Matei 17,14-21

Ps. 90 (91)

Este un psalm de încredere. Tema catehezei privește credința. Credința este necesară pentru ca discipolul să poată continua lucrarea lui Isus în lume, după înălțarea Sa la cer.

În cateheza precedentă am subliniat schimbarea la față, un moment de preamărire în viața lui Isus și a ucenicilor. Fiecare avem momente în viață când totul este clar și înțelegem limpede ce se întâmplă în jur.

Imediat după schimbarea la față are loc o experiență opusă: discipolii experimentează că nu sunt capabili, că nu reușesc să facă ceea ce ar trebui să realizeze ca parte a misiunii lor.

Se citește Mt. 17,14-21

14 Când au ajuns la mulţime, a venit la el un om care a căzut în genunchi înaintea lui 15 şi i-a spus: „Doamne, îndură-te de fiul meu pentru că este lunatic şi suferă mult; de multe ori cade în foc şi deseori în apă. 16 L-am adus la discipolii tăi, dar n-au putut să-l vindece”. 17 Isus a răspuns: „O, generaţie necredincioasă şi perversă, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l aici!” 18 Isus i-a poruncit, iar diavolul a ieşit din el. Şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. 19 Atunci au venit discipolii lui Isus şi i-au spus deoparte: „De ce noi nu am putut să-l alungăm?” 20 El însă le-a spus: „Din cauza credinţei voastre slabe. Căci adevăr vă spun, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune muntelui acestuia: «Mută-te de aici acolo» şi el s-ar muta. Şi nimic nu v-ar fi imposibil”. 21 Acest soi nu iese decât prin rugăciune şi post.

L-am văzut pe Isus sus, pe muntele Tabor, în glorie iar acum îi observăm pe discipoli jos, în luptă și incapabili să-și împlinească misiunea.

Refrenul textului este acest „nu pot” al discipolilor, repetat de trei ori. Este experiența profundă a incapacității pe care o avem de a face tocmai ceea ce ar trebui să facem, adică să biruim răul și să trăim ca fii, în libertate.

Apoi în text tot de trei ori apare cuvântul „credință”.

Prin urmate tema pericopei este: „a nu putea” și „credința”. Credința este trecerea de la „a nu putea” la „posibilitate” „Nimic nu este cu neputință celui care are credință”.

Textul prezintă situația Bisericii după Paști, atunci când Isus va fi absent. La schimbarea la față, Isus era absent (s-a oprit pe munte numai provizoriu, pentru o zi) dar după Paști va lipsi timp de multe zile. Cum putem – în absența Sa – să continuăm lupta Sa împotriva răului?

Tema este a neputinței și a credinței care biruie neputința.

În absența fizică a lui Isus, pe ce se bazează discipolul pentru a putea continua ceea ce-a făcut Isus și ceea ce Isus dorește ca discipolul să facă?

vv. 14-16

14 Când au ajuns la mulţime, a venit la el un om care a căzut în genunchi înaintea lui 15 şi i-a spus: „Doamne, îndură-te de fiul meu pentru că este lunatic şi suferă mult; de multe ori cade în foc şi deseori în apă. 16 L-am adus la discipolii tăi, dar n-au putut să-l vindece”.

Isus coboară de pe munte împreună cu cei trei apostoli: Petru, Iacob și Ioan.

Sunt așteptați de o mare mulțime agitată și de ceilalți nouă discipoli. Din mulțime se ridică un strigăt: „Doamne, ai milă de fiul meu!”.

Acest strigăt este strigătul omenirii cuprinsă de rău, care nu reușește să depășească, să învingă acest rău.

Este vorba de un fiu epileptic (în greacă avem cuvântul „lunatic”, deoarece epilepsia, pentru știința vremii, era legată de fazele lunii).

Se afirmă că bolnavul suferă mult, se aruncă în apă și-n foc. Apoi se va spune că acesta are un diavol.

Matei relatează scena cu sobrietate, dar Marcu – în textul paralel – descrie acest rău în detaliu. Marcu oglindește comportamentul nostru: pentru că nu reușim să biruim răul, îl analizăm în profunzime și-l descriem cu precizie pentru a înțelege în mod clar ce este, ce se întâmplă. Și astfel noi sporim frica și răul…

Mai întâi se spune: „e un om care se apropie de Isus”… Noi ne apropiem de Isus, fie că-l înțelegem sau nu, fie că noi credem ori nu, dar simțim o atragere față de El, o nevoie, o foame, o sete după Domnul… Apoi ni se spune că un tată cere milă pentru fiul său, pentru viața lui.

