Matei 16,13-20

Omul e dorință și dorința este trăsătura cea mai săracă a omului: nu produce nimic. Dar este și facultatea cea mai mare: cu dorința, omul poate primi totul.

Dumnezeu nu este ceva care trebuie produs, ci trebuie primit. Dumnezeu e dar și iubire, iar darul și iubirea pot fi primite numai de cei care le doresc. Deci să cultivăm dorința noastră după Dumnezeul iubirii și al darului. Sf. Augustin spunea: „întreaga rugăciune este o gimnastică a dorinței”. La urmă, omul devine ceea ce dorește, ceea ce iubește.

Textul biblic este central în Evanghelie: Petru, în numele discipolilor îl recunoaște pe Isus, ca fiind Cel așteptat de dorința istoriei, Așteptatul făgăduinței (promisiunii). Centrul Evangheliei este recunoașterea lui Isus ca fiind Așteptarea realizării dorințelor noastre.

Așteptarea și făgăduința converg în Isus Cristos. Isus devine realizarea așteptărilor noastre și împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu.

Se citește Mt. 16, 13-20

13 Venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” 14 Ei i-au spus: „Unii «Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», alţii «Ieremia sau unul dintre profeţi»”. 15 El le-a spus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt?” 16 Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” 17 Isus i-a răspuns: „Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. 18 Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. 19 Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”. 20 Atunci le-a poruncit discipolilor să nu spună nimănui că el este Cristos.

Întreaga Evanghelie e străbătută de întrebarea „cine e Isus”. Mereu ne întrebăm „cine e El?”. În acest text nu ne mai întrebăm cine e El, ci Isus ne întreabă „cine sunt Eu pentru tine?”.

Acest lucru e foarte diferit: căci una este să mă întreb eu cu privire la cine este o persoană, să o pun în discuție, și cu totul altceva este atunci când accept să mă pun eu în discuție și să răspund…

După 16 cap. Evanghelia se schimbă: de această dată Isus ne întreabă „cine sunt Eu pentru tine?”… Răspunsul la această întrebare suntem noi, este identitatea noastră, căci omul este răspunsul pe care-l dă Domnului!

Răspunsul dat de Petru reprezintă centrul credinței creștine. Petru recunoaște că Isus este Cristosul, adică Acela pe care întreaga istorie Îl dorește; Mesia, Așteptatul, Cristosul, Mântuitorul; este obiectul dorinței, al promisiunii făcute de Dumnezeu omului. Apoi Petru adaugă ceva mai măreț și neașteptat „Fiul lui Dumnezeu”, „Domnul”, „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

Și această afirmație este centrul credinței creștine, căci creștinismul nu e o doctrină, nu e o morală și nici o ideologie, ci este iubirea pentru Domnul Isus; este iubirea pentru persoana concretă a lui Isus, care este „Domnul meu”.

Diferența între o morală, o idee și o persoană este mare: ideile le văd numai nebunii, ceilalți nu le văd. Însă persoana e reală… Ideile le construiesc, le distrug și le manipulez după cum vreau. Persoana există și nu o manipulez, nu fac ce vreau cu ea, ci este relație. Și acest fapt e cu totul altceva. În raportul cu persoana eu ascult, răspund, dialoghez…

Textul ne va ajuta să intrăm în centrul credinței noastre: fie în aspectul modalității credinței – care este „a se lăsa interogați de Domnul” – fie în conținutul credinței: „cine este Domnul pentru mine?”.

În partea a doua avem răspunsul lui Isus care spune: „Petre, tu ești fericit”. Deci a-L recunoaște pe El este marea fericire. Biserica se naște din această fericire. Apoi avem promisiunea făcută lui Petru: „pe tine voi construi Biserica Mea” și puterea lui Petru, adică slujirea lui în Biserică.

Toate acestea sunt teme centrale pentru credința creștină: cine e Isus pentru mine? Și cum se structurează comunitatea creștină după Isus?

Partea a doua este întemeietoare pentru comunitatea credincioșilor, pentru Biserică, dar prima parte ne impresionează pe fiecare. Întrebarea „tu cine spui că sunt Eu?” depășește materialitatea textului biblic, și ajunge până la noi… Și prin citirea Bibliei, prin povestirea vreunei persoane și noi suntem întrebați „Tu știi că Isus este Cristosul?”. Isus te întreabă „Cine sunt Eu pentru tine, la nivel profund? Ce însemn Eu pentru tine?”. Această întrebare e importantă și decisivă.

v. 13

13 Venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?”

Ne aflăm la Cezarea lui Filip, care e locul cel mai îndepărtat de Ierusalim unde ajunge Isus. Și este o zonă păgână. Isus va fi recunoscut Mesia tocmai în acest loc, situat la cea mai mare distanță de Ierusalim. La fel cum la Ierusalim va fi recunoscut chiar în locul cel mai îndepărtat al Său de Dumnezeu: pe cruce. E interesant că tocmai din depărtare îl cunoaștem pe Dumnezeu, pe Isus.

În acest loc Isus își interoghează discipolii.

Avem o răsturnare de situație. În mod obișnuit noi ne punem întrebări despre Dumnezeu. Până când noi ne punem întrebări despre Dumnezeu, dacă suntem inteligenți, răspundem întrebărilor noastre despre Dumnezeu, dar nu-L vom întâlni niciodată pe Dumnezeu care nu este nici vreo întrebare de-a noastră și nici vreun răspuns de-al nostru.

Dumnezeu este o persoană – cel puțin demnă de respect ca oricare alta – care trebuie să fie ascultată și cu care tu să dialoghezi.

Și e foarte important când vorbesc cu o persoană ca să „tacă” întrebările mele despre acea persoană și așteptările mele de la această persoană. Căci altfel, celălalt niciodată nu va fi el însuși, ci va fi numai răspunsul la întrebările despre el pe care i le adresez eu. Căci fiecare întrebare conține deja răspunsul, prin faptul că altul trebuie să răspundă întrebărilor mele. Dacă eu îl întreb cum este vremea, el îmi va răspunde la această întrebare, dar poate că el dorea să-mi spună cu totul altceva.

Punctul hotărâtor în raportul meu cu Dumnezeu se verifică atunci când eu încetez să-i pun întrebări și să-L pun în discuție (dubiu) și apoi să accept că El este Acela care mă întreabă și mă pune în discuție (dubiu).

Atunci viața mea se schimbă, căci intru în relație adevărată cu El. Altfel rămân mereu în raport cu ideile mele despre El, dar aceste idei niciodată nu sunt Dumnezeu.

Curajul oricărei relații – cu persoanele și cu Dumnezeu – se verifică atunci când eu îl ascult pe celălalt fără idei preconcepute, fără întrebări, încercând să pricep ce vrea să-mi spună, ce vrea să fie și îi ascult întrebarea pe care mi-o adresează.

Este răsturnarea care conduce la raportul dintre mine și El, deci duce la credință: e faptul de a mă lăsa pus în discuție.

Până când eu îl întreb și-l pun în discuție pe celălalt… el, dacă e slab, se apără; dacă e tolerant, va avea răbdare cu mine…

Adevărata problemă a credinței este a-L asculta pe Dumnezeu și a răspunde întrebărilor Sale. Atunci devenim respons-abili, adică abili în a răspunde, capabili să răspundem; devenim interlocutorii Săi. Și acesta e începutul credinței, partenerii Săi și doar atunci ne maturizăm.

Credința e acest dialog cu Dumnezeu, în care El ne întreabă și noi răspundem, răspunsul devenind viața noastră, pentru că fiecare întrebare deja conține răspunsul. Dacă El este acela care mă întreabă, răspunsul meu va fi divin, adică eu voi fi acela care mă transform, tocmai prin dialogul cu El. Însă dacă sunt eu cel care întreb, Îl voi limita pe El la inteligența mea… deci nu-I voi permite niciodată să fie El, ci voi întâlni numai ideile mele despre El.

Vedeți cât de importantă e credința, atunci când omul se lasă interogat de ceea ce a înțeles?

Credința nu înseamnă să-i pui întrebări lui Dumnezeu! El a înțeles cum merg lucrurile. Problema este alta: eu sunt cel care nu înțeleg. Dumnezeu este mister, El este întrebarea pentru mine!!! Și eu sunt ascultare și, eventual, răspuns și dialog.

Textul ne invită să ieșim din micul „staul” al experienței noastre religioase – în care ne învârtim doar în jurul nostru – pentru a ne deschide orizontului lui Dumnezeu. Este o trecere de la religiozitatea noastră, la credința în El. Deci să nu mai fim centrați pe noi, ci pe El, prin ascultarea Sa.

Domnul nu atât ne cere, ci ne roagă: „Ascultă, Israele!!!”. Poporul Israel se naște datorită ascultării față de El. Tu care dorești să crezi, ascultă-Mă!

v. 14

14 Ei i-au spus: „Unii «Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», alţii «Ieremia sau unul dintre profeţi»”.

Isus nu-i întreabă pe discipolii Săi „cine sunt Eu” pentru că ar fi în criză de identitate. Ci, după un lung drum, Isus întreabă cu multă duioșie „cine sunt Eu pentru voi?”. Ce sens are existența Mea pentru voi? Căci acela care iubește vrea să însemne ceva pentru acela pe care-l iubește.

Domnul vrea să însemne ceva pentru noi! Și se întreabă și ne întreabă cu multă îngrijorare: „Cine sunt Eu pentru tine?”. Este un mod duios al lui Dumnezeu care se expune și zice „Acum, după timpul în care am stat cu ei, și le-am arătat iubirea Mea… ce au înțeles despre Mine, de iubirea Mea pentru ei?”

Isus le adresează două întrebări diferite: „Ce spune lumea?”și „ce ziceți voi?”.

Avem un răspuns scontat, așteptat și este dat de toate persoanele brave-religioase: „Tu ești Botezătorul, Ieremia, unul din profeți…”. De fapt, persoanele brave caută să-L înțeleagă pe Isus în baza învățăturilor pe care deja le-au învățat, în baza a ceea ce deja ele știu: deci Isus este Acela pe care deja ele Îl cunosc. Aceste persoane din VT au în comun faptul că toate sunt „moarte”. Deci Isus este dragul decedat… „Era brav!”. „A lăsat un mare mesaj; a fost un om brav; niciunul n-a mai vorbit ca el…”. Da. Ca profeții… Însă pe toți profeții i-am tratat rău, i-am ucis. Iar apoi, în loc să le ascultăm profeția, îi venerăm pe ei ca profeți.

În privința lui Isus, noi mereu suntem ispitiți să dăm același răspuns: „El e ceva deja cunoscut, clar, ceva deja catalogat din punct de vedere religios…; inclusiv în Catehism stă scris cine este El… știu deja că El este Cristos, Fiul lui Dumnezeu… Și cred că e suficient”.

Însă problema este alta: nu stă în a ști!… Întrebarea e „ce înseamnă El pentru tine? Cine e El pentru tine? Care e relația ta cu El?”. Raportul nostru cu El nu stă în „ce gânduri și idei mi-am făcut eu despre El”… Noi, în mod instinctiv, suntem obișnuiți să-L cugetăm pe Dumnezeu, pe Isus în baza tuturor categoriilor noastre religioase. I-am aflat locul în fișele noastre; avem impresia că deținem răspunsurile exacte, corecte din punct de vedere dogmatic și așa suntem liniștiți. Nu! Nu acesta este răspunsul pe care suntem chemați să-l dăm.

v. 15

15 El le-a spus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt?”

Este întrebarea pe care Isus o pune comunității Sale. Întrebarea e pusă „vouă”, adică tuturor. Iar răspunsul îl dă fiecare în parte, începând cu Petru.

Răspunsul nu e colectiv, ci fiecare când ajunge la maturitate dă răspunsul său.

Această întrebare este un „dar”. Dar voi, cine spuneți că e Isus pentru voi? Cine e Isus pentru tine? Dincolo de tot ceea ce spune lumea, Catehismul și toate lucrurile pe care le-ai învățat despre El… Cine e Isus pentru tine? Ce înseamnă El în viața ta? Acesta e sensul, însemnătatea credinței. Și nu ceea ce alții ți-au spus, ceea ce ai învățat, ci ce înseamnă Isus în mod concret în viața ta? Ce spun despre El? Ce înseamnă El pentru mine? Aceasta e întrebarea fundamentală a credinței creștine.

Credința creștină nu e o ipoteză despre Dumnezeu, ci este relația personală cu Isus, care este „Domnul meu și Dumnezeul meu”. E raportul personal cu Isus care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine și eu trăiesc pentru El, așa după cum El trăiește pentru mine.

Isus ne întreabă „Însemn ceva pentru tine, am vreo legătură cu viața ta?”.

v. 16

16 Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!”

Răspunsul nu e dat de toți, ci de Petru. Apoi fiecare va da răspunsul său.

Cine e Isus pentru Petru? Este Cristosul.

Noi suntem obișnuiți să spunem „Cristos” ca fiind numele lui Isus: Isus Cristos.

Pe Cristos îl așteptau de 2000 de ani în Israel, încă nu venise. A-i spune unuia „Tu ești Cristosul”… Cristosul era omul care îngloba în sine toate așteptările și speranțele de 2000 de ani ale întregului popor. Deci, gândiți-vă cu câtă bucurie îl numește Petru așa pe Isus.

Tot ceea ce istoria noastră a așteptat, tot ceea ce Dumnezeu a promis, tot ceea ce eu sper și doresc și tot ceea ce toți oameni doresc ești TU, Isuse! Tu pentru mine ești toate acestea, spune Petru.

Isus e Acesta: e Cel pe care întreaga istorie, întreaga omenite, tot cosmosu-L dorește, ca fiind propriul sens, mântuirea și împlinirea. Oare acesta e Isus pentru mine?

Al doilea răspuns al lui Petru este și mai misterios: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Adică ești mult mai mult decât Cristosul. Ești însuși Dumnezeu. Nu ești numai făgăduința lui Dumnezeu, ci ești Dumnezeu însuși care făgăduiește. Pentru că în fiecare făgăduință a lui Dumnezeu e prezent Dumnezeu, care se include în promisiune.

Petru înțelege că Isus nu este doar împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu, ci e însuși Dumnezeu care se oferă total omului. Este „Domnul meu și Dumnezeul meu”. E absolutul meu; începutul și sfârșitul întregii creații. E plinătatea de viață, bucurie, armonie și din El a izvorât universul și totul tinde spre El. Acesta e Isus pentru Petru.

Aceasta e credința lui Petru și credința Bisericii! Și nu este doar o simplă afirmație dogmatică. E mult mai mult: e raportul pe care Petru îl are cu Isus și e raportul pe care fiecare credincios îl are cu Isus… Pentru mine Isus este Acesta: e Cristosul și Fiul lui Dumnezeu; e Domnul meu, e Așteptatul, e Cel pe care-L doresc; e speranța și mântuirea mea… e totul! Sf. Ambrozie spunea „Pentru mine Cristos este totul!”. Și acest lucru se poate spune numai despre Dumnezeu.

Există lume care spune că-i place mesajul creștin pentru că e sublim. Mesajul creștin nu e sublim, căci dacă Isus nu e Dumnezeul meu, înseamnă că este cel mai mare înșelător/trișor din întreaga istorie. Pentru că Isus vrea să fie și acceptă să fie tocmai Dumnezeul meu. Și cine L-a întâlnit, știe că e așa! Istoria nu i-ar fi dat dreptate, dacă nu ar fi așa: că El este Cristosul și e Fiul lui Dumnezeu Cel viu.

În răspunsul lui Petru sesizăm și o greșeală: Isus nu e Cristosul așa cum îl crede Petru, ci e „un Cristos” pe care Petru nu-L are în minte. Imediat după, va fi o dispută între ei pe această temă.

Deci este interesat, căci: pot să-L iubesc, pot să fi înțeles, apoi voi înțelege că L-am înțeles în modul meu și va trebui să-mi schimb părerea. Însă există un lucru fundamental: faptul că pentru mine El este extrem de important! Apoi va trebui să-mi schimb părerile mele despre El, pentru că văd că există ceva mai interesant, însă El este cu adevărat Acela pe care eu Îl doresc. E cu adevărat „totul meu”. Apoi descopăr că „totul meu” e altceva mult mai interesant față de ceea ce eu gândeam.

Deci greșeala stă în articolul hotărât „ul”, care indică un substantiv definit, însă va fi „un” Cristos, pe care Petru nu și-L închipuia.

Aceasta e problema centrală a credinței creștine „Cine e Isus pentru mine?”. E Acesta: e dorința mea, totul meu, absolutul meu, Dumnezeul meu, Cel care mă iubește, care-Și dă viața pentru mine, începutul și sfârșitul meu… În El aflu sensul întregii existențe… nu doar sensul meu, ci al istoriei, al lumii…

Aceasta e credința creștină și e marea descoperire a lui Petru.

Această descoperire nu trebuie să i-o atribuim lui Petru… Petru are limitele și păcatele sale și nu este dotat cu o inteligență sau o intuiție excelentă, însă este disponibil, iubește și astfel Petru devine capabil să primească o revelație, o descoperire care nu vine de la trup și de la sânge (din capacitatea sa)

Acesta e punctul fundamental al credinței, al raportului cu Cristos. Cunoașterea lui Cristos este dată omului care-L iubește! În afara iubirii nu există cunoaștere. Poate exista o cunoaștere teoretică a vreunei teoreme… dar și cine le cunoaște, le știe pentru că e pasionat de ele.

Însă pe-o persoană o cunoști în măsura în care o iubești! Dumnezeu este iubire, deci Îl cunosc prin iubire.

Reacția lui Isus constă în făgăduința făcută lui Petru. E un text specific lui Matei

vv. 17-18

17 Isus i-a răspuns: „Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. 18 Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui.

Isus îl aprobă pe Petru spunându-i „fericit”. Adevărata fericire! Suma tuturor fericirilor (deja Isus proclamase Fericirile)! Petru are suma tuturor fericirilor prin faptul c-a recunoscut în Isus împlinirea (realizarea) deplină a Împărăției lui Dumnezeu; a lui Dumnezeu care împărățește.

Isus îi explică lui Petru că nu și-a inventat singur – prin ideile sale sau deducerile sale – răspunsul, ci „Tatăl Meu” ți-a descoperit acest adevăr. Cu alte cuvinte, Fiul este o revelație pe care ne-o face Tatăl. „Numai Tatăl îl cunoaște pe Fiul!”. Deci numai Tatăl poate să ne dea cunoașterea Fiului. Și ne-o dă prin Spiritul, adică prin iubirea Sa pentru Fiul.

De aceea, cunoașterea lui Petru vine de la Dumnezeu, acea cunoaștere care este iubirea Fiului, iubirea pentru Isus, care mă face să particip (să iau parte) la viața Sa, adică la însăși viața lui Dumnezeu. Și aceasta e credința… Pe această credință se construiește Biserica.

Comunitatea nouă, poporul lui Dumnezeu, se construiește pe această piatră. Piatra e atributul (numele) lui Dumnezeu în VT, dar este și atributul omului care are credință, pentru că omul care are credință este întemeiat, fondat pe Dumnezeu. Deci are prerogativa (calitatea) stabilității lui Dumnezeu. După cum Avram e numit „stâncă”, la fel și Petru e numit „stâncă, piatră”, care este un atribut divin.

De ce? Pentru că descoperindu-L în trupul lui Isus pe Dumnezeul cel viu, pe Cristosul, fidelitatea veșnică a lui Dumnezeu față de promisiunile Sale, Petru a descoperit stânca sigură, stabilă pe care să-și întemeieze propria existență.

Nu înseamnă că Petru e brav și fidel. Vom vedea că Petru va fi și infidel. Dar el a descoperit un lucru: că există Dumnezeul fidel.

