Matei 18,1-5

Isus spune: „Dacă nu vă convertiți și nu deveniți ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor”.

Am vorbit despre libertate: fiii sunt liberi. Ei nu trebuie să plătească niciun tribut. Singurul tribut pe care trebuie să-l plătească e tributul iubirii față de frate și respectarea conștiinței fratelui, deci să nu scandalizeze fratele.

Textul anterior introduce discursul despre comunitate…

Lucrurile spuse în cateheza anterioară – și cele pe care le vom prezenta acum – ne privesc, pentru că descriu modul nostru de a trăi ca fii și frați. Ne vom da seama că destul de des ni se întâmplă să facem exact opusul lucrurilor pe care le înțelegem, le spunem și le gândim… Uneori facem exact opusul chiar în timp ce vorbim…

Și atunci ce putem face? Putem cere mila Tatălui! Cu alte cuvinte, ceea ce-i propus atât de pozitiv în liturghia ambroziană (mila Tatălui), ne arată cum este Dumnezeu față de noi… și acesta este drumul pe care Domnul ni-l dă să-l realizăm de-a lungul întregii noastre vieți.

Odată cu capitolul al XVIII-lea, începem discursul despre comunitate. Este al IV-lea discurs al lui Isus: cel dintâi e discursul de pe Munte – unde Isus proclamă noile criterii de viață, cele ale fiului, cap. 5-7; cap. al 10-lea tratează tema misiunii – unde acest Cuvânt se vestește tuturor – apoi cap. al 13-lea prezintă discursul parabolelor – unde se explică misterul Împărăției prezente în lume… Așadar, odată cu cap. Al 18-lea începe al patrulea discurs despre viața comunității.

Comunitatea este locul în care se realizează Cuvântul Evangheliei.

Evanghelia ne spune că Dumnezeu e Tată și noi suntem fii: pe Tatăl nimeni nu L-a văzut vreodată, iar identitatea noastră de „fii” se realizează în fraternitate. Așadar, tocmai fraternitatea – comunitatea creștină – este locul realizării Împărăției lui Dumnezeu pe pământ; este semnul vizibil, e sacramentul lui Dumnezeu pe pământ; este misterul prezenței lui Dumnezeu în lume; și este realizarea Fiului până la măsura Sa deplină.

Raportul nostru cu Altul se decide în baza raportului cu ceilalți.

Raportul meu fratern cu altul – cu străinul – este raportul meu filial cu Dumnezeu; și înseamnă a-L face prezent pe El ca Tată în lume.

În epoca noastră, discursul despre comunitate e important pentru că, din punct de vedere cultural, a existat descompunerea (dizolvarea) structurii care sprijinea comunitatea din punct de vedere social. Nu mai există entitatea comunitară – adică micul sat sau parohia cu identitatea sa – ci totul este globalizat, mondializat… Iar omul poate trăi într-un apartament dintr-un bloc fără să-și cunoască vecinul…

În zilele noastre, primul nucleu comunitar e familia, mai bine zis cuplul, dar soții nu mai trăiesc deseori împreună… Așadar, viața tinde mult să dividă.

E momentul să vedem fundamentul conviețuirii, al trăirii împreună.

Omul a fost creat pentru a sta împreună cu alții: „Nu-i bine ca omul să fie singur” a spus Dumnezeu în Geneză. De ce? Pentru că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-i singur. Dumnezeu este comuniune, relație, companie, iar omul se realizează tocmai în comuniune, în companie.

Cea mai frumoasă latură a comunității creștine este că aceasta nu-i alcătuită din persoane brave, perfecte, exemplare, care nu greșesc, căci dacă ar fi alcătuită numai din persoane brave, nimeni nu ar putea face parte din comunitatea creștină… Și dacă ar fi toți bravi, ar fi plictisitor…

Comunitatea este alcătuită din „cei mici” – cu tot negativul pe care micuțul îl simbolizează, fiind cineva care are nevoie de tot – din cei „păcătoși”, din cei „pierduți”, care însă știu să se ierte așa după cum și ei sunt iertați.

