lume. Așadar, în timpul prezent să nu-i judecăm pe alții. Timpul prezent e o vreme în care trebuie să fim milostivi cu alții.

Însă în timpul prezent, suferințele noastre principale (căci toți suntem la fel) sunt „că altul nu se schimbă”; „că altul nu mă înțelege”; „că el nu-și revine, nu se îndreaptă”… Celălalt nici nu trebuie să mă înțeleagă, nici nu trebuie să se schimbe și nici nu trebuie să se îndrepte!!! Deci, de ce trebuie să sufăr din cauza acestor motive?

Celălalt este obiectul acceptării mele și al milei mele, deci mă îndrept eu, în sfârșit, cu ajutorul altuia, care mie mi se părea „îndoit”, și astfel încep să devin ca Dumnezeu, care e răbdător, tolerant, milostiv… Timpul prezent este timpul milei!!! Iar răul nu face nimic altceva decât să lase să iasă la iveală mila în mod complet. Așadar, răul pe care-l vedem nu e falimentul, ci e apelul profund spre realizarea unei iubiri mai mari. Acesta e sensul timpului prezent.

La urmă, avem „judecata lui Dumnezeu”… Mai întâi de toate judecata o face Dumnezeu, nu noi. Deci noi nu trebuie să judecăm.

Apoi, judecata e a lui Dumnezeu și el o realizează prin intermediul îngerilor.

Îngerii sunt vestitorii Cuvântului, mesagerii (trimișii) lui Dumnezeu.

Judecata lui Dumnezeu deja ne este dăruită în Cuvântul Său, aici și acum, prin Cuvântul care ne spune: „Nu judecați și nu veți fi judecați”… „Cu judecata cu care veți judeca, veți fi judecați”; „Judecata va fi milă, cu cine a fost milostiv”. Și cine nu a fost milostiv? Rămâne fără milă! Însă Iacob adaugă: „Însă mila mereu învinge în judecata lui Dumnezeu” pentru că El mereu va fi milostiv.

E important ca noi, astăzi, să cunoaștem această judecată viitoare prin intermediul îngerilor, al căror prototip este Matei, cel care vestește Cuvântul și Judecata Domnului. Noi, tocmai prin ascultarea și supunerea față de acest Cuvânt, trăim și realizăm deja acum judecata lui Dumnezeu.

vv. 40-42

40 Deci aşa cum se adună neghina şi se arde în foc, tot aşa va fi la sfârşitul lumii. 41 Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea 42 şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor.

Neghina se strânge și se arde în foc, la sfârșit. Cu alte cuvinte, la sfârșit, în noi, tot ceea ce nu este iubire și milă va arde, adică nu are sens; este lipsă de viață, e moarte.

Dar e minunat să vedem că această lipsă de viață și moarte nu rămâne veșnic lipsă de viață și moarte, ci arde, adică devine foc. E focul judecății, iar judecata lui Dumnezeu este mila Sa. Cu alte cuvinte, iubirea arde tot ceea ce nu e iubire.

Aceasta va fi judecata lui Dumnezeu și o va face El.

Despre această judecată vorbește Pavel în 1Cor. 3, 10-16. Temelia – care e Isus – deja e pusă, dar depinde de noi dacă construim cu paie, lemn, sau material scump… iar la urmă se va vedea – datorită focului – care material rezistă… Prin iubire rezistă iubirea… Însă tot ceea ce nu e iubire va fi ars de iubire.

Acesta e misterul judecății lui Dumnezeu și îl lăsăm în seama Lui.

Însă, din partea noastră, a nu trăi în acest timp iubirea, înseamnă a ne falimenta existența… În locul bucuriei și al surâsului se află plânsul și scrâșnirea dinților, adică o mânie, o supărare care se mușcă pe sine… Așadar, tot ceea ce nu e iubire e o distrugere. Ne face rău nouă și altora. Și trebuie să știm acum acest adevăr pentru ca să trăim acum judecata lui Dumnezeu (adică mila).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne revelează care este judecata Sa pentru a ne amenința: „Să vezi ce te așteaptă!”. Nu! Ci pentru faptul că acum eu scriu judecata. Deci să încerc să scriu corect judecata mea, așa după cum reușesc. Iar când nu reușesc? Acea parte va fi arsă de mila Sa. Dar, pe cât reușesc, este responsabilitatea mea, aici și acum, de a fi ca El…

Focul – despre care se vorbește în acest loc – îl vedem ca pe un foc distrugător… Însă este un foc purificator, ceva care ne curăță (de fapt, în text se vorbește despre scandaluri și despre operatorii de răutate).

Dăm un exemplu. Luăm ca model al vieții noastre dinamica unei zile. Dimineața m-am trezit „negru” și i-am tratat rău pe toți cei pe care i-am întâlnit, dar am surâs unei persoane… Din această zi va arde totul, în afară de acel surâs…

Așadar, este foarte important ceea ce fac acum!

Nu știm cum va arde, pentru că focul e semnul Spiritului Sfânt, e semnul iubirii, deci arderea va fi lăsată în seama iubirii infinite a lui Dumnezeu.

Iubirii îi place să fie iubită, deci Domnul vrea ca noi să-L iubim. Iar realitatea noastră, adevărul nostru, este măsura iubirii cu care răspundem iubirii lui Dumnezeu. Iar tot restul din viața noastră nu are sens. Tot restul e iubit cu o iubire infinită din partea lui Dumnezeu și aici e misterul lui Dumnezeu. Însă din partea noastră tot restul, cu adevărat, e falimentul a ceea ce suntem. Așadar, e foarte important momentul prezent, care nu e un timp ce poate fi risipit sau aruncat.

v. 43

43 Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi, să asculte!

Textul vorbește la v. 41 despre Fiul omului care trimite îngerii să adune din Împărăția Sa scandalurile și făcătorii de rele, adică în Împărăția Fiului omului există scandalurile și relele, iar acestea sunt locul milei noastre.

În Împărăția Tatălui, care va urma după împlinirea lumii, nu mai există nici scandaluri și nici rele, există numai drepții care strălucesc ca soarele, simbolul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în Împărăția Tatălui există numai fiii.

Cine sunt fiii? Cei care se fac frați! Așadar, tot ceea ce în noi nu e filial și fratern nu face parte din Împărăția Tatălui.

Acum suntem în Împărăția Fiului. În Împărăția Fiului există dificultățile, relele, scandalurile. Tocmai aceste situații negative sunt locul unde eu trebuie să exercit mila, să fiu milostiv, astfel încât să intru în Împărăția Tatălui, care e Milă.

Ținând cont de apelul la responsabilitatea noastră din prezent, aici, în acest moment în care se împlinește timpul, în care istoria ajunge la sfârșit, mi se pare că se spune că, prin imagini, nu există o despărțire a celor buni de cei răi, ci există un fel de refacere a lumii: au trecut norii și există numai această strălucire, care e lumina lui Dumnezeu, care nu mai află piedici

Texte utile

Ps. 97 și cei de lângă el sunt despre judecata lui Dumnezeu.
Înț. 1-5 o reflecție despre sensul dreptății în această lume și în cealaltă.
2Pt. 3,1 ș.u., despre judecată.
Iac. 2, 14-26
1Cor. 3, 10-16

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă