Matei 14,1-12

Ps. 73 (72)

E greu să înțelegem marea dramă a istoriei, constând în impresia că omului asupritor (arogant, dominant) toate îi merg bine, iar celui drept îi merg rău. Concluzia ar fi că istoria nu e dreaptă, sau nu e just Dumnezeu, sau există ceva care nu merge bine.

Versetele ne prezintă opusul înțelepciunii, adică o situație nebună.

Se citește Mt. 14, 1-12

1 În timpul acela tetrarhul Irod a auzit despre faima lui Isus 2 şi spunea slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul. El a înviat din morţi; de aceea puterea minunilor lucrează în el”. 3 Căci Irod, prinzându-l pe Ioan, l-a legat şi l-a aruncat în închisoare din cauza Irodiadei, soţia lui Filip, fratele său. 4 Căci Ioan îi spusese: „Nu-ţi este permis să o ai”. 5 Deşi voia să-l ucidă, se temea de mulţime, pentru că îl considera ca profet. 6 Dar cu ocazia aniversării naşterii lui Irod, fiica Irodiadei a dansat în mijloc şi i-a plăcut atât de mult lui Irod, 7 încât i-a promis cu jurământ că-i va da orice va cere. 8 Dar ea, îndemnată de mama ei, i-a zis: „Dă-mi aici, pe tavă, capul lui Ioan Botezătorul”. 9 Regele s-a întristat, dar din cauza jurământului şi a invitaţilor, a poruncit să-i fie dat 10 şi a trimis ca să-l decapiteze pe Ioan în închisoare. 11 Capul lui a fost adus pe o tavă şi dat fetei, care i l-a dus mamei sale. 12 Discipolii lui au venit, au luat trupul lui şi l-au înmormântat. Apoi au venit şi i-au spus lui Isus.

Anterior acestui text, Isus a fost refuzat la Nazaret: e profetul neprimit în patria sa… Botezătorul ne arată care-i destinul profetului în patria sa – să fie refuzat – și acesta va fi și destinul lui Isus. Cu alte cuvinte, cine spune adevărul plătește. Și mai înainte de descrierea destinului profetului în patria sa s-a relatat despre banchetul lui Isus în deșert. În textul nostru, avem un alt banchet, cel al lui Irod… Apoi va urma din nou ospățul lui Isus.

„A mânca” înseamnă a trăi, iar modul de a mânca desemnează modul de a trăi. Așadar, Scriptura ne prezintă cele două ospețe, cele două feluri diferite de a trăi: cel al lui Irod și cel oferit de Isus în deșert.

Ne aflăm în partea Evangheliei care conduce omul de la necredință la credință. Versetele ne arată motivul pentru care noi rămânem în necredință: deoarece noi participăm la banchetul lui Irod.

Rezultatul banchetului lui Irod (desertul) este „capul Botezătorului”, deci capul adevărului. Așadar, cine ia parte la acest banchet nu poate recunoaște adevărul.

Totuși, pasajul evanghelic, deși se încheie cu îngroparea, începe cu învierea. Ca și cum ne-ar spune că moartea lui Ioan nu este moarte… De fapt, capul tăiat al Botezătorului vorbește mult mai mult decât înainte, când Ioan era în viață. Iar Irod spune: „Of! Este încă aici”. Altfel spus, adevărul niciodată nu poate fi ucis. Atunci când crezi că ucizi adevărul sau pe cel care spune adevărul, tu nu-l ucizi, ci el împlinește pe deplin destinul său: e martir, adică mărturisitor al adevărului. El mărturisește că există ceva pentru care merită să-ți dai viața. Deci, martirul e mărturisitorul vieții care continuă dincolo de moarte, este cel care vestește că adevărul biruie moartea.

Banchetul lui Irod – deci răutatea – este urmat de banchetul în deșert, care e pâinea, parfumul pâinii în noapte… Banchetul lui Irod este precum semănătura din care va crește pâinea deșertului. Cu alte cuvinte răul, în loc să învingă, contribuie la înfăptuirea pe deplin a binelui.

v. 1

1 În timpul acela tetrarhul Irod a auzit despre faima lui Isus

Discipolii au mers în misiune… Și Irod a auzit vorbindu-se despre ceea ce face Isus, la fel cum și noi, după 2000 de ani, prin misiune și Cuvânt (vestire), auzim ceea ce a făcut Isus. Iar credința izvorăște din ascultare.

Cum de există o ascultare care conduce la credință, la adevăr și o alta care nu generează credința și adevărul, ci taie capul adevărului? Această temă ni se prezintă în acest text.

De ce? În realitate, poate că omul caută adevărul. Da, în profundul inimii îl caută. Dar primul adevăr pe care-l caută e acela de a-și justifica poziția, opinia sa. Fapt pentru care, dacă adevărul îți folosește pentru a justifica poziția ta, faci orice – chiar ucizi pe cei din jur – pentru ca tu să fii în adevăr… Și acest comportament nu-i un mare adevăr. Și dacă nu-ți folosește adevărul, tu – după cum spune Pavel în Rm. 1,18- „îneci adevărul în nedreptate”, adică afli motive infinite pentru a spune că nu e just așa, că nu acela e adevărul… Cu alte cuvinte, modul nostru de a evalua depinde de modul nostru de a trăi.

Un om vede „cu picioarele” în sensul că dacă picioarele mele sunt îndreptate în acea direcție, eu văd ce e acolo, dacă sunt îndreptate într-o alta, văd în acea direcție… Așadar, picioarele – adică orientarea concretă a vieții tale, modul tău de a benchetui, adică de a trăi – determină ceea ce tu vezi: dacă vezi un lucru sau opusul său…

v. 2

2 şi spunea slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul. El a înviat din morţi; de aceea puterea minunilor lucrează în el”.

Irod are slujitorii săi, cei de la curte… Sunt slujitori foarte diferiți de Slujitorul despre care vorbește Biblia, adică Servul care-i slujește pe alții și promovează libertatea, adevărul, justiția pe cheltuiala Sa…

În acest loc avem slujitorii de la curte, care sunt în slujba puterii, care intră în jocul (mentalitatea) lumii și fac jocul opus Servului adevărat. Iar Irod, înaintea lor, zice: „Botezătorul a înviat din morți”.

E ca și cum Irod ar admite: „Știam că nu sunt capabil să-l fac să tacă”. Adică Irod nu a reușit să stingă acea voce, acel glas… Și e un glas eficient, căci „se fac minuni prin el”.

„Învierea din morți” e vestea bună. Marea dorință a omului e tocmai cea de a birui moartea. Irod trăiește „vestea bună” ca pe un coșmar… „Of! A înviat…” Ce înseamnă că a înviat? Că eu sunt mort, deși sunt viu… Dacă el – mort fiind – încă e atât de viu…

E interesant că noi putem trăi (experimenta) binele ca fiind un rău, pentru că bine adevărat contrazice acel bine aparent de care noi suntem legați… Altfel spus, tot ceea ce dezminte (contestă) interesul nostru îngust (imediat), deci mincinos, noi îl privim și-l trăim ca fiind un rău, chiar dacă ar fi evenimentul cel mai frumos care ar putea exista: învierea și minunile, adică puterea asupra naturii, a vieții și a morții.

v. 3

3 Căci Irod, prinzându-l pe Ioan, l-a legat şi l-a aruncat în închisoare din cauza Irodiadei, soţia lui Filip, fratele său.

Ce a făcut Irod cu Ioan? L-a arestat și l-a închis!…

Ioan este ultimul profet. Profetul e cel care vestește adevărul lui Dumnezeu, care-i porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui: „Îl vei iubi pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Ce face Irod cu acest cuvânt (cu acest glas)? Îl posedă. La fel cum Isus va fi posedat (luat în stăpânire). Îl leagă și-l aruncă în temniță.

Așadar, în loc să primească, să accepte Cuvântul și să-l lase să înmugurească, se apără, îl stăpânește și-l ucide. Acesta va fi și destinul lui Isus… Și ni se spune motivul…

Mai înainte de motiv, aș dori să spun că nebunia trădează și apoi pierde. Răul, care pare isteț, capturează binele, dar binele are o putere mare asupra răului. Imediat ce binele e înghițit de rău, binele biruiește. Din biruit, devine învingător. Acest adevăr se va vedea bine în Isus: înghițit de moarte, El va învinge moartea

Uciderea profetului înseamnă răul maxim, un rău mai mare decât orice alt rău. Căci orice rău faci, mereu există cineva care-ți spune că ai greșit… Însă, dacă tu suprimi vocea care-ți spune că ai greșit, ai făcut răul maxim, ai ucis posibilitatea de a te schimba… Deși nu-i adevărat, căci și după ce Ioan a murit, Irod spune: „Încă e viu”. Însă răul din noi se distruge (se prăpădește) prin uciderea celui care vestește cuvântul adevărului. Mai departe, răul nu poate merge… Iar binele nu poate să meargă dincolo de martiriu, căci, în martiriu, tu vestești că acel lucru vestit e adevărat și merită jertfirea vieții.

Cauza întregii scene este Irodiada.

Problema nu e că-i „o femeie”, ci e una serioasă, căci femeia e imaginea înțelepciunii. Iar omul a fost creat pentru a se căsători cu înțelepciunea; viața sa e guvernată de înțelepciune, dar depinde de ce fel de femeie ia în căsătorie. Dacă se căsătorește cu sofia, înțelepciunea, atunci viața sa înflorește în banchetul pâinii vieții, chiar și-n timpul nopții. Dacă însă ia de soție pe una care nu-i soția sa… Cine nu-i soția omului? Nebunia! Omul nu-i creat pentru a se uni cu nebunia. Și totuși avem nebunie din abundență. Încontinuu ne recăsătorim…

Irodiada reprezintă omul care s-a unit cu nebunia, adică cu aparența, cu tot ceea ce pare frumos, bun și de dorit; după cum le-a sugerat șarpele lui Adam și Evei. Adică e vorba de o viață trăită în baza aparenței… Care, la urmă, se arată a fi un dans al morții… Însă moartea se arată numai la sfârșit… Și-mi dau seama că e nebunie, pentru că-n final descopăr că nu menține (nu dă) ceea ce promite.

Așadar, în acest adulter al lui Irod, de fapt se află adulterul fiecăruia dintre noi care nu ne căsătorim (nu ne unim) cu cine trebuie să ne căsătorim, adică nu alegem Cuvântul care ne spune să-i iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Fapt pentru care ne lipsește cealaltă parte a noastră (jumătatea noastră), care ne face să fim noi înșine… Noi ne căsătorim cu partea noastră falsă care ne fură autenticitatea noastră.

v. 4

4 Căci Ioan îi spusese: „Nu-ţi este permis să o ai”.

Denunțul lui Ioan nu-i doar o pâră, o notificare, ci e o denunțare profetică în sensul că mai mult decât o observație morală, mai mult decât reclamarea unui scandal este denunțarea profetului care spune „regele – și cu el, în el – și tot poporul este adulter față de Dumnezeu”.

v. 5

5 Deşi voia să-l ucidă, se temea de mulţime, pentru că îl considera ca profet.

Două constatări.

Prima este că Irod vrea să-l ucidă… Pe cine ne spune adevărul pe care noi nu-l dorim, noi căutăm să-l stingem într-un fel sau altul… „Taci, papagal vorbitor!” Iar cine deține puterea îi elimină efectiv pe cei care spun adevărul care nu place…

E interesant că Matei face o deosebire între Irod și popor, pentru că el caută să justifice, pe cât îi stă în putere, poporul… Adică, după el, eroarea este cea a căpeteniilor, și nu a poporului. Greșeala poporului este alta: că și-a ales astfel de căpetenii. De fapt, eroarea noastră gravă constă în căpeteniile pe care ni le alegem, deoarece căpetenia este modelul pe care noi vrem să-l urmăm! Căpetenia ta e modelul tău, iar tu ești servul ei. Căpetenia te ajută să fii mai liber, mai adevărat sau te subjugă?

Regele e idealul omului și e omul ideal, căci e liber. Regele reprezintă ceea ce toți ar vrea să fie: să fie liberi și să facă ceea ce le place și ce vor. E ceea ce noi dorim. Dar neputând, delegăm această misiune căpeteniei: să se gândească ea să ne ajute și pe noi să fim liberi și să facem ce vrem… și pe cheltuiala noastră…

Există o diferență de ascultare între popor și Irod, dar în interiorul lui Irod avem o ascultare diferită, contradictorie, și el are diferite sentimente… Pentru că dorește să ucidă glasul, dar apoi e trist. El decide să-l ucidă din cauza jocului în care intră… Poate că-l și stima pe Ioan… Irod are sentimente complexe… deci figura sa nu e ciudată, ci e foarte umană… se aseamănă cu fiecare dintre noi… câte puțin

vv. 6-7

6 Dar cu ocazia aniversării naşterii lui Irod, fiica Irodiadei a dansat în mijloc şi i-a plăcut atât de mult lui Irod, 7 încât i-a promis cu jurământ că-i va da orice va cere.

Sosește sărbătoarea lui Irod, acest banchet care – după Marcu – este făcut pentru cei puternici, pentru prinți, pentru cei care au de toate, pentru cei care au puterea… pentru cei care contează… Aceștia toți celebrează nașterea sa. În realitate, acest ospăț va fi nașterea Botezătorului – dies natalis – ziua în care se naște Botezătorul.

Condimentele acestui ospăț sunt luxul, bogăția, tot ceea ce omul își dorește de la viață… abundență, frumusețe, plăcere… „i-au plăcut lui Irod”. Salomeea, care dansa bine… reprezintă frumusețea și grația care sunt în slujba puterii… E ospățul vieții pe care toți oamenii îl doresc: săturarea, frumusețea, plăcerea…

Nu avem nimic împotriva acestui ospăț, căci și Evanghelia spune că „vor fi săturați…”, iar frumusețea este atributul fundamental al lui Dumnezeu.

Există o mică eroare: faptul că tot acest ospăț e guvernat de Irodiada… Tot ceea ce avem și suntem, toate lucrurile frumoase și bune sunt guvernate de nebunie… Adică ne folosesc numai pentru a apărea, pentru a sufoca adevărul, și nu pentru a crește în libertate și-n adevăr. De fapt, noi săvârșim răul cu ajutorul binelui…

Deci, ospețele lumii și cel al Împărăției lui Dumnezeu, în aparență, sunt egale…

Dumnezeu ne-a creat pentru lucrurile frumoase, bune și plăcute, nu pentru lucrurile urâte și neplăcute…

Există însă o înșelăciune. Există o frumusețe, o bunătate și o plăcere aparentă… și ne dăm seama că e doar aparentă pentru că la urmă aflăm o tavă având un cap tăiat pe ea și e tocmai capul adevărului pe care-l căutai.

Vreau să spun că adevăratul „dumnezeu”, adevăratul guvernator al lumii este iluzionistul, e cel care produce aparența, iar în spatele aparenței, mereu se află moartea. Și e ospățul normal. În zilele noastre – mai mult ca niciodată – trăim și ne hrănim cu aparențe. Mai mult, un om există dacă apare… Dacă nu apare, nu există.

Încă de la început a fost mereu așa. Fructul părea bun, frumos și de dorit… aparent era așa, căci apoi Adam s-a descoperit gol și că nu era de dorit.

Așadar, există o întreagă aparență în care intră în joc toate lucrurile care sunt frumoase pentru om: nașterea, ospățul, prietenia, hrana, făgăduința, jurământul, faptul de a da. Și textul următor va avea în centru faptul de „a da”, însă există două feluri de a da.

Problema este de cine sunt guvernate acest ospăț și acest dans.

Sunt descriși ultimii pași, cei definitivi, tragici, ai unui „joc” care pare controlat, dar e un joc care l-a prins pe Irod și-l va conduce la uciderea Botezătorului. Se pare că Irod intră și guvernează cu libertate mișcările (mutările) acestui joc; în schimb, mutările devin un fel de dans constrâns… Fapt pentru care Irod va trebui să facă, să ucidă, se angajează sub jurământ

Textul e religios, căci dansul e ceva sacru, la fel ca făgăduința, jurământul și frumusețea… Însă, în aceste versete, toate lucrurile bune sunt răsturnate (strâmbate) în opusul lor… Chiar și „a da”. A da va fi tema fundamentală din pericopa următoare… se vorbește de trupul dat pentru noi.

v. 8

8 Dar ea, îndemnată de mama ei, i-a zis: „Dă-mi aici, pe tavă, capul lui Ioan Botezătorul”.

La sfârșitul dansului cade voalul și se descoperă moartea în mod precis. Și e mama, Irodiada, cea care guvernează, spunând: „Dă-mi pe o tipsie capul Botezătorului”. E ceva precis. Ultima mișcare a dansului e această tipsie cu un cap tăiat. E capul ultimului dintre profeți, al ultimului dintre cei care spun adevărul și promit, făgăduiesc viața. Cu alte cuvinte, capul pe tipsie indică sacrificiul adevărului și al vieții. Rezultatul ultim al acestui ospăț este tocmai sacrificiul adevărului și al vieții.

Ce se întâmplă cu adevărul și cu viața în societatea noastră? E un dans, un joc împletit atât de perfect, încât e fericit cine înțelege câte ceva, căci puternicii ne spun un lucru, și apoi și opusul său… poate că-i ceva adevăr…

Oricum… „Vrem să vedem rezultatul ultim!”

Textul are o valoare simbolică deoarece valoarea acestuia nu-i simpla știre a unei crime față de adevăr, în sensul că ne spune că în acel timp s-a întâmplat așa… Nu! Căci acea știre (eveniment) se întâmplă în fiecare epocă și în orice loc.

Textul e precum un angrenaj, omul are impresia că va controla situația, dar, odată intrat în angrenaj, nu mai iese, căci sistemul merge înainte. Și într-un fel toți suntem antrenați în acest angrenaj

Să ținem seama, căci în noi conviețuiește mereu aluatul lui Irod, adică acest banchet, cu aluatul pâinii.

Cu alte cuvinte, noi trecem ușor de la un ospăț la altul. Dar ar fi bine să deosebim la ce fel de banchet luăm parte. Altfel spus, ce fac concret în viața mea cu adevărul, cu tot ceea ce promovează libertatea, viața, iubirea, solidaritatea? Acesta e criteriul valorii vieții mele. Tot restul oferă/duce la moarte, dincolo de toate aparențele. Iar aparențele mereu trebuie să fie foarte frumoase. De obicei, binele nici nu are nevoie să apară ca fiind ceva foarte bun pentru că… Tu încearcă și apoi vei vedea rezultatul… Răul are nevoie să apară ca fiind un bine. Dacă nu, cine l-ar face, dacă ar apărea de la început ca fiind un rău? Așadar, mereu să suspectăm lucrurile confecționate „prea bine”.

Dacă e artă, sunt de acord să fie confecționată bine, pentru că știu că e pură frumusețe și e artă… Dar atunci când în spate se află altceva, nu mă interesează ambalajul, ci vreau să văd. Și vom descoperi în spatele ambalajului un cap tăiat, probabil…

Faptul că se trece de la un ospăț la altul, ne deschide o speranță… E posibil – nu în baza puterilor noastre, ci pentru că Dumnezeu ne permite – să trecem de la acest ospăț, la cel al lui Isus, în deșert, pe care-l vom contempla în cateheza următoare.

Și e posibil chiar și pentru Irod, căci după ce i-a tăiat capul lui Ioan, spune „Of! Încă Ioan e aici și-mi spune aceleași lucruri…”. Așadar, nici cine face răul nu poate să înece adevărul. Mai mult, adevărul îi apare și mai puternic.

vv. 9-10

9 Regele s-a întristat, dar din cauza jurământului şi a invitaţilor, a poruncit să-i fie dat 10 şi a trimis ca să-l decapiteze pe Ioan în închisoare.

Regele e trist. E tipic lui Dumnezeu să ne dea bucurie, când căutăm binele. Când noi căutăm răul, El ne dă întristare ca să ne avertizeze că nu merită să facem răul.

Există o tristețe care vine de la Dumnezeu și e cea pe care o simțim atunci când facem răul. Irod, dacă va urma sfatul acestei întristări, îi va fi bine chiar și lui. Însă el nu urmează această întristare, care vine de la Dumnezeu, ci urmează un jurământ…

Irod, care e stăpânul, tetrarhul, deci regele, crede că el singur comandă, însă e comandat el de slujitorii săi, e dominat de joc.

Astfel, el dă porunca pe care, în realitate, nu a poruncit-o el, ci jocul a dat-o. Așadar, e interesant, la urmă, cel puternic nu e capabil să facă binele… Poate să facă numai răul pe care nu-l vrea, deși știe că e un rău, și în plus îl face cu rea-credință (știind că greșește) și cu tristețe. Irod e simpatic și pentru faptul că răul îl face în rea credință (știind că greșește), deci e foarte onest… Și e onest pentru că apoi spune „Of! A înviat. Are dreptate el… Deci, ce să fac?” Așadar, Irod are o anume conștiință, doar că e jucat, dominat de joc…

E interesant că poruncile date de cel puternic nu vin de la el, ci dintr-o altă parte. Depinde pe cine a luat în căsătorie, dacă s-a unit cu înțelepciunea sau cu nebunia. Altfel spus, viața noastră e orânduită, stabilită de un cuvânt interior și depinde dacă e cuvântul cel drept.

v. 11

11 Capul lui a fost adus pe o tavă şi dat fetei, care i l-a dus mamei sale.

Povestirea e ordonată, iar în final capul este dat mamei. În acest fel nebunia are ceea ce dorește: capul adevărului. În realitate, tot jocul urmărea acest sfârșit… încă de la început. Cu alte cuvinte, nebunia e minciună, e moarte. Dar numai la urmă își arată adevărata față. Iar în partea de mijloc pare tare sărbătorească, plăcută, frumoasă, veselă… Pare doar… Căci la urmă aduce moartea. Dar povestirea nu se încheie aici.

v. 12

12 Discipolii lui au venit, au luat trupul lui şi l-au înmormântat. Apoi au venit şi i-au spus lui Isus.

Finalul e egal cu cel al lui Isus. Iosif din Arimateea a luat trupul și l-a îngropat. Dar nu se termină aici… Căci textul începe cu cuvintele: Ioan a înviat din morți.

Ce au făcut de fapt Irod și ospățul său? N-au făcut nimic altceva decât să-l constituie, să-l proclame pe Ioan martor absolut al adevărului, al unui adevăr mai tare decât viața și decât moartea. Cu alte cuvinte, Ioan e mărturisitor, e martir, adică realizează deplin cuvântul pe care-l spune. La urmă, răul nu a făcut nimic altceva decât să conducă binele la împlinirea sa, să arate că adevărul e adevărat, se întrupează, devine viață, biruie moartea… Va fi ceea ce i se va întâmpla și lui Isus.

De fapt, „merg să-L informeze pe Isus”, căci acesta va fi și destinul său.

Puterea acestui text se înțelege mai bine în legătură cu următorul, care ne prezintă ospățul opus…

Textul nostru vrea să ne descopere în mod simplu acel joc pe care implicit îl facem noi atunci când ne căsătorim cu nebunia.

Jocul e cel notat în 1Io. 2,16 care spune că lumea nu urmărește decât să aibă, să fie puternică și să apară bine… E jocul aparenței.

La fel, primul păcat făcea să apară răul ca bun, frumos și de dorit… Și apoi s-a văzut că nu-i adevărat. Acest joc se repetă constant în viața noastră. Deci acest text ne ajută să trecem la următorul ospăț. Adică ne arată că ospățul lui Irod e cel la care noi de obicei luăm parte… dar că nu ne folosește un astfel de ospăț.

Un astfel de ospăț, cu un contrast „frumos” între tânăra care dansează și tipsie… Textul vrea să ne inspire un dezgust față de jocul la care luăm parte.

Prin această scenă, Botezătorul ne vorbește și nouă…

În acest fel această scenă ne introduce în următoarea… arătându-ne de unde să ieșim zi după zi, știind că niciodată nu reușim să ieșim în totalitate… ieșim zi după zi, știind că niciodată nu reușim să ieșim în totalitate…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă și Gabriela Neag