Ps. 146 (145)

Psalmistul descrie ceea ce face Domnul.

Psalmul ni-l prezintă pe Dumnezeu ca fiind în slujirea omului; pe Dumnezeu care iubește omul. Deci, ne prezintă rolul lui Dumnezeu în comunitatea umană, acela de a aduce libertate acolo unde ea nu există și de a îndrepta situațiile strâmbe…

Ne aflăm în Mt. 18, în interiorul discursului despre comunitate. Deja am prezentat începutul acestui discurs care descrie cine e mai mare. Isus ia un prunc, îl pune în centru și arată adevărata măreție a omului… Adevărata mărime a omului e aceea de a fi prunc, și nu de a deveni cine știe cine… Și odată devenit prunc – deci știind că-i fiul lui Dumnezeu și că-i primit – este capabil să-i primească pe alții.

Comunitatea se fondează mai întâi de toate pe faptul că noi suntem primiți necondiționat de Domnul și pe faptul că am avut o experiență în care am fost primiți, ceea ce ne permite să ne iubim între noi așa cum și noi suntem iubiți.

Acestea toate le-am expus în cateheza precedentă.

Acum vom vedea primul lucru care creează dificultate în comunitate: dacă toți am fi bravi și primitori, dacă toate ar merge bine, nu ar fi nicio problemă. În schimb, avem experiențe foarte opuse primirii. Sunt cele pe care le vom explica în această cateheză, pentru că trăind împreună, indiferent ce facem – în bine și-n rău – mereu, totul se răsfrânge asupra celuilalt. După cum primirea și slujirea oferită celuilalt îl ajută să crească, în sens opus, neprimirea și răul pe care-l faci devine pentru celălalt o ocazie de necreștere și de împiedicare.

Se citește Mt. 18, 6-9

⁶ Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceştia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară trasă de măgar şi să fie aruncat în adâncul mării. ⁷ Vai lumii pentru scandaluri! Căci este inevitabil să vină scandalurile, dar vai omului prin care vine scandalul. ⁸ Dacă mâna sau piciorul tău te duce la păcat, taie-l şi aruncă-l de la tine. Căci este mai bine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile şi amândouă picioarele, să fii aruncat în focul veşnic. ⁹ Iar dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine căci este mai bine pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în focul Gheenei.

Tema este evidentă: în text se repetă de șapte ori cuvântul sminteală (scandal). Cuvântul scandal – la origini – însemna „cursă”. Scandalul era instrumentul care se folosea pentru a prinde prada. Așadar, acțiunile noastre pot fi o cursă pentru celălalt, adică o ocazie de cădere.

Scandalul e un rău particular, diferit de celelalte rele, pentru că în celelalte rele, celălalt îndură un rău, dar nu face niciun rău, căci răul îl fac eu. În schimb, scandalul îl induce (îndeamnă, sfătuiește, împinge) pe celălalt să facă răul, deci este un rău dublat, e un rău indus. Scandalul îi ia libertatea fratelui, îl conduce spre ocazia de a cădea și-l împinge să cadă. Deci este răul cel mai mare pe care pot să-l fac unui om: să-l determin să facă răul.

Paradoxal, a ucide un om e un rău mai mic – căci el devine martir – decât a-l induce (îndemna) să facă răul, căci acela devine apoi rău ca și mine, care ucid…

Noi nu suntem obișnuiți să considerăm prea mult gravitatea scandalului. În realitate, scandalul este ceea ce de obicei se întâmplă în comunitate, adică nicio relație de a noastră nu-i neutră: ori îi ajutăm pe alții cu adevărat să crească, ori suntem ocazie de cădere pentru celălalt.

În primele două versete (vv. 6-7) se vorbește despre rău, despre gravitatea și chiar despre inevitabilitatea scandalului „nu se poate să nu existe scandalul”, dar și despre responsabilitate. Nu înseamnă că înaintea inevitabilului persoana singură este scutită de responsabilitate… Unele lucruri sunt inevitabile, se întâmplă, dar fiecare persoană este mereu liberă să nu le facă… Astfel, partea a doua (vv. 8-9) vorbește despre responsabilitatea pe care o are fiecare, nu doar de a nu-l scandaliza pe celălalt, ci și de a evita acele lucruri care sunt pentru celălalt o ocazie (un prilej) de cădere. Pentru că apoi răul pe care-l fac eu, căderea mea, întotdeauna se răsfrânge asupra altuia.

În această cateheză vom aborda această temă…

v. 6

⁶ Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceştia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară trasă de măgar şi să fie aruncat în adâncul mării.

Acest verset vorbește despre scandal și despre gravitatea scandalului.

Mai întâi să vedem ce este scandalul.

Am subliniat că scandalul nu este un rău oarecare, ci este acel rău care-l induce pe celălalt la rău (la păcăt).

Și foarte des, indiferent ce rău fac eu, acesta este un îndemn la rău… Atât binele, cât și răul, întotdeauna, omul le face din cauza inducerii…

Să vedem diferitele moduri pentru a scandaliza, căci e ceva important. În ce constă scandalul?

Primul mod de a scandaliza este a folosi propria ta libertate pentru a face ceea ce ție ți se pare (ceea ce vrei) și ceea ce îți place… Un om spune: „Eu sunt liber, deci fac ceea ce vreau. Nu mă interesează dacă e bine sau rău”. Fără să țin cont de faptul că răul pe care-l fac apasă pe umerii fratelui, îl împinge la rău. După cum binele pe care-l fac îl induce pe fratele să înfăptuiască și el binele.

Aceasta este libertatea libertinului (necuviinciosului, nerușinatului, imoralului), este libertatea de a trăi egoismul. Aceasta e o formă de libertate, cu siguranță: de fapt, este numită libertate… În NT, aceasta este numită nu atât libertate, ci sclavia egoismului, sclavia trupului. Cu alte cuvinte, egoismul meu este ocazie (prilej) de cădere în păcat pentru celălalt.

Să ținem seama că egoismul meu, răul meu, nu doar că-mi face rău mie – și acesta deja este un rău grav – ci îi face rău și altuia, acesta fiind un rău mult mai mare, pentru că e un rău care se răspândește.

Ar fi bine să înțelegem ce înseamnă noțiunea creștină de libertate, care nu înseamnă că eu pot face ceea ce mi se pare și ce-mi place, ci libertatea creștină e libertatea de a-l iubi pe aproapele, de a-l sluji pe celălalt, de a-l promova (a-l ajuta să crească) în libertate, în a sluji.

Cealaltă libertate e aceea despre care spune Pavel: „Cine face așa, nu intră în Împărăția lui Dumnezeu”, adică trăiește egoismul său. Deoarece Împărăția lui Dumnezeu este opusul egoismului, iar o asemenea libertate este afară din Împărăție. Și multe scandaluri se întâmplă în această sferă (din cauza acestei greșite libertăți)…

În Biserica antică – în 1 Cor. 5,1-13 – Pavel subliniază: „Voi în comunitate faceți lucruri care îi fac să roșească chiar și pe păgâni. Deci, vă rog să nu le faceți”. La fel și capitolul al VI-lea abordează tema scandalului. La Corint, lumea credea că a fi liber însemnă ca omul să facă tot ceea ce i se pare și ce-i place… și nu să aibă libertatea de a iubi aproapele.

Acesta e primul mod de a scandaliza. E clar că e un rău! Ne dăm seama că scandalizăm, că răspândim răul; și e ușor să ne dăm seama cel puțin atunci când alții ne atenționează în acest sens… Și este ușor să ne schimbăm.

Există un al doilea mod de a scandaliza, mai subtil: este cel de a scandaliza folosind libertatea pentru a face adevărul, fără a ține seama de celălalt. Spre exemplu: aș putea fi un șofer bun sau un bun alpinist și să-i spun celuilalt, „vino în grabă după mine, stai în urma mea”. Fiind un bun șofer, eu reușesc să iau bine curbele sau să mă cațăr pe munți, dar celălalt se accidentează… Datorită bravurii mele, celălalt moare.

Așadar, există o scandalizare tocmai făcând lucrurile adevărate… Nouă ni se poate părea ciudat. Avem exemplul în 1 Cor. 8, unde Pavel vorbește despre carnea jertfită idolilor și spune: „Eu știu că idolii nu există, deci mănânc liniștit carnea jertfită idolilor, căci mă simt liber, în baza adevărului, să o mănânc. Dar un frate creștin, convertit de puțin timp de la păgânism, care mânca acea carne jertfită idolilor cu devoțiune pentru idoli, poate este scandalizat, este indus la idolatrie de libertatea mea”. Ce spune Pavel în acest caz? E adevărat că nu există idoli, deci pot mânca această carne, însă este la fel de adevărat că eu nu pot să o mănânc, deoarece în baza cunoașterii mele (sau cu bună știință) eu nu pot să-l ucid pe fratele, pentru care Cristos a murit. Așadar, eu nu trebuie să-l sacrific pe frate de dragul adevărului… Adevărul trebuie împlinit în caritate, cu iubire! Adevărul este doar cel care edifică (induce la bine, construiește)! Și nu înseamnă că deoarece un lucru este adevărat este și just… Înseamnă că nu-i acesta momentul… După cum pruncului îi spui unele lucruri și-l tratezi într-un anume fel… Și e just să-l tratezi astfel. Iar când devine adult îl tratezi diferit și-i corect să-l tratezi diferit.

Nu poți spune: „Eu iau adevărul omului perfect și-l aplic pruncului”, căci, făcând așa, tu-l ucizi…

Este important să știm că libertatea și adevărul au o regulă (lege) de care depind. Libertatea și adevărul sunt sclavii iubirii, sunt supuși iubirii! Numai iubirea este absolută, liberă și adevărată! Tot restul este supus, subordonat iubirii, adică folosește dezvoltării iubirii.

Adevărul contează, dar iubirea decide!

Pavel spune că adevărul poate și să ne „umfle”, să ne facă orgolioși… În numele ideilor adevărate s-au întâmplat – mai mereu – cele mai mari orori, nelegiuiri ale omenirii, căci dacă ideile sunt greșite, nu rezistă prea mult… În schimb, ideile adevărate rezistă cât timp rezistă (trăiește, guvernează) omul…

Noi trebuie să ținem cont de modul în care propunem adevărul: trebuie să respectăm persoana, adică momentul în care se află, nivelul maturizării ei!

Este vorba de întregul câmp al educării fiilor și al educării la credință: este important să spunem acel adevăr pe care celălalt este în măsură să-l priceapă în acel moment dat. Căci poate exista un adevăr care, în loc să-l ajute pe celălalt, îl scandalizează, pentru că la nivelul la care el se află acum, dacă tu-i spui un anume adevăr, el nu l-ar înțelege în mod just… Dar nu pentru că ceea ce tu spui nu ar fi adevărat…

Prin urmare, persoana cu adevărat liberă este cea care știe să iubească și știe să renunțe la propria sa libertate în favoarea edificării, slujirii, iubirii fratelui, considerând că este datoria sa morală să respecte conștiința celuilalt…

În acest moment, Pavel spune: „E adevărat că eu pot mânca această carne jertfită idolilor, dar niciodată nu o voi mânca dacă acest gest al meu scandalizează vreun frate”. Aceasta este libertatea lui Pavel…

Există un al treilea mod de a scandaliza și mai subtil, constând în a face un lucru – în sine bun sau indiferent (neutru, nesemnificativ) – pe care, dacă-l faci, scandalizezi pe cineva care nu înțelege acțiunea ta, iar dacă nu-l faci, îi scandalizezi pe alții. Spre exemplu, la Antiohia trăia o comunitate alcătuită din iudeo-creștini și creștini proveniți din rândul păgânilor, care mâncau împreună. Deci, iudeo-creștinii s-au adaptat acestei situații, adică au depășit legea ebraică și s-au adaptat obiceiurilor păgâne cu o anume liniște. Chiar Petru care era în această comunitate și inclusiv Pavel s-au adaptat… Mai înainte (în F.Ap. 10) Petru avusese viziunea în care pe un cearșaf îi apăreau toate animalele impure, iar el era îndemnat să ia și să mănânce… Apoi, de la Ierusalim, au sosit unii creștini proveniți din rândul iudeilor, care-i pândeau urmărind dacă respectă sau nu regulile alimentare ale iudeilor din Levitic… Petru, de teamă să nu-i scandalizeze pe aceștia, se retrage de la ospățul euharistic ținut împreună cu creștinii proveniți din rândul păgânilor. Dar, în acest fel, Petru îi scandalizează pe creștinii proveniți din rândul păgânilor, căci astfel îi determină să creadă că dacă ei nu respectă legea iudaică, nu pot fi credincioși…

Așadar, indiferent ce decizie ar fi luat Petru, ar fi scandalizat pe cineva… Iar Petru a ales să nu-i scandalizeze pe iudeo-creștini. Însă Pavel – făcând parte din acea comunitate – îl învinuiește, îl ceartă-n public, spunându-i: „Făcând așa, tu greșești. Căci, prin acest comportament al tău, tu îi constrângi pe foștii păgâni să devină iudei, deci îi faci să iasă din credința creștină ca și cum mântuirea ar veni din respectarea obiceiurilor (practicilor) iudaice, și nu de la iubirea gratuită a lui Cristos”.

După cum vedeți, acest caz de scandal e greu de înțeles. Este nevoie de mult discernământ!

Iar aceste situații de scandal se pot întâmpla mult mai des decât am putea crede… Cu siguranță, dacă papa spune un lucru, îl spune pentru că unora le face bine, deci papa nu greșește profesional; dar desigur că altora nu li se potrivește… Oricine are autoritate, spre exemplu părintele care-și exercită autoritatea asupra fiilor, știe că dacă intervine într-un sens face bine, dar în alt sens face rău; iar dacă nu intervine, pe de o parte face bine, iar pe de altă parte face rău… Așadar, cum decide? Ce să facă? Aceasta este o sferă delicată și este sfera în care se întâmplă cele mai mari scandaluri… Chiar fără să le vrem. Deci cu adevărat avem nevoie de discernământ… Dar care sunt criteriile?

Cu siguranță, primul este cel al alegerii răului mai mic. În al doilea rând, trebuie să vedem dacă nu cumva există un rău mai mare, care pe moment nu-i vizibil, pentru că există lucruri care par inofensive, la fel ca în cazul lui Petru, care se retrage liniștit, căci lui nu i se pare a fi un mare rău, căci așa nu-i scandalizează pe iudei. Aceste fapte, în schimb, au în spatele lor un mare rău, care pe moment nu-i vizibil – ca în cazul lui Petru – de a-i determina pe alții să creadă că atunci mântuirea nu vine de la credința în Cristos.

Așadar, trebuie să evaluăm cu luciditate și ultima consecință a acțiunii pe care o facem. Acest episod îl avem în Gal. 2,1-14, iar soluția este în F.Ap. 15…

Scandalul e o mare problemă în comunitate, căci este exact opusul primirii, al găzduirii. Primirea este o slujire care ajută fratele să crească (să se maturizeze), dar scandalul este un obstacol care-l face să cadă.

Aici se vorbește despre un scandal în credință. Iar credința constă în a asculta și a face ceea ce Domnul a spus… Deci este acel scandal care ne împiedică să trăim ca adevărați credincioși…

Apoi se adaugă faptul că acest scandal îi privește pe „micuții care cred în Mine”.

Cine sunt acești micuți? Am explicat deja că toți suntem chemați să devenim mici, la fel ca pruncii. Textul nostru sugerează că toți suntem destul de mici și putem fi scandalizați, dar cu siguranță într-o comunitate mereu există acela care este mai slab, fragil, vulnerabil, nepregătit… iar noi trebuie să fim atenți să măsurăm (să decidem) acțiunile și adevărul nostru, ținând cont de aceștia mai mici… și nu de cei mai puternici…

Apoi denunță gravitatea scandalului… Scandalul este atât de grav încât „mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării”. Cu alte cuvinte, scandalul este mai rău decât a muri în cel mai tragic mod.

Isus nu ne îndeamnă să ucidem persoanele sau să ne sinucidem! Cu aceste cuvinte El vrea să ne reveleze gravitatea scandalului… A scandaliza un om înseamnă a mă ucide pe mine ca fiu al lui Dumnezeu, pentru că nu-mi respect fratele; și înseamnă și a-l ucide pe frate, pentru că-l induc (împing) la rău. Așadar, a produce scandal este răul cel mai mare pe care un om îl poate face… „E mai bine să nu ne fi născut, decât să ne facem rău nouă și altora”.

v. 7

⁷ Vai lumii pentru scandaluri! Căci este inevitabil să vină scandalurile, dar vai omului prin care vine scandalul.

Am tradus „mi-e milă”, în loc de „vai”. Isus pronunță de mai multe ori „vai”, la fel ca toți prorocii, iar acest „vai” are o valoare profetică: denunță răul pe care-l facem noi acum pentru a ne arăta că nu e bine așa (să înfăptuim acest rău)… Acest „vai” ne revelează răul… Și este mai bine ca în loc de „vai” să traducem cu „mi-e milă”. Acesta nu este doar un mod de a spune, pentru că răul pe care noi îl facem cu adevărat îl atinge (îl îndurerează) pe Domnul, care ne iubește. Iar crucea este cu adevărat expresia „milei” lui Dumnezeu pentru răul lumii; mai mult, crucea Sa este scandalul definitiv împotriva cui cade (se lovește și pierde), tot scandalul înțelepciunii și al puterii umane.

Așadar, „mi-e milă” din cauza scandalurilor…

Lumea este plină de scandaluri.

Matei afirmă că „sunt inevitabile”, adică „smintelile trebuie să vină”… Cu alte cuvinte, răul există și iese la iveală, căci nu poate să nu se arate.

Luca spune „nu putem să nu acceptăm că vor veni scandaluri”. Dacă un om ar vrea să elimine smintelile din lume, ar trebui să ucidă toate persoanele, începând de la el însuși. Așadar, noi trebuie să acceptăm că există smintelile… Și ele vor exista până la sfârșitul lumii! Amintiți-vă pilda cu neghina: nu trebuie să o smulgem, căci am smulge și grâul…

Deci e inevitabil să fie scandalurile: răul există; răul ne face rău; răul ne îndeamnă la rău…

E necesar să se arate răul… Scandalul poate fi interpretat și ca un simptom al răului, fapt pentru care, într-un anume fel, este bine să iasă la iveală răul…

„Mi-e milă de lume”… Prin cuvântul „lume” este indicat cosmosul, care-i structura, organizarea, ambianța… Cu alte cuvinte, structura lumii este malefică (are o influență nefastă). Omul mereu face răul din cauza ambianței (climatului) de viață. Și multe lucruri aparțin ambianței: aerul pe care-l respirăm… Influența ambianței se vede în lumea justiției, în comportament, în toate raporturile interumane…

Climatul din jur ne condiționează mult mai mult decât orice idee personală pe care noi am avea-o.

Am fi ispitiți să spunem: „Nu putem să nu facem răul, pentru că ambianța este așa”. Biblia spune: „Vai de omul care scandalizează!” Cu alte cuvinte, ambientul din jur este așa (rău), dar mereu există responsabilitatea personală… Iar omul poate să se sustragă răului sugerat de ambianță! Nu e obligatoriu să facem răul!

Chiar și trăind sub o dictatură de oricare tip – la orice nivel – omul poate să nu-și plece genunchii și capul (adică să nu se supună regulilor dictaturii), căci este liber. Deci există o responsabilitate personală, care rămâne și-n mijlocul unei structuri pline de rău. Pentru că toți fac așa – săvârșesc răul – nu înseamnă că și eu trebuie să-l fac!

Cea mai rea justificare sau scuză pentru lucrurile cele mai abominabile în societate este că: niciuna dintre marile rele istorice nu le-a făcut omul, căci le-au făcut toți și niciunul, deci niciodată nu există un responsabil. Acesta este adevăratul rău; faptul că nu există un om care să fie o adevărată persoană, care să se împotrivească răului.

Isus însă ne spune „vai omului care…!”, adică tu ești persoană și te poți împotrivi răului! Sau, cel puțin după ce l-ai făcut, să recunoști că e un rău, pentru ca să ieși din el.

Este interesant să admitem pe de o parte că scandalurile sunt inevitabile și, în același timp, să nu ne asociem celor care scandalizează. Adică să nu spunem: „Pentru că sunt inevitabile, noi putem să înfăptuim scandaluri”, ci să judecăm diferit: „Scandalurile sunt inevitabile, deci omule, fii mult mai atent!”

Unele lucruri sunt inevitabile la nivel general pentru că, spre exemplu: e suficient ca un om să facă zgomot aici și toți auzim zgomotul… dar din această cauză nu trebuie să facem toți zgomot… Vreau să spun că există libertatea personală. Iar Evanghelia ne îndeamnă să ne folosim această libertate personală înaintea răului și a scandalului, dorind să ne stârnească responsabilitatea, ca să nu facem răul… De aceea evanghelistul spune „vai lumii!” și apoi „vai omului!”. „Știu că lumea va da scandal; dar fiecare om e responsabil de ceea ce face”. Nu sunt responsabil de ceea ce face lumea, dar sunt responsabil de ceea ce fac eu!

Ceea ce face lumea cu siguranță mă contaminează, mă condiționează, deci trebuie să fiu foarte atent pentru că în final eu sunt responsabil de acțiunile mele… Iar unde lipsește responsabilitatea, omul nu este om, ci este „o masă”! Se întâmplă și acest fapt, dar este ceva foarte grav.

A doua parte a pericopei se referă la responsabilitatea mea personală (pe care o am eu) ca să evit ceea ce mă induce pe mine și pe alții la rău….

v. 8

⁸ Dacă mâna sau piciorul tău te duce la păcat, taie-l şi aruncă-l de la tine. Căci este mai bine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile şi amândouă picioarele, să fii aruncat în focul veşnic.

După cum versetele precedente nu îndemnau persoanele să-i arunce pe alții în mare sau să se sinucidă, ci doreau să sublinieze gravitatea scandalului – care este o adevărată ucidere și sinucidere – tot la fel, acest verset nu ne îndeamnă să ne mutilăm, să ne tăiem mâinile și picioarele care sunt prilej de scandal, ci ne arată că scopul pentru care trebuie să ne decidem este acela de a intra în viață.

Pentru a intra în viață, eu trebuie să știu să „tai” acele mâini și acele picioare care mă conduc într-o altă direcție, și nu la viață… Noi avem o mie de mâini „pentru a lua” și care – făcând așa (luând) – ne fac rău nouă și altora… Nu avem nicio mână pentru a dărui. Așadar, trebuie să decidem: să tăiem (să înlăturăm) toate lucrurile care ne fac rău. Decizia este de a ne hotărî să tăiem și să alungăm răul de la noi pentru a intra în viață. Dacă nu știm decide, ne risipim viața. Așadar, textul ne îndeamnă să fim foarte toleranți cu alții, dar foarte serioși cu noi înșine, adică să fim responsabili. În realitate, noi suntem foarte nemiloși cu alții (vai, dacă greșesc!), dar foarte îngăduitori cu noi. În schimb, eu trebuie să fiu serios, responsabil față de mine – atât cât pot – și să decid cu adevărat să intru în viață. Așadar, scopul este pozitiv, și nu este o mortificare: este „o curățire a pomilor de ramurile inutile”, dar apoi dau rod.

Mâna este simbolul luării, al acționării. Câte din acțiunile noastre sunt negative, atât pentru noi, cât și pentru alții? Câte moduri de-ale noastre de „a lua” viața și realitatea sunt negative!? Trebuie să o recunoaștem! Căci sunt curse, piedici pentru noi și pentru alții…

Munca noastră spirituală este să știm să tăiem și să alungăm din noi tot ceea ce în noi are legătură cu sclavia și cu răul, pentru a deveni liberi, pentru a intra în viață. Dacă nu, ne aruncăm viața în gheenă…

Gheena este o vale, la vest de Ierusalim, unde pe vremuri exista templul dedicat zeului Maloh, iar izraeliții ardeau mizeriile (gunoaiele) acolo, pentru a profana acest templu… Așadar, dacă nu te decizi să alungi de la tine ceea ce este negativ, ceea ce scandalizează, ceea ce-i rău, îți arunci viața în gunoaie. Deci, omul este cu adevărat responsabil de viața sa.

Piciorul reprezintă diferitele speranțe ale omului pentru a putea merge încolo și încoace… dar și diferitele obiective.

De multe ori avem „mii” de picioare pentru a străbate miile de străzi care conduc la pierzanie… În schimb, ar trebui să avem acea pereche corectă de picioare pentru a-L urma pe Isus.

v. 9

⁹ Iar dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine căci este mai bine pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în focul Gheenei.

Acum se vorbește numai de ochi, căci ochiul este începutul, baza totului.

Ochiul îi arată piciorului unde să meargă și mâinii ce să ia.

Ochiul reprezintă inima, adică dorința omului.

Noi avem numeroase dorințe care ne conduc în afara vieții. Trebuie să știm să le recunoaștem. Să simțim că există, să le cunoaștem și să ne eliberăm progresiv. Altfel, întreaga noastră viață vom alerga după deșertăciuni, aruncându-ne viața la gunoi.

Așadar, nu-i adevărat că privesc totul, iau totul, merg peste tot… Nu! Căci eu știu ce vreau; știu ce caut și caut exact acel lucru… Altfel cu adevărat ne risipim viața fără ca să știm de ce… Un om ajunge la 40 sau la 50 de ani și se întreabă: „Ce am făcut cu viața mea?”; „Unde am aruncat-o?”. Așadar, e bine să înțelegem în ce direcție mergem…

Există o întreagă asceză pozitivă care privește ochii, mâinile și picioarele și pe care trebuie să o redescoperim! Este vorba de a ști să tăiem și să alungăm de la noi toate acele lucruri care știm că sunt negative pentru noi, pentru a fi liberi… Dar această muncă de a individualiza și a îndepărta răul din mine pot să o fac numai eu… Și este un act de maximă libertate, care mă ajută să intru tot mai mult în viață. Altfel mereu voi fi sclavul iluziilor, al frustrărilor mele.

Acest text pornește de la scandal, îi arată gravitatea, dar și faptul că e inevitabil, fatalitatea, dar și responsabilitatea personală. Apoi ajunge la rădăcinile scandalului, care locuiesc în fiecare din noi, și tocmai la acest nivel toți suntem chemați să intervenim… adică să eliminăm din noi ceea ce-i rău pentru noi. Căci ceea ce-i rău pentru mine, până la urmă, îl determină și pe aproapele să facă… Căci în comunitate toți suntem co-responsabili și solidari.

Așadar, slujirea cea mai bună pe care pot să o aduc (să o fac) altora nu este aceea de a-i „îndrepta”, după cum noi credem de obicei, locuind împreună în comunitate sau la nivelul cuplului… Dacă se schimbă celălalt, atunci totul va merge bine. Nu, ci înseamnă să încerc să alung de la mine cel puțin ceva din ceea ce nu merge bine (din răul meu)… și care mă face să cad atât eu, cât și celălalt. Aceasta este adevărata muncă pe care trebuie să o facem în interiorul relațiilor noastre.

Din nefericire, noi mereu căutăm să-l îndreptăm pe celălalt.

Acesta este un discurs pentru persoane adulte, adulte și la nivel psihologic…

Poate nu trebuie să presupunem că există mereu, dar putem presupune că – cel puțin într-o anume măsură – omul poate atinge o libertate și o responsabilitate asupra propriilor acțiuni… și ar fi bine să se întâmple astfel și la un nivel tot mai mare. În măsura în care omul este tot mai liber și responsabil, în comunitate va deveni un om care știe cu adevărat să primească… Căci până când eu nu ajung să rezolv aceste noduri (până când nu cresc tot mai mult în libertate și responsabilitate), nu știu să-l primesc pe celălalt, ci sunt o ocazie de scandal pentru celălalt. De ce? Pentru că, probabil, și eu – când eram mic – am fost tratat așa cum eu acum îl tratez pe el.

Texte utile

• Despre cele 2 libertăți Gal. 5;
• Despre libertate și libertinism 1Cor. 5,1-13; 6, 4-20;
• Libertate și iubire, 1 Cor. 8; 1Cor. 19,23-30; Rm. 13 și15;
• Despre scandal și discernământ, căci libertatea este rodul discernământului… Gal. 2,1-14, care descrie cazul din Antiohia… și apoi F.Ap. 15 care rezolvă acest caz pentru toată Biserica.

Întrebări

Să înțelegem diferitele niveluri ale scandalului și gravitatea scandalului… Căci putem isca scandal nu doar făcând lucruri rele, ci și făcând lucruri adevărate sau aparent indiferente, dar fără discernământ… ; inevitabilitatea scandalului (faptul că trebuie să se întâmple); dar și faptul că există libertatea și responsabilitatea mea.