Înainte de a se prezenta la Isus, omul încercase deja ceva, îl dusese la discipoli, dar aceștia nu au putut să-l vindece.

Discipolii, în Mt. 10,1 au primit putere peste diavoli și peste orice boală. Ei acum nu reușesc să realizeze ceea ce cu puțin înainte reușiseră. Acești discipoli reprezintă comunitatea creștină, adică, pe noi care – în absența lui Isus, care acum stă definitiv pe munte – căutăm să continuăm lupta Sa împotriva răului, dar experimentăm că nu suntem capabili și dăm faliment.

În general, atunci când falimentăm, facem analize profunde… Marcu ne spune că discipolii discutau între ei și cu fariseii. Falimentul provoacă mari analize și discuții vizavi de o situație…

Discipolii spun: „noi nu reușim să facem ceea ce ar trebui să facem”. Mai rău decât atât nu poate fi! Este un fel de criză de identitate a discipolului: ar trebui să reușească și nu reușește. Oare de ce?

Isus răspunde…

v. 17

17 Isus a răspuns: „O, generaţie necredincioasă şi perversă, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l aici!”

Isus pune diagnosticul: este vorba de o generație „necredincioasă”, care în greacă înseamnă „fără credință”. Tocmai lipsa credinței este la originea răului și la incapacitatea de a-l birui. Ce este credința despre care Isus vorbește?

În textul precedent am văzut că Tatăl spune despre Isus: „Ascultați-L pe El!”. Credința înseamnă a-L asculta pe Isus, pe Fiul.

Ce spune Isus pe muntele fericirilor? „Cine ascultă și împlinește (face) cuvântul Meu, acesta face voia lui Dumnezeu”. Isus continuă: „Tatăl meu și mama Mea este acela care face voia lui Dumnezeu, adică acela care ascultă Cuvântul Meu” (Mt.12,50). Prin urmare, credința înseamnă a asculta cuvântul lui Isus. Și cuvântul Lui ne face fii. Iar ca fii putem face ceea ce face Tatăl. Deci problema împotriva răului nu constă în a folosi tehnici rafinate, ci în a trăi concret Cuvântul lui Isus, de a-L asculta.

Dacă-L ascultăm pe Isus, deja am biruit răul. Căci adevăratul rău constă în a nu-L asculta pe Dumnezeu. Adevăratul rău este necredința și neîncrederea în Dumnezeu. Aceasta e rădăcina tuturor relelor. De aceea, credința este vindecarea tuturor relelor. Este vindecare de spiritul neîncrederii.

Lipsa credinței ne face perverși: „generație stricată”. „Pervers” înseamnă că apucăm pe diferite căi, dar nu pe cea dreaptă. În loc să ne îndreptăm spre Domnul – pentru că nu avem încredere în El – noi ne îndreptăm spre toți idolii noștri care ne fac rău iar originea răului este tocmai această lipsă de credință și această pervertire.

Ceea ce se spune despre generația la care se referă Isus poate fi aplicat oricărei generații, deoarece niciuna nu se naște cu credință și nu-i dispusă imediat să apuce pe calea cea dreaptă.

Fiecare persoană – și generație – se naște fără credință. Abia de la vârsta priceperii va fi condusă la credință. După naștere persoana are o înclinație „negativă”. De aceea vorbim despre păcatul originar. Însă și această înclinație poate fi convertită.

Nu este vorba de o credință generică: „Știu că există o ființă superioară”. Prin credință – în acest loc al Ev. după Matei – se înțelege ceea ce spune Tatăl: „Ascultați-L pe Isus!”. Și Isus a spus lucruri precise în discursul de pe munte. Tocmai a asculta acele cuvinte înseamnă a împlini voia lui Dumnezeu. Iar credința constă/înseamnă tocmai a împlini voia Domnului, a asculta de Isus. Și aceasta e adevărata vindecare.

Aceasta este adevărata noastră problemă și nu ce trebuie să facă biserica… Problema e: cu adevărat îl ascultăm pe Domnul Isus, cuvintele Sale? Căutăm să le punem în practică? La acest nivel biruim răul! În special răul radical care e neîncrederea în Dumnezeu – în Tatăl – și deci, neîncrederea și în frați.

Isus continuă: „Până când voi sta cu voi?”. El va fi absent peste scurt timp. Deja călătorește spre Ierusalim… Lipsește puțin până când va fi luat de pe pământ… Apoi va fi cu noi numai prin credință, adică prin ascultarea Cuvântului Său, care ne ajută să ne comportăm ca El, fapt prin care noi continuăm misiunea Sa de Fiu.

„Până când vă voi suporta?”. Lipsa noastră de credință nu este numai un efort, o greutate a noastră, ci este un efort al lui Dumnezeu – care e Tată. A suporta neîncrederea noastră față de El, pentru Dumnezeu este o greutate atât de imensă,încât va sfârși pe cruce.

Și concluzionează: „Aduceți-l aici” adică Isus ne cere cel puțin această „firimitură” de credință care constă în a aduce înaintea Domnului răul, neîncrederea și necredința noastră. De fapt, Isus ne cere să ne prezentăm înaintea Domnului așa cum suntem.

De fapt, suntem duși la El. Nu noi ne prezentăm înaintea Lui prin puterile noastre, ci El ne aduce înaintea Lui prin mijlocirea altora!

v. 18

18 Isus i-a poruncit, iar diavolul a ieşit din el. Şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.

Matei povestește vindecarea cu limbajul său specific, folosind termeni esențiali. Primul cuvânt subliniază că Isus „l-a amenințat”. Este cuvântul care se folosește atunci când Isus exorcizează: Isus amenință. Isus e dur împotriva răului. Nu e duios, nu mângâie răul pentru a-l conserva. Isus îngrijește bolnavul și-l vindecă, dar nu răul (diavolul).

Isus amenință. Este important să înțelegem sensul ascuns al comportamentului Domnului.

De multe ori noi suntem duioși… și nu este prea clar dacă suntem duioși cu răul sau cu bolnavul. De multe ori devenim îngăduitori cu răul și ne convingem că numai așa poate fi…

Isus era dur cu răul: l-a amenințat și l-a certat! „Și diavolul a ieșit din el”.

În Marcu se spune că diavolul este surd și mut. Este dracul care îl împiedică pe cel posedat să asculte și să comunice. Este tocmai diavolul neîncrederii. Și neîncrederea este un spirit mizerabil, este opusul Spiritului Sfânt. De fapt, este spiritul morții.

Și acest diavol trebuie exorcizat și biruit. Și cu multă duritate.

Era mentalitatea primitivă care vedea dracul peste tot. Însă în zilele noastre există un spirit rău în violență, în bani… Sunt teribili dracii depresiei, ai drogurilor, ai lăcomiei după mâncare… Într-un anume fel, omul este posedat în toate câmpurile: adică este lipsit de libertate. Această posedare are legătură cu spiritul răului, al morții, al neîncrederii.

Cum poate fi biruit? Până acum s-a descris că discipolii nu sunt capabili să-l biruie, dar Isus, numai amenințându-l, îl învinge.

Partea a doua a pericopei evanghelice explică de ce.

„Isus amenință răul, apoi se îngrijește”. Nu atât l-a vindecat, cât l-a îngrijit. În Isus avem această capacitate de a împleti în chip minunat severitatea, duritatea față de rău cu duioșia și iubirea față de cel lovit de rău. În Isus se împletește binele cu adevărul și caritatea (Ef. 4,15), lucru care ne învață să împlinim adevărul cu multă caritate.

v. 19

19 Atunci au venit discipolii lui Isus şi i-au spus deoparte: „De ce noi nu am putut să-l alungăm?”

Apare problema fundamentală, care este și a noastră: „De ce nu reușim să biruim răul?”. Acum discipolii spun: „De ce noi nu suntem capabili?”. Și noi ne punem această întrebare: „De ce nu suntem capabili să biruim răul”? Aceasta e singura problemă serioasă, celelalte probleme nu sunt mari.

Până la urmă, a birui răul este tocmai misiunea discipolului care continuă lucrarea mântuitoare a lui Isus (misiunea lui Isus). Este vorba de capacitatea de a trăi o viață de fiu și de fraternitate în orice situație: aceasta înseamnă a birui răul. De ce nu suntem capabili?

R: Pentru că răul e mai mare decât noi. În Ef. 6,12 se spune: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh”. E adevărat că răul e mai tare decât noi!

De ce nu reușim? Pentru că ne încredem numai în puterile noastre! Acesta e adevărul.

De fapt Isus răspunde: „Din cauza credinței voastre puține”.

Diagnosticul lui Isus este credința puțină. Mai înainte spune: „fără credință”, referindu-se la mulțime. De aceea răul e invincibil. Apoi le spune discipolilor: „voi nu sunteți fără credință. Dar aveți puțină”.

În Evanghelia după Matei „puțina credință” este definiția practică a discipolului. Discipolul are credință, dar puțină și insuficientă (cf. Mt. 6,32). Da, avem credință, dar nu acea credință suficientă, care să ne împiedice să ne preocupăm „de toate”. Mai mult, avem o preocupare în plus, faptul că avem puțină credință. La fel în barcă, atunci când se scufundă, Isus apostrofează: „oameni de puțină credință, de ce vă îndoiți”, apoi la cap. 16 – când Petru merge pe apă – „om cu credință puțină, de ce te-ai îndoit?”. E minunat că discipolii sunt structural „cu puțină credință”. Și în finalul Evangheliei stă scris: „Unii însă se îndoiau”. Nu înseamnă că nu credem. Noi credem, dar avem acea credință care ne ajută să ne simțim bine atunci când totul ne merge bine. Însă atunci când apare vreo dificultate, această credință puțină se preschimbă în neîncredere. Devine egală cu necredința. Înaintea marilor încercări, puțina credință devine o ne-credință.

Dacă pentru a muta un obiect mic este suficientă o putere mai mică, înaintea unei stânci mari, această forță minusculă devine lipsă de putere, ca și cum nu ar exista.

Dacă ai credință puțină, înaintea problemelor mari te scuzi că nu poți să le rezolvi, prin urmare ești de acord că răul este necesar și că tu nu poți face nimic.

Este interesantă această credință puțină a noastră, mereu ispitită să se transforme în neîncredere, necredință înaintea marilor dificultăți.

În Matei avem două exemple de mare credință. În mod ciudat, este vorba de doi păgâni: centurionul păgân (cf. Mt. 8,26) și femeia cananeeancă (Mt. 15,28), unde Isus spune despre această femeie că în Israel nu a aflat o credință atât de mare.

Unde se află credință, Dumnezeu intervine. De ce? Deoarece credința înseamnă a-i permite lui Dumnezeu să intervină. Adică, credința este încrederea mea în El. Încrederea în El înseamnă că eu mă bazez pe El și-L las pe El să acționeze. Și El lucrează ca un Dumnezeu. Și nimic nu îi este cu neputință lui Dumnezeu și credinței nimic nu-i este cu neputință. Deoarece credința te pune în comuniune cu Dumnezeu și îți dă posibilitatea să faci exact ceea ce face Dumnezeu.

Nu Dumnezeu face minunile… Spune Isus: „Facă-se după credința ta” (Mt. 8,13). De fapt, credința ta face minunea. Iar femeii îi spune: „Facă-ți-se după cum dorești”. Iar la Nazaret se va spune: „N-a putut să facă minuni, pentru că nu a aflat credință”.

Credința este sprijinirea noastră pe Dumnezeu. Dacă mă sprijin pe El, atunci pot face ceea ce face El, dacă nu mă sprijin pe El, este clar că nu pot face ceea ce face El, pentru că refuz să lucrez împreună cu El. Refuz acțiunea Lui.

Adevărata problemă a discipolului este credința: încrederea în Domnul.

Nu este o credință în sensul că eu cred că voi câștiga la loto și astfel devin bogat, dar Domnul nu mă ajută să câștig ori să mă vindec de răceală, dar nu mă vindec, sau să mă vindec de cancer, dar eu mor… Credința e mult mai serioasă. Credința este a-L asculta pe Isus! A asculta și a pune în practică Cuvântul lui Isus. Aceasta mă mântuiește și nu vindecarea de bolile mele. Bolile dacă nu le am, e bine… dacă le am, e la fel. Mântuirea nu este egală cu sănătatea.

Mântuirea e ceva mult mai profund, e acea încredere, este acel a-mi încredința viața lui Dumnezeu și „fie că trăiesc, fie că mor”, viața mea este întemeiată pe El. Și știi să trăiești ca fiu și frate o viață cu sens, plină de iubire și indiferent de situație. Toate acestea înseamnă că asculți și faci ceea ce spune Fiul, adică să-L iubești pe Tatăl și pe frați. Aceasta e credința!

Acestei credințe totul îi este posibil. Oare ce vrea? Această credință vrea viața lui Dumnezeu și viața Lui înseamnă a-L iubi pe Tatăl și pe frați. Și aceasta e deja viață veșnică. Și această credință deja a biruit spiritul răului, care e tocmai egoismul. Deci a biruit rădăcina tuturor acelor rele care sunt la originea relelor istorice, care continuă să ne apese.

v. 20

20 El însă le-a spus: „Din cauza credinţei voastre slabe. Căci adevăr vă spun, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune muntelui acestuia: «Mută-te de aici acolo» şi el s-ar muta. Şi nimic nu v-ar fi imposibil”.

Se spune că Saladin – într-o luptă – a capturat un mare număr de creștini. Le-a cerut să se adune și să se roage lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeul vostru a spus că dacă veți spune cu credință acestui munte să se miște, el se va mișca. Voi rugați-vă! Dacă mișcați muntele, totul va fi bine, dacă nu, vă ucid, pentru că nu vreau printre noi infideli, persoane care nu cred. E o probă „bună”…

Aici se compară credința cu un grăunte de muștar, nu pentru a spune că ea trebuie să fie puțină (deja Isus s-a plâns că ei au puțină credință). Prin această comparație, Isus vrea să arate puterea credinței. Ea este capabilă să mute munții. Dar nu orice munți, ci acest munte. Și ce munte e acesta? Este muntele schimbării la față de unde El de abia coborâse. E muntele gloriei lui Dumnezeu. E muntele pe care Tatăl a spus: „Ascultați-L”. E muntele pe care discipolii văd gloria Fiului. Cine are credință transportă/mută oriunde acest munte.

Grăuntele de muștar nu este o imagine cantitativă, ci calitativă. Isus intenționează să ceară de la noi o credință umilă, simplă, dar vie, la fel cum e specific grăuntelui de muștar. Viu adică vital, intens.

Atunci grăuntele de muștar poate mișca muntele, poate chiar să ducă peste tot acest munte.

Credința, ne face să trăim oriunde și peste tot ascultarea Fiului: aceasta este „schimbarea la față”. Și acel munte va fi peste tot unde noi mergem. Muntele lui Dumnezeu, al revelației, al misiunii, al victoriei și al gloriei. Aceasta e credința. Unei asemenea credințe nimic nu-i e cu neputință, pentru că această credință este însuși prezența lui Dumnezeu.

Și cine nu o are la fel ca discipolii și ca noi, ce trebuie să facă? Să o ceară!

v. 21

21 Acest soi nu iese decât prin rugăciune şi post.

Acest soi de draci este demonul incredulității și al neîncrederii. Este dracul radical pe care toți îl avem și care ne pune în imposibilitatea de a birui răul. Acesta poate fi alungat numai cu rugăciunea.

Pascal afirmă că omul care nu crede în Dumnezeu trebuie să recite multe rugăciuni (Rozare) pentru a avea credință. Acest fapt vrea să ne spună că și necredinciosul, dacă a înțeles cât este de importantă credința, să o ceară.

Credința e un dar pe care Dumnezeu îl dă tuturor însă, la fel ca toate darurile, ea trebuie cerută. Pentru că dacă un om nu dorește credința, Dumnezeu nu i-o poate da. Iar credința nu o are omul care nu o dorește din diferite motive. Însă oricine o dorește, o primește.

Rugăciunea este tocmai dorința fundamentală după credință, după comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea este deja credință.

Textul biblic adaugă și „postul”, care este rugăciunea trupului. Postul înseamnă că omul recunoaște că nu trăiește numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Rugăciunea înseamnă că noi recunoaștem că în El avem viața noastră.

Acest text ne arată cu simplitate – după schimbarea la față și după gloria Domnului – punctul fundamental pe care deja l-am văzut la schimbarea la față. Substanța schimbării la față este Tatăl care spune: „Ascultați-L pe Isus”. Dacă-L ascultăm pe El avem această credință, care ne permite – în absența Sa – să-L facem să fie prezent în viața noastră și să acționăm la fel ca El.

Întrebări: Cred mai mult în ideile mele sau în Cuvântul Domnului? În fricile mele sau în promisiunile Sale? Ce încredere am în Cuvântul Său? La ce nivel este neîncrederea mea? Mă predau înaintea răului? Cad în incredulitate? Cer darul credinței atunci când văd că-mi lipsește?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop