Matei 15,21-28

Ps. 100 (99): Voi toți „ai pământului”, toate națiunile pământului, lăudați-L pe Domnul.

Textul evanghelic prezintă o minune foarte simplu de explicat. Datorită credinței mari/puternice a unei mame, Isus îi vindecă fiica.

Isus se minunează de unele lucruri pe care le face omul, precum și de credința sau necredința omului: de necredința ucenicilor (cf. Mt. 8), a fariseilor sau a consătenilor; și de credința centurionului și a acestei femei. În condițiile în care credința oferă accesul la pâinea fiilor, necredința împiedică accesul la pâinea fiilor, la pâinea vieții. Această viață este dată doar celor care cred.

Această femeie este imaginea bisericii păgânilor, a bisericii noastre care participă la pâinea fiilor prin credința în Mesia lui Israel, neavând rădăcinile în Israel.

Credința, la fel ca în cazul centurionului, acționează la distanță. Isus nu e prezent când se împlinește minunea. Credința-L face prezent pe Isus: El e absent fizic, dar este prezent prin capacitatea Sa de vindecare.

În Evanghelia după Matei – o Evanghelie scrisă pentru iudeo-creștini – evanghelistul subliniază misiunea istorică a lui Isus pentru Israel, limitată într-un anumit sens la poporul ales.

Mt. 15, 21-28

21 Plecând de acolo, Isus s-a retras în părţile Tirului şi Sidonului 22 şi iată, o femeie canaaneană a ieşit din ţinuturile acelea şi a strigat: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David. Fiica mea este chinuită cumplit de diavol”. 23 Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt. Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: „Trimite-o pentru că strigă în urma noastră”. 24 El a răspuns: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. 25 Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui şi a spus: „Doamne, ajută-mă!” 26 El a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. 27 Dar ea i-a spus: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!” 28 Atunci Isus i-a răspuns: „O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu”. Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată.

Povestirea: se împletesc fapte, minuni și cuvinte, adică explicații. În acest text biblic avem de-a face cu o minune. Și pe noi ne uluiește. Miracolul nu vrea să ne impresioneze sau să ne arate că Dumnezeu – prin Isus – face minuni. Miracolul dorește să fie un semn, o indicație, care în rutina noastră cotidiană, caracterizată de mărginire, introduce ceva nou.

v. 21

21 Plecând de acolo, Isus s-a retras în părţile Tirului şi Sidonului

Introduce în povestirea minunii.

Ieșind de acolo” indică esența misiunii și persoanei lui Isus. Isus „iese”! Iese de la Tatăl, ca semn de iubire, de adevăr care se extinde răspândindu-se.

În textul nostru, cuvântul „iese” indică faptul că se îndepărtează de consătenii Săi: „iese și se îndreaptă spre părțile Tirului și Sidonului”. În textul paralel din Mc. 7, se spune că Isus „pleacă în părțile Tirului și Sidonului”. Matei zice că „se îndreaptă”, însă, de fapt, Isus nu ajunge în aceste zone păgâne, nu trece granița. Nu iese din granițele Palestinei. Vom vedea sensul faptului că Isus „nu iese”. Isus nu iese, dar „se retrage” față de realitatea poporului Său, care nu înțelege, I se împotrivește, Îl combate, nu-I face loc în inima sa.

Acest „a se retrage al lui Isus” este o formă de anahoretism, adică o retragere care indică un „contact” diferit cu lumea, în sensul că „vede lumea cu ochi diferiți”. Este privirea îndurătoare a Tatălui, care vede răul din această lume în întreaga sa putere, tocmai pentru că simte compasiune. Și tocmai din acest motiv, răul îi apare atât de puternic. Noi îl experimentăm acest „sentiment” cu inima… De fapt, retragerea lui Isus este gestul compasiunii Tatălui față de răul lumii.

v. 22

22 şi iată, o femeie canaaneană a ieşit din ţinuturile acelea şi a strigat: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David. Fiica mea este chinuită cumplit de diavol”.

Denumirea femeii, „cananeeancă„, ne arată religia ei și nu naționalitatea, subliniază că nu este din poporul lui Israel, din poporul ales, din poporul lui Dumnezeu. Mai înainte, Matei ne-a prezentat cărturarii și fariseii care-l cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, dar inimile lor sunt departe. Rugăciunea lor era deșertă. Acum, Matei prezintă această femeie păgână. Povestirea este plină de însemnătate și prezintă efortul, suferința, chinul trecerii credinței (vestirii credinței) de la Israel la păgâni.

Această femeie cananeeancă „strigă zicând„. Ne place să subliniem această rugăciune strigată. Numai dacă ne lăsăm conduși cu răbdare de Dumnezeu, rugăciunea noastră evoluează devenind „ascultare profundă, care nu mai are nevoie de cuvinte”. Însă, în special la început, atunci când o persoană descoperă credința, rugăciunea este „strigăt”, un strigăt cauzat de dificultățile vieții (Ex. 2,23 – unde evreii „gemeau în sclavie”. Strigătul lor urcă la Dumnezeu care aude și intervine). Strigătul poporului în sclavie este identic cu al acestei femei, care însă este păgână.

În Exod au strigat fiii, acum strigă „câinii”. Este interesant faptul că și această femeie „iese”. Nu numai Isus „iese”, se îndepărtează de poporul Său, ci și această femeie „iese” și se îndepărtează de poporul ei. Sunt două persoane care trăiesc o întâlnire solitară pentru că ies din poporul lor. Este vorba de „poporul răului” care nu reușește să împletească experiența răului cu cea a „inimii”.

Conținutul strigătului: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David”. Este rugăciunea fundamentală. Cerând „milă” se cere har, compasiune, apropierea lui Dumnezeu, darul prezenței, al puterii și al duioșiei Sale. În această cerere se subliniază că Isus este „Domnul” și este și „Fiul lui David”. Cu alte cuvinte, Isus este aproape de Dumnezeu – este Dumnezeu – dar și de om, fiind om adevărat.

Apoi femeia continuă cu rugăciunea: „Fiica mea este grav îndrăcită”. Ca și cum ar spune, fiica – fiul, viața – stă sub un semn negativ, suferă, fiind aproape distrusă. Fiica mea se simte foarte rău. „Eu – proiectându-se în fiică – într-adevăr sunt într-o stare rea”. Femeia este preocupată pentru că fiica ei, se simte rău fiind îndrăcită.

Pe dracul – în sine – noi suntem obișnuiți să-l comparăm cu gesturile negative; o sentință socială ar spune că această fiică este îndrăcită pentru că ea face lucruri negative, înfăptuiește răul. Însă această femeie este preocupată pentru că fiica ei, se simte rău. Ea se comportă ca Dumnezeu. Dumnezeu nu privește păcatul, ci păcătosul, sau mai bine spus, Dumnezeu urăște păcatul și iubește păcătosul: urăște răul, însă în spatele răului se află o persoană care-l face, și această persoană este o persoană care se simte rău. Și vedem ce răspunde Domnul.

v. 23

23 Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt. Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: „Trimite-o pentru că strigă în urma noastră”.

De fapt, Isus răspunde prin tăcere căci nu răspunde!. „Nu zice nimic”. Cum putem explica acest comportament? Isus „ca om” – limitat în timp și spațiu, limitat în energiile Sale – se adresează numai poporului Israel. Isus va întări acest lucru răspunzând nu atât femeii, ci ucenicilor. Trebuie să ținem seama de acest fapt! Isus a intrat la un moment dat în istorie, și timp de treizeci de ani a stat la Nazaret, apoi pentru puțin timp, s-a dedicat predicării, a fost urmat de discipoli, neieșind din granițele lui Israel, și și-a încheiat activitatea după aproximativ trei ani.

După Matei, Isus este trimis numai poporului Israel. Apoi, ucenicii – odată ce vor înțelege pe deplin experiența Mântuitorului, vor fi cei care vor răspândi fără întrerupere vestirea mântuirii până la marginile pământului.

Ucenicii se apropie nu atât implorând, ci spunând „slobozește-o”, adică eliberează-ne de ea. Este același verb folosit în povestirea minunii înmulțirii pâinilor: ucenicii se apropie de El și-I spun că ar fi mai bine să „slobozească” mulțimea. La fel ucenicii spun și în acest loc.

Dacă am considera că ucenicii intervin din convingere pentru această femeie, am concluziona că sunt mai buni decât Isus: Isus nu-i adresează femeii niciun cuvânt, iar ei se pare că sunt preocupați și intervin în favoarea ei. Nu este așa! Ucenicii cred că această femeie trebuie trimisă de acolo, „slobozită”, deoarece strigă…

Cineva care strigă, de fapt cine are curajul să exprime „strigătul” (după ajutor), pe care fiecare dintre noi îl avem în interiorul nostru, și pe care-l facem să tacă, pentru că ar însemna că nu suntem autosuficienți, este și „strigătul” săracului care cere să fie primit.

Problema este a lua asupra sa greutatea sau problema acestei femei. Se pare că Isus și discipolii nu doresc să-și asume problema acestei femei.

v. 24

24 El a răspuns: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”.

Răspunsul este dat prin cuvinte de Isus adresate discipolilor și nu femeii: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel”. Isus răspunde și întărește atitudinea discipolilor.

Vizavi de faptul că Isus se oprește la limitele teritoriului lui Israel… Palestina e mică… Discipolii, după ce îl vor recunoaște pe Mesia înviat, vor fi cei care vor extinde, răspândi vestea mântuirii. Israel – cei care-L recunosc pe Domnul – prin discipoli va deveni lumină pentru națiunile păgâne. Dumnezeu se comportă astfel: întotdeauna – printr-o persoană – alege să răspândească mântuirea și predicarea Sa.

v. 25

25 Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui şi a spus: „Doamne, ajută-mă!”

Înainte de a spune ceva, femeia face un gest, gestul adorării. Prin gest ea-L recunoaște pe Isus ca Domn. Este gestul pe care-l face tânărul bogat. Matei povestește și adorația magilor (Mt. 2) și adorația discipolilor (Mt. 28). Întreaga Evanghelie începe și se încheie cu adorația, am putea spune.

Ea îi spune lui Isus „Domn”, lucru pe care ucenicii – care de mult timp sunt cu Isus și ceva au intuit cu privire la cine este – nu-l fac.

Prin cuvintele: „Doamne, ajută-mă” femeia sintetizează situația prezentată mai înainte. Această rugăciune plină de credință este substanța oricărui dialog cu Domnul.

v. 26

26 El a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”.

Isus răspunde nu pentru femeie, ci pentru discipoli. Expresia Lui este dură, dar devine pedagogică pentru discipoli. Spunând aceste cuvinte, Isus vrea să trezească o reacție de gelozie în ucenici. Ca și cum ar zice „pâinea fiilor”, pe care ucenicii n-au înțeles-o, – în barcă nu au recunoscut pâinea, prefigurată în Isus care umblă pe ape – acum este dată păgânilor. Adică este dată câinilor și nu discipolilor care „au credință puțină”. În acest caz păgânii, care se conturează identitar în femeia cananeancă, au „o mare credință”.

Isus iese din poporul Său pentru că membrii acestuia au ajuns la concluzia că El nu este în concordanță cu ei și că modul Său de a vorbi scandalizează, iar prezența Sa încurcă… Aici putem înțelege ce se întâmplă pornind de la istoria celor doi frați din Lc. 15. Din multe puncte de vedere, e mult mai ușor să-i vrem binele celui mic, este mult mai greu să-i vrem bine celui mai mare… Isus este invitat să-i vrea binele celui mai mic și să-l lase de o parte pe cel mai mare. Și Isus nu ascultă, nu acceptă invitația.

v. 27

27 Dar ea i-a spus: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!”

Femeia nu se predă. Nu se lasă influențată de lucrurile pe care le aude. Îi dă dreptate lui Isus și iar îl numește „Domn” pentru a treia oară… Ucenicii – pe mare – credeau că Isus e o fantasmă, ceva ireal.

Femeia zice: „și câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor”… Isus provoacă așadar gelozia discipolilor. Fiii riscă să fie excluși de la ospățul la care vor veni oamenii din orient și occident.

În comparația fii-câini, în versetul nostru este vorba despre fiii cărora le este foame, deoarece „nu se ia pâinea fiilor pentru a o da câinilor”. Altfel spus, când pâinea este atât de puțină încât nu ajunge nici măcar pentru fii, nu se poate da câinilor. Nu ne aflăm la banchetul bogatului, ci la banchetul săracului. Și toți suntem săraci: iudeii și toți ceilalți sunt nevoiași după mântuire.

Din nefericire, discipolii și iudeii nu vor să vadă această sărăcie, în timp ce Evanghelia începe tocmai astfel. Există acest mod al lui Isus de a se retrage înapoi pentru a se îngriji de cei care sunt departe. În acest moment, fiii sunt departe și în același timp avem inima Tatălui, care nu poate să rămână surd la strigătul celor mici.

v. 28

28 Atunci Isus i-a răspuns: „O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu”. Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată.

Concluzia este analogă celei din cap. 8. Isus își arată mirarea înaintea credinței acestei femei, definind-o „mare”!. Ucenicilor le-a spus: „Oameni de puțină, mică credință”. Este credința celor care sunt departe, dar care se pare că dintr-o dată se aprinde. Este credința celor care nu sunt practicanți, nu frecventează regulat bisericile și… sunt etichetați ca „neavând dreptul la Dumnezeu…”, dar care au o „mare credință!”. Cine este foarte aproape de Isus, aproape anesteziat, nu are înăuntru această aprindere dintr-o dată a credinței.

Credință strălucește în această femeie… la fel ca și în cazul centurionului: „Nici în Israel nu am aflat atâta credință” afirmă Isus despre centurion. Această credință este aderare, cerere și experiență de mântuire.

Isus zice: „Să-ți fie făcut ție cum dorești”, pentru că această femeie vrea, la fel ca Isus, dorește să fie la fel cum vrea Dumnezeu. Ea cere să se facă voia Domnului, adică vindecarea fiicei sale, a vieții. Și fiica se vindecă în acel moment… în momentul în care Dumnezeu se face prezent și vindecă.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. dr. Adrian Podar