Credința nu este faptul că eu sunt un brav credincios, ci este cunoașterea din partea mea a faptului că Dumnezeu îmi este fidel, că Dumnezeu are multă încredere în mine: s-a dat pe Sine pentru mine. Aceasta e credința mea! Este încrederea pe care El o are în mine și pe care o cunosc. Aceasta niciodată nu slăbește, nu dispare. Și pe aceasta se întemeiază Biserica.

De fapt, Petru se va lepăda, deci nu va mărturisi credința. Și tocmai din acest motiv va putea spune „Totuși, El mi-a fost fidel”. Aceasta e credința: că El e fidel! El este Domnul! Și această credință este temelia Bisericii. Și Petru e primul care exprimă această credință. Și după credința lui, noi înșine verificăm și facem aceeași experiență.

Și e o credință împotriva căreia „porțile iadului nu vor birui”.

Avem proba: după 2000 de ani, în ciuda a ceea ce au făcut toți dușmanii Bisericii – în special, noi, persoane din Biserică – nu au reușit să o distrugă.

Care instituție, după 2000 de ani, rămâne în viață neavând armată? În momentele-n care Biserica a avut putere, a fost într-un mare pericol, căci nu face parte din stilul Bisericii faptul de a deține puterea.

Promisiunea lui Isus e interesantă și nicio forță mincinoasă nu a reușit să o biruiască. Deci, cu adevărat Dumnezeu e fidel… Această făgăduință a Lui, acest Cuvânt al Său este mai valabil decât întreaga putere din toată istoria. Ne dăm seama de acest adevăr și acum, după 2000 de ani.

Despre „prezent” mereu ne îndoim, însă – după aceea – ne convingem că Domnul are mereu dreptate.

v. 19

19 Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”.

Aceasta e puterea lui Petru. Mai precis, acesta este primatul lui Petru, care constă în puterea cheilor – sunt cheile Împărăției cerurilor – în puterea de a lega și dezlega. „A lega” și „a dezlega” sunt noțiuni juridice care exprimă „poți interpreta cu autoritate ceea ce e adevărat și ceea ce e fals în câmpul doctrinei”. Deci este puterea de interpretare a doctrinei.

Pe ce se bazează interpretarea? Pe această credință, care este stânca pe care se întemeiază doctrina noastră. Adică – pentru noi – Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.

Deci primatul lui Petru – mai bine zis slujirea lui Petru – e în câmpul credinței.

Primatul său are și un alt atribut: a lega și a dezlega înseamnă și a recunoaște o persoană ca fiind sau nu, membră a comunității. Deci există această autoritate de a spune: da, acest adevăr e conform credinței (deci tu faci parte din comunitate) sau, acesta nu e conform credinței.

Modul în care se exercită această putere este clar. Evanghelia ne spune că această putere „nu este ca și puterile – din această lume – care stăpânesc și guvernează”, ci este o slujire adusă credinței, unității și carității fraților. E o slujire în favoarea adevărului și a unității.

Însă modul în care se exercită (în istorie) poate varia în funcție de perioadele istorice… Primatul de-a lungul istorie s-a manifestat în diferite forme… Dar cu siguranță nu se poate sfârși sau încheia slujirea ce trebuie adusă unității prin adevăr și prin iubirea fraților.

Modul de exercitare al primatului trebuie să se schimbe.

Una din principalele probleme pe care le poate pune primatul lui Petru este faptul că acesta a fost motiv de dezbinare în Biserică. Separarea Bisericii din Orient și a protestanților s-a datorat acestui primat.

Deci trebuie să ne întrebăm: cât de mult această putere a unității devine putere de separare și de ce? Poate pentru că această putere e exercitată rău? Atunci trebuie exercitată diferit… Sau pentru că adevărul poate separa? Atunci această separare este scandalul adevărului, un scandal pe care trebuie să-l suportăm cu pace.

E important să deosebim aceste două motive…Cât din atitudinea noastră nu este în conformitate cu iubirea, cu libertatea, cu respectul persoanelor, al credinței…? Cât este o exercitare a autoritarismului, a dominării? Acest fapt e greșit. Deci autoritarismul există mereu, pentru că suntem oameni și trăim credința în istorie, având limitele epocii noastre…

Deci să fim atenți la atitudinile noastre și să ne convertim constant.

Și din punct de vedere teoretic trebuie să ne convertim, căci se schimbă modul de a concepe și a exercita autoritatea. Însă substanța – care este slujirea în credință, în adevăr, în iubire, în caritate și în unire – rămâne și este temelia Bisericii. Și în acest câmp oamenii pot să se separe, dar este acel scandal inevitabil, care reprezintă adevărul.

Noi, cu autoritatea, avem instinctiv un raport conflictual. Și e raportul pe care-l avem cu părinții, cu Dumnezeu, cu alții… Însă acest raport conflictual trebuie depășit. Depășit la două nivele. Mai întâi, ca autoritatea să fie exercitată ca o adevărată autoritate, ca fiind ceva care-l promovează pe celălalt și-l ajută să crească în adevăr și libertate, căci altfel autoritatea riscă să devină un fel de dominare, o stăpânire greșită. Apoi, fiecare om trebuie să accepte că există roluri și funcții diferite. Eu nu sunt tatăl meu. Oricare altul are o autoritate asupra mea, adică mă ajută să cresc (să mă maturizez). Pe celălalt nu-l pot reduce la mine, căci ar fi oribil.

Deci – în sfera autorității – avem începutul și principiul acceptării diferențelor. Fiecare dintre noi primește și are autoritate asupra celuilalt, căci este un altul față de un altul. Și în acest raport mereu există un raport conflictual, care trebuie rezolvat.

Deci nu trebuie să ne mirăm că și în exercitarea autorității mereu apare ceva scandalos care desparte, la fel ca raportul dintre fii și părinți în familie. Autoritatea e un loc de discernământ și de creștere.

Temele textului biblic sunt bogate. Prima temă este de a accepta să fim puși în discuție, de a fi interogați: noi suntem cei care trebuie să răspundem și nu El. Începutul credinței apare atunci când eu devin responsabil. A doua temă este „cine e Isus pentru mine? Ce înseamnă El pentru mine în mod concret? Este El Domnul meu, Cel pe care-L iubesc și doresc, începutul și sfârșitul vieții mele, Cel care dă formă întregii mele existențe?”. Celelalte întrebări sunt legate de raportul meu cu autoritatea. Cum exercit autoritatea mea? Căci fiecare dintre noi are o anume autoritate. Gândiți-vă cu ce fel de violență exercitați autoritatea voastră (atât de puțină cât o aveți), în toate sferele… Și în sfera prieteniei: toate șantajele… Și-n cuplu: câtă violență a autorității există!!! Și cât de dificil este însă să acceptăm ca unul să-l ajute pe celălalt să crească în diversitatea sa.

Cum mă raportez pasiv cu autoritatea? Accept autoritatea celuilalt care mă ajută să cresc? Sau mă închid în mine și mă apăr doar contestându-l? Și este începutul pentru a-mi exercita autoritatea – la rândul meu – în mod rău față de alții…

v. 20

20 Atunci le-a poruncit discipolilor să nu spună nimănui că el este Cristos.

Textul biblic următor ne va ajuta să înțelegem acest îndemn al lui Isus de a nu spune nimănui că El este Cristosul.

Căci odată ce eu am înțeles că El este Cristosul, că El e Fiul lui Dumnezeu, aici începe discursul… Adică Cristos Dumnezeu este foarte diferit de cum îl cuget eu.

Dar e interesant. Isus poate să vorbească și să mi se reveleze (adică îmi revelează propria Sa identitate, adică cine e Cristosul, cine e Dumnezeu) numai în măsura în care mai înainte a existat răspunsul meu la întrebarea „cine este El”; în măsura în care spun: „Da. Te iubesc”. Atunci El îmi poate spune: „Iată cine sunt Eu în realitate. Te rog să nu ai acum impresii greșite despre Mine”.

Cu alte cuvinte, după ce Isus și-a apropiat discipolii timp de 16 capitole – și după ce s-a asigurat că și ei Îl iubesc – acum le spune: „Acum Eu vă spun cine sunt”.

Și așa începe următoarea parte a Evangheliei unde Isus se revelează pe deplin, așa cum este.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop