Matei 14,22-36

Psalmistul, fiind în dificultate, se gândește la trecut, la Exod, la faptele minunate făcute de Domnul pentru a înțelege viața sa din prezent.

În cateheza precedentă am văzut că Isus dă pâinea și instaurează noul mod de a trăi – care-i a împărți pâinea, a trăi în comuniune frățească – iar în darul pâinii avem prezența lui Dumnezeu în această lume ca iubire frățească…

După minunea pâinii, discipolii din nou sunt în dificultate. Această dificultate se rezolvă prin trecerea de la îndoiala și dificultatea discipolilor la credință.

Dubiul e ceva foarte important pentru ca noi să ajungem la credință. Iar când avem credință, aceasta crește datorită dubiului. Cine nu are dubii, înseamnă că nu a înțeles nimic și deci nu ajunge la credință.

Dacă un credincios nu are îndoieli (nu pune în discuție), pune în pericol și împiedică experiența reală a credinței pentru că se închide în propriile-i siguranțe.

De obicei, dubiul apare când omul se lovește de problemele vieții: este vremea în care propriile sale idei nu se potrivesc cu realitatea și cu așteptările sale…

Îndoiala poate deveni „strigătul”, care-i ocazia sau chiar cauza mântuirii: „Doamne, mântuiește-mă!”

Se citește Mt. 14, 22-36

22 Îndată îi zorea pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor. 23 După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage. Când s-a înserat era acolo singur. 24 Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. 25 Pe la straja a patra din noapte, [Isus] a venit la ei, umblând pe mare. 26 Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. 27Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” 28 Atunci Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă”. 29 El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. 30 Dar văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” 31Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” 32 Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, 33 iar cei care se aflau în barcă i s-au închinat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!”
34 După ce au trecut dincolo, au atins uscatul la Genezaret. 35 Când l-au recunoscut, oamenii din ţinutul acela au trimis veste în toată împrejurimea aceea şi i-au adus la el pe toţi bolnavii. 36 Îi cereau voie să-i atingă poala hainei şi toţi cei care o atingeau erau vindecaţi.

Nucleul textului este „umblatul pe apă”, repetat de patru ori… A umbla pe ape – apele simbolizează abisul, moartea – este dorința fundamentală a omului, adică a nu fi înghițit de moarte, a birui răul și moartea. Credința ne permite să umblăm pe ape. Care credință? Aceasta este tema centrală.

Contextul ne prezintă situația noastră după Paști: Isus e absent, e singur, rugându-Se pe munte… Și niciunul dintre noi nu-L vede… El lipsește, e pe munte, e la Tatăl. Noi suntem aici, în barcă, singuri, și vâslim, încercând să înfăptuim traversarea imposibilă pe care ne-a poruncit să o facem… Și niciunul nu-L vede.

În realitate, Isus nu e absent, ci e prezent în pâine, în iubirea frățească, în darul Spiritului, care ne ajută să trecem de la moarte la viață… Dar apostolii consideră că această pâine este „o nălucă”, e un rit care trebuie celebrat, dar nu are vreo legătură cu viața… Vom vedea cum trebuie să trecem de la îndoială la experiența că această pâine nu este o nălucă.

În Ev. după Matei avem trei scene în barcă. Barca este mereu simbolul Bisericii și reprezintă Biserica în cele trei situații ale sale: la cap. 8 îl avem pe Isus – care doarme și se trezește – împreună cu discipolii care se scufundă. Scena descrie prima experiență a Bisericii care se află în aceeași barcă cu Isus care doarme – adică se scufundă, deci moare – și se trezește, adică învie… Tocmai în timpul acestei prime „furtuni” trăite de discipoli, Isus confecționează pâinea, adică își dă viața pentru noi.

În a doua scenă – descrisă în textul nostru – Isus nu mai este. Scena reprezintă istoria Bisericii după Înviere și Înălțarea la cer: El e pe munte, singur, și se roagă, iar noi aici, singuri, ne lovim de aceleași dificultăți și căutăm să umblăm pe ape, cum a făcut El, dar cum să facem? Aceasta-i problema noastră, a Bisericii, a credinței…

A treia scenă va fi la cap. 16 unde Isus – fiind în barcă cu discipolii care nu au pâine – le spune („problema nu-i că voi nu aveți pâine, ci aveți prea mult aluat”… Această pâine există, dar este coruptă de aluatul puterii și al fățărniciei…

v. 22

22 Îndată îi zorea pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor.

Isus constrânge discipolii să plece. Ei doreau să rămână, căci „doreau să-L facă rege” (cf. Ioan). Discipolii vor mereu să rămână fixați (pe loc) în momentele de succes: pe Tabor, după înmulțirea pâinilor… Înainte de înmulțirea pâinilor, discipolii voiau să elibereze mulțimea care să-și caute singură de mâncare… Iar acum – că mulțimea e sătulă – ei spun: „Acum stăm aici și culegem roadele”… Însă pâinea pe care Isus ne-o dă, ne folosește să umblăm așa cum El a umblat. Și lui Ilie pâinea i-a folosit să umble patruzeci de zile și nopți, până la muntele lui Dumnezeu (1Regi 19).

Noi, discipolii, atunci când trebuie să strângem roadele, suntem de acord, dar când trebuie să semănăm, nu mai suntem… Când trebuie să înfruntăm vreo dificultate, imediat trecem peste Evanghelie, peste porunca Domnului… Însă tocmai în mijlocul problemelor ivite trebuie să ne arătăm credința și să rezolvăm totul prin prisma credinței.

v. 23

23 După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage. Când s-a înserat era acolo singur.

Experiența pe care discipolii (și noi) o au după moartea și învierea lui Isus este: „Ferice de El că e în cer cu Tatăl, în plină lumină… iar noi suntem singuri, orfani, vine din nou seara… ne-a poruncit să traversăm… deci trebuie să parcurgem un drum plin de dificultăți, care-i același drum cu al Său și al fiecărui om, când vine din nou noaptea… Deci ne întrebăm: cum vom face?”… Acum se descrie situația discipolului „în această seară”…

v. 24

24 Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă.

Barca este ceva fragil care se află între pământ și cer, suspendată, amenințată de căderea în abis. În timpul nopții, barca este înconjurată de tot răul: de ape, de întuneric, de incertitudine… Dacă valurile cresc și vântul e potrivnic… nu-i plăcut.

Scena reprezintă starea vieții noastre, căci toți suntem în barcă, marea este tulbure, cerul întunecat, vântul și abisul sunt potrivnice… Deci suntem plini de probleme și de dificultăți. Despre barcă se spune că „era chinuită, învăluită de unde”. Cuvântul „a chinui”, în limba greacă, indică piatra care verifică autenticitatea aurului: această piatră e zgâriată de aur; în schimb, toate celelalte metale sunt zgâriate de ea.

Dificultățile” sunt piatra de verificare care zgârie și îndepărtează din noi tot ceea ce nu este aur. Altfel spus, înaintea dificultăților, lucrurile care nu au valoare cad. Toate presupunerile, închipuirile noastre cad înaintea realității concrete. Doar aurul rezistă, pentru că este credința.

De aceea Pavel se mândrește cu încercările, pentru că chinurile (a chinui înseamnă a măcina) macină acea piatră care e inima noastră. Și prin măcinare, inima noastră se purifică și rămâne doar „speranța care nu dezamăgește”.

Dificultățile vieții, comune tuturor – noaptea, nesiguranța, frica și pericolul – sunt locul în care toți se întreabă: „Ce valoare are viața? Ce rezistă și ce nu? Se poate realiza făgăduința lui Dumnezeu sau e doar o iluzie pe care am avut-o doar o singură dată și atât?” Și Isus nu e prezent. Deci avem sentimentul singurătății, al abandonării, care e cel mai rău. Dacă El ar fi prezent, L-am trezi… Însă El lipsește. Există doar „absența lui Dumnezeu”. Pe Domnul nu-L avem „în buzunar”. Cine crede că-L are în buzunar, se înșală…

Situația e tipică incertitudinii, angoasei, fricii de a se scufunda… cerul e întunecat și nu pricepem nimic… Dacă un om e cu capul pe umeri, înțelege că această situație este un loc normal al vieții… Iar Domnul nu vine… și trece toată noaptea. Cu alte cuvinte, noi trebuie să trecem prin noapte…

Isus e singur pe munte, iar ei sunt singuri în barcă, pe o mare învolburată… par două asemănătoare… Totuși, numai Isus este singur pe munte, dar El comunică cu Tatăl în rugăciune… Iată deosebirea… Situația discipolilor e de izolare… Și e o mare diferență între singurătate și izolare. În singurătate, ești în comuniune cu tine, cu alții, cu Tatăl, însă în izolare nu ești în comuniune cu nimeni, ci ești doar închis în tine

De fapt, discipolii… gândesc cum să-și salveze viața… deci sunt închiși în teama lor. Această frică-i ține împreună.

v. 25

25 Pe la straja a patra din noapte, [Isus] a venit la ei, umblând pe mare.

Noaptea trece în totalitate. Și „a patra strajă” este dimineața de la orele 3 la 6. Deci este ora cea mai depărtată din noapte, exprimând întregul efort… Când un om este de gardă toată noaptea, la acea oră nu mai rezită… așteaptă să răsară soarele… și aproape se îndoiește că va răsări lumina… Înainte de a apărea soarele, trebuie să sosească fundul, capătul nopții… altfel soarele nu răsare.

Isus vine tocmai în acel moment „umblând pe apă”. Fundul, capătul, sfârșitul nopții reprezintă moartea. A umbla pe apă înseamnă a birui moartea, căci apa reprezintă moartea, abisul. Deci moartea nu mai are putere asupra lui Isus.

Scena ne prezintă ceea ce dorește orice om în a patra strajă a nopții: să poată umbla pe ape, să poată birui acea barieră de neînvins – moartea, pe care toți o avem înainte – și care este originea fiecărei noastre frici, neliniști și a fiecărui efort…

Isus vine”… în opoziție cu un Dumnezeu care stă indiferent în cer, și pentru că e în cer, eu cred că nu voi ajunge la El care stă într-un loc prea înalt. Ne mângâie faptul că Isus vine spre noi

v. 26

26 Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige.

Discipolii sunt închiși în fricile lor și dau frâu liber fanteziilor… nălucile, temerile lor devin realitate. După ei, adevăratul Dumnezeul – care se apropie de ei – este o nălucă, e ireal.

Domnul e mereu prezent în barcă – ca pâine și ca iubirea frățească – aceasta e prezența lui Dumnezeu în lume care ne ajută să umblăm pe apă. „Știm că am trecut de la moarte la viață pentru că-i iubim pe frați”. Acesta este „a umbla pe apă” și nu este o nălucă; e prezența lui Dumnezeu în lume…

Există pericolul ca noi să reducem la nivelul fantasmei și pâinea. E ceea ce a făcut biserica din Corint, certată de Pavel: „Voi nu celebrați cina Domnului, pentru că, în timp ce o celebrați, faceți tocmai opusul”, adică voi limitați cina Domnului la un simplu ritual frumos, la o nălucă. Dar nu trăiți ceea ce voi celebrați: căci pâinea este viața frățească, înseamnă să trăiți ca fii și frați; înseamnă să-I permitem lui Dumnezeu să fie viu în viața noastră! Această pâine ne ajută să umblăm pe ape. Deci, această pâine – iubirea frățească – este victoria asupra morții. Însă pentru ei – această pâine – este o nălucă: „ne scufundăm!”

Teama e un fel de emoție pozitivă înaintea a ceva uriaș, care ne depășește, dar este simțit ca fiind ceva pe care omu-l dorește și de care se teme în același timp… Dar în textul nostru – tocmai pentru că-L confundă cu o nălucă – discipolii sunt abătuți pentru că-L simt precum ceva care-i amenință… Noi ne îngrijorăm când ni se arată Domnul pentru că-L simțim ca pe ceva diferit de noi, care ne amenință… ceva negativ, o teroare… Și pentru că-l simțim pe celălalt potrivnic, ceva din interiorul nostru se opune… Acest sentiment negativ îl au ei față de Isus într-un prim moment.

Scopul credinței noastre este să umblăm pe apă, adică să biruim moartea. Iar victoria asupra morții e tocmai iubirea fratelui. Pentru că iubirea nu moare, ci biruie moartea… Și acest adevăr ne debusolează… spunem că e o nălucă, nu e ceva real, e o iluzie, o înșelăciune, căci realitatea e alta; acest adevăr e ceva care mă iluzionează și mă face să mă simt și mai rău…

Această idee logică este condensată într-un sentiment care devine o repulsie… Un om nu primește o nălucă… Și speră că năluca va dispărea și că se vor sfârși coșmarurile sale… Dar Isus spune:

v. 27

27 Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”

Isus spune „curaj”! Curajul e opusul fricii, după cum frica e opusul credinței. Curajul e rodul credinței.

Credința ne ajută să sperăm, să credem, să facem imposibilul, deoarece credința privește ceea ce este posibil din partea lui Dumnezeu, adică totul. Însă frica privește tot ceea ce omul poate face, dar în ultima strajă a nopții ne este posibil tocmai nimicul (nu putem face nimic).

Isus adaugă: „Eu sunt”… „Eu sunt” face referire la revelația numelui lui Dumnezeu din VT: Dumnezeul Exodului, care a ajutat poporul să traverseze marea; Dumnezeul eliberator, care biruie sclavia, moartea.

Cel pe care noi îl credem o nălucă este însuși Dumnezeu.

Dorința noastră este de a umbla pe apă, la fel ca Isus care umblă pe apă și biruie moartea… Înmulțirea pâinilor, adică iubirea frățească în care noi trăim misterul lui Isus care umblă pe apă, nu este o iluzie, ci-i adevărul lui Dumnezeu în această lume.

Adevărul este că omul trebuie să umble pe apă, altfel nu are sens viața; adevărul este că noaptea trebuie să se sfârșească în lumină, altfel nu ar exista nimic. Realitatea este că noi vedem fricile noastre, și acest fapt este o înșelăciune, și realizăm temerile noastre, dar realitatea adevărată este Dumnezeu și făgăduința Sa. Iar promisiunea Sa se concretizează în acest Cuvânt al mersului pe apă. Acest adevăr l-a priceput și Petru într-o anume măsură…

v. 28

28 Atunci Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă”.

Răspunsul lui Petru e curajos… dar și îndoielnic „Dacă ești Tu”. Deci nu știu dacă ești Tu și dacă îmi este posibil… Însă, dacă ești Tu, atunci vreau proba „ca și eu să umblu pe apă”… Aceasta e dorința cea mai înaltă a omului.

Dacă este adevărat că Dumnezeu e cu mine și nu e o nălucă, atunci și eu trebuie să fiu ca Dumnezeu, să pot umbla pe apă, să înving moartea… E dorința profundă a omului – care în același timp însă – este și o îndoială: „Cum știu dacă este adevărat?”

„Încearcă!”

Prin cuvintele: „Dacă Tu ești?” Petru pune la îndoială orice siguranță și certitudine umană, căci singura certitudine a omului este că pe apă el se scufundă și că în a patra strajă din noapte fiecare dintre noi se stinge, doarme. Așadar, Petru pune la îndoială toate certitudinile sale și nu este sigur pe făgăduința lui Dumnezeu, pentru că spune „poate este o înșelăciune”. Petru vrea proba, iar proba este „ca și eu să pot umbla pe apă”…

Proba că Dumnezeu e Dumnezeu este ca eu să am o experiență a prezenței lui Dumnezeu care să mă transforme în El, să-mi dea capacitățile Sale… care este puterea de a iubi.

Dacă ești Tu…”. Domnul este cel care-mi permite să umblu pe apă… Dacă nu mă ajută în acest sens, nu este Domnul!

v. 29

29 El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus.

Isus îi spune: „Vino!”

Să ne închipuim scena: Petru coboară din barcă… A coborî din barcă înseamnă că „mă expun să mă scufund”. Dar Petru are curaj…

Totuși, Petru nu se expune prea mult, căci în ultima strajă din noapte oricum se scufunda… Însă Petru se expune în mod conștient, având curaj în baza Cuvântului lui Isus. Petru urmează dorința imposibilă a omului pe baza Cuvântului lui Dumnezeu și descoperă, surprins, că umblă pe apă.

Dacă eu ascult de făgăduința lui Dumnezeu, atunci împlinesc ceea ce El spune. Dar realizarea făgăduinței depinde de credința mea: dacă eu nu încep să umblu pe apă, atunci nu umblu pe apă! Dacă eu nu-L ascult și nu cobor din barcă, nu umblu pe apă. Deci curajul credinței lui Petru cu adevărat este mare și uimitor. De fapt și Petru se miră, la fel ca pruncul care face primii pași, iar când își dă seama că umblă, imediat cade, căci spune că e imposibil…

v. 30

30 Dar văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!”

Petru merge spre Isus și umblă pe apă. Până când privește la Isus, Petru umblă… Când începe să privească vântul potrivnic, dificultățile, propriile-i frici, se scufundă. Aceasta este experiența vieții noastre. Dacă privim fricile noastre, ne scufundăm, dar – dacă privim la El – ne e posibil tot ceea ce noi credeam că e imposibil.

Așadar, credința depinde de direcția privirii fiecăruia: „la cine te uiți… ce privești”. Dacă privesc realitatea mea și fricile mele, cu siguranță mă scufund. Dacă mă uit la El și la făgăduința Sa, umblu pe apă. Și până când Îl privesc pe El, umblu, dar când nu-L mai privesc, mă scufund.

Această credință asemănătoare cu semnalizarea – intermitentă (stinsă, aprinsă) -ne spune că „credința este ceva care trebuie să crească!” și nu este ceva însușit o dată pentru totdeauna. Ps. 24,16 : „Ochii mei sunt pururea spre Domnul, că El va scoate din laț picioarele mele”. Dacă eu privesc capcana care-mi amenință piciorul, drumul, nu se întâmplă acea eliberare care se produce atunci când – aproape uitând, ignorând piedica – eu îmi țin ochii fixați spre Dumnezeu.

Ce face Petru în timp ce se scufundă? Deși avem credință puțină, deși ne scufundăm, pentru că ne-am pierdut credința, există în noi acea rămășiță de credință care e prezentă în fiecare om… E vorba de faptul că fiecare om dorește mântuirea. Și atunci Petru strigă: „Doamne mântuiește-mă”… „Doamne salvează” e numele lui Isus, căci Isus înseamnă „Dumnezeu mântuiește”. Deci Petru Îl strigă pe Isus pe nume, Îi recunoaște numele, identitatea… Însemnă că Petru (și noi) intră în relație cu Isus tocmai în timp ce se scufundă, din cauza lipsei de credință! Acest adevăr e frumos. Căci fiecare om – și atunci când se scufundă, chiar dacă nu are credință – simte nevoia vieții și a mântuirii.

Și, în timp ce omul se scufundă… se ridică strigătul… strigătul Numelui, al numelui propriu lui Dumnezeu, „Isus”. Prin urmare, lipsa mea de credință devine o invocație, o rugăciune… Și aceasta e adevărata credință.

Credința nu este impresia că sunt foarte bun sau că am o asemenea credință încât mut munții. Nu! Credința mea e că eu nu am credință și deci mă scufund. Atunci strig: „O, Doamne!” Prin acest strigăt am credința… și nu prin pretențiile mele solide de credință… căci în dificultatea extremă, în lipsa credinței, apare invocarea numelui Domnului.

Pascal spune că omul care nu crede trebuie să se roage mult pentru a primi darul credinței. Cel care se îndoiește trebuie să-L strige pe Domnul.

Experiența ne spune că atunci când un om „se scufundă” trebuie să-l strige obligatoriu pe Domnul… Și un bătrân – care moare la 99 de ani – își strigă mama în ajutor… Pentru că omul – prin definiție – este nevoie după viață, e invocație după viață! Iar Domnul nu poate să nu asculte acest strigăt, căci El este maica noastră.

v. 31

31 Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?”

La auzul strigătului, Isus își întinde mâna. A întinde mâna e semnul puterii lui Dumnezeu… Îl prinde, îl scoate din apele mari… Isus nu așteaptă nimic altceva decât invocația noastră, ca noi să întindem mâna pentru ca El să o prindă.

Și îi spune „om cu credință puțină”. E definiția discipolului. E interesant că Petru, care trebuie să-i întărească pe frații săi în credință, e numit „om cu puțină credință”.

Ce este credința, dacă acela care trebuie să-i întărească pe toți ceilalți are atât de puțină? Credința este tocmai experiența pe care o face Petru, a faptului că el nu are credință și se scufundă, dar Domnul este de încredere chiar și când Petru nu are credință… Credința nu înseamnă că eu am mare credință, ci înseamnă că El este credincios, în El mă pot încrede mereu, El nu mă trădează… chiar și când eu mă îndoiesc și nu am credință. Căci, în acest loc, Petru nu are credință sau are atât de puțină încât în acel moment nu-i este suficientă.

Credința e „multă sau puțină”, adică nu este un pachet în care există totul sau nimic… ci există credință și îndoială, multă sau puțină… Poate că eu am o credință puțină care-mi este suficientă să trăiesc o viață normală când nu am dificultăți… dar puțina mea credință nu rezistă înaintea problemelor mari, ci se năruie… Însă tocmai în acest punct se naște experiența mântuirii și adevărata credință.

Petru era în barcă împreună cu ceilalți. Barca e simbolul Bisericii… Experiența de credință nu o are stând în barcă – stând la căldură împreună cu alții – ci, scufundându-se singur… În credință experimentăm singurătatea, avem o experiență a mântuirii personale pe care nu o poate face un altul în locul nostru.

Vreau să spun că un om poate sta în Biserică pentru că a stat în această barcă de la naștere, dar poate fi fără credință… Experiența de credință o are atunci când iese din barcă, se scufundă, experimentează salvarea și doar atunci se întoarce în barcă, se sfârșește vântul și este pace…

vv. 32-33

32 Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, 33 iar cei care se aflau în barcă i s-au închinat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Numai după experiența de credință tu urci în barcă cu adevărat – ca un bun credincios – și recunoști cine e Domnul.

Barca transportă multe persoane, pe toți! Toți suntem în aceeași barcă.

Însă în barcă – în liniște, cu credință și cunoscându-L pe Domnul – stă numai omul care s-a scufundat și a avut experiența personală a mântuirii, care-i botezul, înțeles ca experiență personală de credință. Și atunci înțelege cine e Isus: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu”… Această exclamație anticipează ceea ce va fi mărturisit la Cezarea, peste două capitole.

vv. 34-36

34 După ce au trecut dincolo, au atins uscatul la Genezaret. 35 Când l-au recunoscut, oamenii din ţinutul acela au trimis veste în toată împrejurimea aceea şi i-au adus la el pe toţi bolnavii. 36 Îi cereau voie să-i atingă poala hainei şi toţi cei care o atingeau erau vindecaţi.

Versetele sunt un rezumat sintetic. Barca împlinește traversarea… A trecut marea, a depășit dificultatea și noaptea. Se oprește pe celălalt țărm, și Isus e recunoscut de toate mulțimile datorită acestei bărci care L-a recunoscut! Isus lucrează cu aceste mulțimi tot ceea ce a lucrat cu Petru: vindecarea bolnavilor…

Putem citi acest text regăsindu-ne în experiența discipolilor care sunt singuri în dificultățile vieții, trebuind să înfăptuiască traversarea comună fiecărui om, alcătuită din dificultăți, din noapte sau scufundare… Apoi să ne regăsim în Petru care – înaintea propunerii Domnului de a umbla pe apă – spune „poate e o nălucă, dar poate e adevărat… să încerc…”. Pe baza Cuvântului Domnului începe să umble, dar nu are credință și se scufundă… Și tocmai când se scufundă, Petru experimentează mântuirea și-L recunoaște pe Domnul.

Texte utile

Ps. 77 amintește cât a făcut Domnul și cât a făcut Domnul face mereu…
1Pt. 1,6-9 dificultățile purifică credința…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă și Gabriela Neag