Așadar, comunitatea e locul în care toate limitele, slăbiciunile, micimea și păcatele noastre devin loc al unei comuniuni mai profunde.

Problema fundamentală a omului este cum să trăiască propriile sale limite: limita o pot trăi ca un spațiu de apărare sau de atac, deci ca un loc de separare de celălalt – în acest caz, celălalt este iadul, iar lumea este redusă, mărginită la o stare (condiție) în care nu se poate trăi – sau limita mea este locul în care eu am nevoie să fiu primit, unde sunt primit, unde eu însumi mă primesc (accept), și acesta devine loc al comuniunii, al iubirii, al relației, al întrajutorării reciproce, al slujirii reciproce. Și această lume este divinul!

Cartea Genezei, când notează că Dumnezeu a creat omul – bărbat și femeie – după chipul și asemănarea Sa, nu vrea să afirme că bărbatul singur e după chipul lui Dumnezeu; nu vrea să spună că femeia singură e chipul lui Dumnezeu, ci omul ca bărbat și femeie, adică relația dintre cei doi este chipul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este relație. Așadar, se subliniază faptul că suntem limitați.

Dacă un om nu ar accepta limita sa și nu ar accepta darul (dăruirea) celuilalt în limita sa, nu ar exista relație, nu ar exista iubire și nu ar exista chipul lui Dumnezeu. Și acest adevăr este valabil în cazul fiecărei limite.

Se citește Mt. 18, 1-5

1 În ceasul acela au venit discipolii la Isus şi i-au spus: „Oare cine este mai mare în împărăţia cerurilor?” 2 Chemând la sine un copil, l-a pus în mijlocul lor,3 şi le-a spus: „Adevăr vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. 4 Aşadar, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor. 5 Şi oricine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte.

Mai înainte de explicarea pasajului biblic, oferim structura generală a cap. 18 al Ev. după Matei.

Pericopa noastră este începutul și fundamentul întregului discurs. Apoi, până la v. 20, textul subliniază modul în care se trăiește în comunitate scandalul, pierderea (rătăcirea, tulburarea) și păcatul, adică limita, fragilitatea și răul nostru. În partea a doua, de la v. 21 la v. 35, ni se spune că limitele noastre trebuie trăite ca fiind loc al iertării.

E elementar discursul despre comunitate: comunitatea e locul în care se trăiește mizeria proprie ca întâlnire cu mila.

În primele cinci versete – reprezentând începutul și fundamentul discursului despre comunitate – Matei ne spune că dacă devenim prunci, intrăm în Împărăția cerurilor.

Ne oprim asupra acestei teme importante care ne va arăta condiția pentru a intra în Împărăția cerurilor. Dacă nu vom deveni ca pruncii, nu vom intra.

Comunitatea creștină este realizarea, pe pământ, în mod anticipat, a Împărăției cerurilor… dar, cu o singură condiție: să devenim prunci. Să vedem ce înseamnă să devenim prunci…

v. 1

1 În ceasul acela au venit discipolii la Isus şi i-au spus: „Oare cine este mai mare în împărăţia cerurilor?”

Această întrebare apare de mai multe ori în Evanghelie. Marcu 9, 33 ne prezintă apostolii certându-se cu privire la cine e mai mare între ei… În Marcu 10, Iacob și Ioan îi cer lui Isus să stea unul la dreapta și celălalt la stânga Lui, în Împărăție. Această luptă pentru „a fi mai mare” divide, separă persoanele.

Competitivitatea nu este o însușire doar a societății noastre, ci e foarte veche.

Dintotdeauna societatea s-a structurat precum găinile… Ele dorm pe o scară, cocoșul principal stând deasupra și toate celelalte păsări – în ordinea ierarhiei – stau dedesubt, ultimele primind pe cap „darul tuturor”.

Societatea este structurată exact așa: cel care stă deasupra, căci e cel mai important, este cel care dăunează tuturor. Dedesubt stă cel neputincios, sărăcuț, care a pierdut în competiție – deci competitivitatea este un lucru foarte animalic, folosește pentru a selecționa specia animală – și, prin urmare, rămâne dedesubt.

Astfel, prin competiție, se stabilește ierarhia care nu trebuie răsturnată sub nicio formă…

Instinctiv și spontan omul gândește (crede) – dar fără să gândească – faptul că realizarea sa constă în a sta pe capul altora, deci, pentru a fi mare, trebuie să se urce în spinarea altuia… Și face așa, pentru că se simte foarte mic, scund… Altfel, i-ar fi de ajuns statura sa.

Aceasta este realitatea certei – pentru a fi mai mare – în Evanghelia după Marcu.

Matei, în schimb, nu vorbește despre nicio ceartă, ci o așază la începutul discursului despre comunitate, pentru că vrea să arate „cine este mai mare”. Căci, în fond, omul stă împreună cu alții pentru că e mișcat de dorința după „mai mult”; omul dorește să fie „tot mai mult”.

Omul este chip al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este mare, ba, mai mult, El este „mai mare”, deci omul dorește să fie mereu „tot mai mare”, să se realizeze într-o măsură tot mai mare, deci este justă această dorință a omului.

Însă problema pentru om este să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat „a fi mare” și „a fi mai mare”. Cu alte cuvinte, omul are nevoie să aibă greutate, să aibă consistență, valoare, stimă, reputație; are nevoie să fie recunoscut, altfel, omul nu există… În fond, omul este așa cum este recunoscut de alții.

Întreaga educație constă în a-l recunoaște pe „un om” pentru ca el însuși să se recunoască și să-și exprime adevărul înaintea altora… Un om devine așa cum tu îl recunoști!

Omul e după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și pentru faptul că Dumnezeu e mare, ba mai mult, e „mai mare”; așadar, și omul caută acest „mai mare”. Evanghelia ne învață cum să realizăm acest „mai mare”.

Așadar, nu-i greșit să căutăm să fim „mai mari”, să ne realizăm. Ci e just. Însă întrebarea este: ce înseamnă „a fi mai mare”? E bine să ne realizăm, dar problema e să știm corect ce înseamnă „să ne realizăm”.

Isus ne va arăta un paradox, faptul că „a ne realiza” înseamnă să devenim „prunci”; „cel mai mare este cel care devine prunc”!

Acesta este marele mister pe care suntem chemați să-l înțelegem…

Putem înlocui noțiunea de „mai mare”, cu cea de „mai potrivit”. Așadar, cine e mai potrivit pentru Împărăția cerurilor? Nu-i cine se înalță – așezându-se deasupra altora – ci acela care se dedică slujirii altora.

v. 2

2 Chemând la sine un copil, l-a pus în mijlocul lor,

Odată cu întrebarea discipolilor, va începe discursul despre comunitate, dar mai înainte să răspundă, Isus așază pruncul în mijloc. Și întregul discurs se va desfășura în jurul acelui prunc care va rămâne în centru.

Întreg capitolul 18 va avea în centru pe Isus împreună cu acest copil.

Pentru noi pruncul reprezintă multe lucruri frumoase: duioșie, simplitate, inocență – veșnicul prunc – omul edenic din noi care, din nefericire, a fost stricat de cultură. Așadar, pruncul întotdeauna ne amintește ceva frumos… Noi suntem obișnuiți să vedem mereu un prunc împreună cu părinții și cu bunicii… Și el care trebuie să răspundă atenției tuturor… ce greutate e pentru el să trăiască, încă de când e mic!!!

În realitate, pentru greci cuvântul pais – copil – însemnă sclav, serv și ne spune cum era văzut un prunc în vremea aceea. Iar pentru evrei, pruncul e doar un adaos al femeii, care, la rândul ei este o proprietate a soțului. Iar pruncul îl simbolizează pe cel care nu are nimic, nu este nimic și devine ceea ce alții fac din el. Pruncul este nevoie după totul… Pruncul nu există: ființa sa este aceea de „a fi al altuia”; dacă este al nimănui, pruncul nu poate trăi. Pruncul e pură dependență; este al altuia. Este doar ceea ce primește. E fiu: dacă nu, atunci nu poate trăi. E nevoie de a fi primit, iubit, crescut… Acest prunc – cu tot ceea ce înseamnă – Isus îl așază în centrul comunității…

E interesant: Isus nu pune în centru pe cel care-i mai mare, ci imediat după întrebarea: „Cine e mai mare?”, Isus pune în centru limita extremă a omului… Pruncul reprezintă acea situație din care un om trebuie să iasă pentru a deveni mare; reprezintă ceea ce omul nu vrea să fie. Tot efortul vieții omului este: să nu fie mic. Tot efortul este să iasă din acea stare de nevoie după ajutor… Pentru a fi autonom, autosuficient, să facă ceva util, valid, măreț…

Isus pune pruncul în mijloc…

Țineți minte mereu această scenă: în urma întrebării „cine e mai mare?”, Isus așază în centrul comunității pe cel mai mic.

Apoi va urma explicația, dar să nu uităm gestul lui Isus.

Este interesant modul în care Isus ne învață: întrebării îi răspunde mai întâi cu acest gest. Apoi va vorbi…

Isus pune în centrul comunității – alcătuită din discipoli și din cei care ascultă – pruncul, pe cel mic… și aceasta este Evanghelia! În zilele noastre, în centrul parohiei e parohul, în centrul eparhiei, e episcopul… Există o mică diferență! Nu?

v. 3

3 şi le-a spus: „Adevăr vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.

Primul cuvânt este „amin”, în adevăr. Cuvântul „amin” subliniază că Isus vorbește cu autoritate divină. Și primul lucru pe care ni-l spune este că trebuie să ne convertim, adică să ne schimbăm criteriile vieții, adică unitatea de măsură cu privire la „mărime”…

Omul trebuie să devină mare, ba mai mult, să devină „mai mare”.

Mărimea este cea a lui Dumnezeu.

Care-i mărimea lui Dumnezeu? Stă în faptul că El nu ocupă niciun loc, ci lasă spațiu altora! Dumnezeu e iubire: iar iubirea lasă spațiu altuia, se restrânge.

Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Creatorul, după evrei, este „restrângerea lui Dumnezeu”, adică El se restrânge, lasă loc, nu ocupă niciun loc, nici cel mai mic, pentru a lăsa spațiu altora.

Dumnezeu devine pură primire, găzduire, acceptare. Și aceasta este convertirea.

Convertirea adevărată e cea descrisă în Fil. 2, 5-11 „Gândul acesta să fie în voi care era și în Cristos Isus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai ca Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moartea pe cruce… [Și tocmai] pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat”.

Cu alte cuvinte, micimea Sa ne arată măreția (mărimea) lui Dumnezeu!

Mărimea lui Dumnezeu este opusă mărimii noastre: este mărimea în iubire!

Așadar, este necesară această convertire.

Această convertire ne determină să devenim „precum pruncii”. Textul nu spune „să fim prunci”. Discipolii erau prunci pentru că se certau ca pruncii, cu privire la cine e mai mare, care-i de fapt lupta normală între prunci, care durează până la vârsta de 90 de ani; cu arme tot mai rele, dar este aceeași luptă…

Nu trebuie să fim prunci, ci trebuie „să devenim precum pruncii”!

Cine sunt pruncii? Sunt cei care primesc totul; cei care nu au și nu posedă nimic; sunt fii, și nu sunt „stăpâni veșnici și atotputernici”!

Acest fapt înseamnă să devenim prunci, adică să devenim ceea ce suntem, fii: tot ceea ce am, am primit; deci trăiesc totul precum un dar: viața mea, existența mea, eul meu, darurile, calitățile mele… Toate sunt un dar primit! Și apoi pe toate acestea le voi dărui, le voi pune în slujirea celorlalți! Cu alte cuvinte, așa cum eu am fost primit, la fel eu voi putea primi pe alții.

Pruncul, la urma urmei, este cineva care este primit! Așadar, noi suntem primiți. Dacă un om nu-i primit, nu trăiește și nu crește, nu se maturizează și, chiar dacă ajunge la 90 de ani, va face tot posibilul să caute o identitate a sa, și identitatea sa o va face să constea în „scara puilor”, adică de a sta deasupra altora… Neavând o identitate interioară, o caută într-o pretinsă superioritate peste alții.

A deveni prunci înseamnă a renaște la o viață nouă: a ști că suntem fiii iubiți infinit de Dumnezeu! Acesta este discursul lui Isus, dedicat lui Nicodim în Io. 3: „Dacă un om nu devine prunc, nu poate renaște din apă și Spirit”. Nicodim întreabă: „Poate un om să se reîntoarcă în sânul maicii sale dacă e bătrân?” Da, poate! Iar maica este Dumnezeu! Tocmai a cunoaște iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru mine, mă ajută să înțeleg că eu sunt fiul Său și că tot ceea ce am și sunt am primit. Și deci eu primesc totul: eul meu, darurile mele ca un dar al Altuia și relația cu Altul. Acest fapt înseamnă să devin prunc, și înseamnă să devin adult, înseamnă să devin mare, ca Dumnezeu!

Psalmistul vorbește despre un prunc înțărcat în brațele maicii sale (pruncul înțărcat fiind cel care nu mai are nevoie de laptele matern). Laptele e hrana pruncului, viața sa. În psalm se vorbește despre un adult care-i precum un prunc înțărcat, deci nu caută laptele. Hrana sa, viața sa, constă în a se putea abandona în brațele maicii. La fel, persoana e adultă în măsura în care poate să aibă încredere și să se abandoneze pentru că se simte primită! Atunci e capabilă să se primească (să se accepte) și să primească pe alții. Dacă nu, va fi o persoană nefericită și va semăna în jurul ei nefericire.

Dacă un om nu se simte ca un prunc înțărcat în brațele maicii sale, atunci putem citi spusele psalmistului pe dos (de la coadă la cap)… Așadar, „atunci inima sa se mândrește, privirea sa se ridică cu superbie și merge să caute lucruri mari, tot mai mari, superioare puterilor sale, este neliniștit și înfricat, și în loc să fie precum un prunc, este precum un îmbătrânit, și în loc să fie înțărcat, e plin de dorințe frustrante, și în loc să fie în brațele maicii sale, este în brațele morții. În concluzie, acest om disperă acum și în vecii vecilor”.

Cu alte cuvinte, acest psalm, citit de la coadă la cap, ne demonstrează care-i starea celui care nu știe că-i fiu, starea celui care nu se poate abandona cu încredere.

Așadar, e important să devenim prunci, adică fii, deci să devenim ceea ce suntem! Și acest fapt întemeiază fraternitatea, căci dacă eu sunt fiu, voi trăi ca frate.

În schimb, dacă eu cred că m-am creat (realizat) singur, e clar să nu sunt fratele nimănui! Nici măcar nu am un tată… deci nu pot fi fratele cuiva…

Deci acceptarea propriului meu adevăr de fiu este fundamentul comunității! Fără această acceptare, comunitatea fraternă e o pură ideologie, care, la fel ca toate ideologiile, face mai mult rău decât să ajute, pentru că discreditează chiar și lucrurile bune… Căci este adevărat că noi suntem frați, dar e adevărat în baza faptului că avem un Tată comun și pentru că toți suntem fii. Căci dacă nu suntem fii, înseamnă că nu suntem nici frați.

Și aceasta e condiția pentru a intra în Împărăție.

Încă Isus nu a răspuns întrebării „cine e mai mare”; până aici doar ne-a așezat pe calea justă. Cu alte cuvinte, mai înainte de a deveni mari, trebuie să știm cine suntem! Identitatea ta este să fii fiu, să fii mic! Iar dacă un om nu acceptă acest adevăr, niciodată nu va deveni mare!

Persoana mare, adultă, este cea care acceptă că-i acceptată și deci, și ea îi primește pe alții. Un om, simțindu-se fiu iubit, poate deveni tată și maică, adică poate să iubească.

Nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Condiția pentru a intra stă în a primi acest dar și a trăi angajamentul micimii. Doar așa se intră în Împărăția Tatălui, trăind fraternitatea

v. 4

4 Aşadar, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor.

Acum Isus răspunde întrebării referitoare la cine e „mai mare”. Să vedem însă ce înseamnă „a deveni mic”.

Cuvântul „mic” – tapino, în limba greacă – este asemănător cuvintelor umilis, umil, jos, neînsemnat, și humus, pământ.

Problema e să devenim ceea ce suntem, adică mici. Iar cel mai mic între toți, este cel mai mare. De ce? Acesta e misterul creștinismului: că cel mai mic e cel mai mare dintre toți!

Pentru că cel mai mare este Dumnezeu. E clar! Iar cel mai mic, cine este? Este Dumnezeu! El s-a făcut cel mai mic dintre toți, pentru a fi cu toți! Pentru că măreția (mărimea) lui Dumnezeu este iubirea.

Atunci, pentru noi, cel mai mic în interiorul comunității îl reprezintă pe însuși Dumnezeu: fapt pentru care întemnițatul, cel fără haine, înfometatul, nenorocitul, ghinionistul, săracul, emigrantul, cine nu are rădăcini, cine nu valorează nimic în ochii noștri… este Domnul! „De fiecare dată când ai făcut unuia dintre acești mai mici ai Mei, Mie Mi-ai făcut”, spune Isus. Cu adevărat acești „mici” sunt Domnul! Pentru noi e Domnul, iar pentru Tatăl este Fiul Său, care s-a făcut blestem și păcat – ultimul dintre toți – pentru a fi totul în toți! Și s-a pierdut (a murit, și-a pierdut viața) pentru toți, pentru ca niciun om să nu mai fie pierdut. Isus s-a abandonat în orice pierzanie, în orice stare de abandon, pentru că nicio stare de abandon – chiar și abandonul suferit de Isus-Dumnezeu – să nu mai fie abandonat de Dumnezeu.

Așadar, noi, în cel mai mic, îl vedem pe Domnul-Isus. Iar Tatăl, în cel mai mic, îl vede pe Fiul Său. De aici rezultă marea stimă pe care trebuie să o avem pentru cel mai mic. Și acest fapt e substanțial în creștinism! Acest fapt nu-i o ideologie!… Și caritatea creștină nu-i dictată de revendicări. Ar fi ceva meschin… căci revendică acela care poate și care biruiește… Cel slab nici măcar nu poate revendica.

Pentru noi, cel slab este valoarea supremă. Nu înseamnă că creștinismul spune „fericiți cei bogați” și apoi „săracii vor deveni bogați”. Nu! Ci spune: „fericiți cei săraci”, din acest motiv: pentru că săracul este Domnul! Și acesta este cel mai mare!

Așadar, vreți să deveniți mari, cei mai mari? Deveniți ultimii și slujitorii tuturor, la fel ca Dumnezeu! Acesta este criteriul realizării unui creștin.

Acest adevăr este așezat ca principiu și fundament al comunității. Pentru că orice conviețuire (locuire împreună) mereu este conflictuală… dar biruie cel mai arogant (dominant), adică cel mai rău, și se naște o comunitate – dacă putem s-o numim astfel – căci este o comunitate diabolică, bazată pe dominare și putere, unde alții sunt supuși.

În schimb, dacă principalul este ultimul, și acela e Domnul, atunci criteriile valorice sunt răsturnate… Nu mai dominăm unii peste alții, ci suntem în slujirea ultimilor, și cu cât cineva slujește mai mult, cu atât este mai mare… adică cu atât se face mai mic. Deoarece cine slujește, se face mic.

Acest mister îl vom înțelegem mai bine când vom descrie toate relațiile vieții comunitare… Pe noi mereu ne deranjează celălalt, ori pentru că-i mai mare decât noi, ori pentru că nu are nimic să ne dea, adică nu valorează nimic… dacă nu valorează nimic, îl disprețuim, dacă valorează mult, îl invidiem… Fapt pentru care conviețuirea mereu este caracterizată de ură… adică înseamnă că nu stăm împreună, deși suntem vecini… Ci este un a sta împreună precum o putere, o stăpânire peste celălalt… Dacă însă valoarea este ultimul, nu-l mai disprețuiești pe ultimul, ci-l stimezi. Iar mărirea mea – și a altuia – constă cu adevărat în capacitatea de a-l sluji pe ultimul, adică de a se face mic!

v. 5

5 Şi oricine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte.

Deja am auzit de multe ori aceste cuvinte…

„A primi” este expresia fundamentală a iubirii. A primi înseamnă a lăsa spațiu celuilalt, a-l primi în sine. Înseamnă a-l concepe. Cuvântul „a primi” are nuanțe materne. Înseamnă a-l avea pe celălalt înăuntru, în centrul inimii, al atenției și al acțiunilor tale…

Noi reușim să facem multe lucruri pentru alții, gratificându-ne și gratulându-ne pentru că reușim să facem multe lucruri… Încercați să vă gândiți dacă îl primim cu adevărat pe celălalt… A primi pe un altul este diferit de a face lucruri pentru el. Căci a face multe lucruri ne face să ne simțim bravi și puternici, și pe celălalt îl estimăm ca fiind un sărac prostuț, care are nevoie de noi.

Complexul nostru de a fi „mai mari” în loc să fim cei mai răi, ne redirecționează, iar noi devenim cei mai buni, prin a sluji, dar slujim pentru a ne deosebi de celălalt.

În schimb, încercați să-l primiți pe celălalt așa cum este! Și vă veți da seama de toate dificultățile, căci a-l primi însemnă să nu faci nimic, ci doar să-i lași spațiu. Înseamnă că-l accepți așa cum este. Acest lucru e mult mai greu.

E mai ușor să dai pomană săracului decât să-l primești în casa ta…

A-l primi înseamnă că el nu doar este egal cu mine, ci e mai mult… pentru că-i las spațiu celuilalt și, odată primit, el vine în centru, adică te organizezi în funcție de cel pe care-l primești.

Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Iubire este cea de a primi. Și cine primește se restrânge, se face mic pentru a lăsa spațiu, dar se face și mare, se dilată pentru că cu adevărat conține, primește.

„Primește unul singur dintre acești prunci”… Pruncul – care are nevoie de primire – află în faptul că-i primit posibilitatea de a putea trăi.

„În numele Meu”. Noi primim în numele Domnului! Căci într-adevăr cel mai mic e Domnul! Iar în cel mai mic îl primim pe Domnul.

Primindu-l pe cel mai mic, noi ne mântuim pe noi înșine. Deci, primindu-l pe un om, nu însemnă că eu îi fac bine lui, ci primindu-l pe cel mai mic, pe cel sărac, mă mântuiesc pe mine. Eu sunt mântuit de săracul pe care-l primesc, pentru că săracul e Domnul care mă mântuiește.

Acest text este fundamentul tuturor discursurilor din cap. 18…

Texte de meditat

  • Ps. 131
  • Mc. 9, 33-37 are aceeași întrebare, dar ca și ceartă între discipoli
  • Mt. 19, 13-15 vorbește despre Isus și prunci
  • Io. 3.1-21 Nicodim care trebuie să renască și să devină prunc
  • Fil. 2, 5-11 vorbește despre sentimentele Fiului care se face cel mai mic dintre toți și tocmai de aceea este cel mai mare.

Întrebări ajutătoare :

  • Ce înseamnă pentru mine să mă realizez, să devin „mai mare”?
  • Cum trăiesc raportul meu cu celălalt: în baza competiției, a invidiei, a nemulțumirii? Sau îl primesc, mă bucur de celălalt?
  • Cum trăiesc limitele mele: le accept? Mă accept pe mine însumi ca fiind un dar? Sunt mulțumit de mine că sunt un dar al lui Dumnezeu?
  • Cum primesc (accept limitele altuia)?
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă