Matei 19,1-12

Începutul cap. 19 după Matei continuă temele despre comunitate și iertare din cap. 18, prezentându-ne căsătoria. Aceasta este fundamentul conviețuirii în orice comunitate. Iar iertarea este foarte importantă în căsătorie.

Vom expune nu doar raportul cu altul, diferit de sine, care întemeiază societatea, ci și raportul cu sine și cu bunurile din lume. În aceste trei raporturi noi trăim, de fapt, raportul cu Dumnezeu și reușim să construim comunitatea.

Vom aborda căsătoria și diferitele forme de celibat.

Să încercăm să înțelegem textul cu ajutorul lui Dumnezeu, căci căsătoria este locul societății în care ies la iveală toate contradicțiile; este primul loc al conviețuirii dintre persoane, deci este și primul loc în care se arată ruptura conviețuirii, a posibilității de a sta împreună.

Se citește Mt. 19, 1-12

1 Când a terminat Isus cuvintele acestea, a plecat din Galileea şi a venit în ţinuturile Iudeii, dincolo de Iordan. 2 Mulţimi mari îl urmau, iar el le vindeca acolo. 3 Au venit la el unii farisei şi, ca să-l pună la încercare, i-au zis: „Îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia pentru orice motiv?” 4 El le-a răspuns: „Nu aţi citit că de la început Creatorul i-a făcut bărbat şi femeie? 5 şi a zis: De aceea omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup 6 astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. 7 Ei i-au zis: „Atunci de ce Moise a poruncit să i se dea act de despărţire şi s-o lase?8 El le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsaţi soţiile. De la început însă nu a fost aşa. 9 Dar eu vă spun: Cine îşi lasă femeia, în afară de desfrânare, şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter”. 10 Discipolii i-au zis: „Dacă aşa stau lucrurile cu bărbatul şi femeia, este mai bine să nu se căsătorească”. 11 Dar el le-a zis: „Nu toţi înţeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le-a fost dat. 12 Există eunuci care s-au născut astfel din sânul mamei lor, există eunuci care au fost făcuţi astfel de oameni şi există eunuci care s-au făcut ei înşişi astfel pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă!”

În prima parte, textul se referă la căsătorie și la divorț, iar în partea a doua la celibat „pentru împărăția cerurilor”. Este specific lui Matei faptul că a unit cele două teme, pentru că acestea se luminează (clarifică) reciproc.

Tema centrală este „unirea fidelă și indisolubilă a cuplului”, care nu trebuie înțeleasă precum o lege, ci ca un dar pe care îl face Isus. Iar Isus reconduce raportul bărbat-femeie la starea de la origini: „așa cum era la început”, deci, cum era în planul originar al lui Dumnezeu.

În planul originar al lui Dumnezeu, raportul bărbat-femeie nu este numai ceva util pentru a propaga specia, sau un instinct a cărui satisfacere oferă plăcere, ci a fi bărbat și femeie, se spune în Gen. 1,27, este „chip și asemănare a lui Dumnezeu”. Acest fapt înseamnă că relația dintre cei doi este „chipul lui Dumnezeu”. Nici bărbatul singur, nici femeia singură nu este chipul lui Dumnezeu! Dumnezeu este Iubire, deci relația dintre cei doi este chipul lui Dumnezeu!

Nu numai că relația dintre cei doi este chipul lui Dumnezeu, ci unul nu există decât înaintea celuilalt (cf. istoria creării Evei, Gen. 2,18). Iar celălalt este înaintea ta când ți se naște în inimă, deci când îl iubești ca fiind un altul, diferit de tine. Atunci te naști și tu după chipul lui Dumnezeu pentru că – la fel ca Dumnezeu – știi să iubești.

În spatele discursului despre asemănarea cu Dumnezeu a raportului bărbat-femeie, se află unul mai amplu: omul există pentru că e diferit de Dumnezeu, altfel nu ar exista. Iar diversitatea – acceptarea ei – este începutul (originea) vieții. Dar diversitatea face aluzie și la limită: faptul că unul este bărbat, iar celălalt e femeie, subliniază că nici unul, nici altul nu-i complet pentru a dărui viața, spre exemplu… Dar nu numai pentru a transmite viața, ci și pentru ceva mai profund: pentru a fi el însuși, căci un om este el însuși în măsura în care știe să dăruiască viața și știe să se dăruiască.

Așadar, limita noastră – ca limita noastră primitivă cu Dumnezeu – poate fi trăită în două moduri: ori ca loc al încercării de posedare – și în acest caz limita este locul agresivității, al puterii, al stăpânirii, al luptei, al războiului – ori ca loc de comuniune, de dar, de iertare, de iubire.

Prin urmare, tocmai în acceptarea celuilalt – Îl acceptăm pe cel dintâi, Altul – și trăim în mod corect raportul cu noi înșine… „sunt eu însumi dacă accept să fiu diferit de celălalt și dacă-l accept pe celălalt ca fiind celălalt”. Și sunt egal cu Dumnezeu dacă îl accept pe altul, pentru că Dumnezeu este acceptare și iubire.

Așadar, discursul care-i dedesubt are o mare importanță…

După păcat s-a rupt acest raport, Adam se descoperă „gol”, adică nu se acceptă pe sine ca fiind altul, ca fiind diferit. Și imediat se ceartă cu femeia: o învinuiește, Îl învinuiește pe Dumnezeu; deci se rupe raportul cu cel dintâi Altul… și cu altul pe care-l are înaintea sa, cu cealaltă parte a sa, și apoi se rupe raportul cu toți ceilalți.

Isus a venit să însănătoșească, să readucă armonia care era încă de la început. Iar căsătoria – în tradiția creștină – există tocmai a-l restitui pe om sieși, adică după chipul lui Dumnezeu, în relația sa cu celălalt.

Discursul despre celibat ne ajută să înțelegem mai bine substanța căsătoriei.

vv. 1-2

1 Când a terminat Isus cuvintele acestea, a plecat din Galileea şi a venit în ţinuturile Iudeii, dincolo de Iordan. 2 Mulţimi mari îl urmau, iar el le vindeca acolo.

Versetele ne prezintă contextul discursului. Isus merge la Ierusalim unde își va dărui viața și va realiza ceea ce spune, adică fidelitatea fără defecte a iubirii Sale. Iar în această călătorie vindecă mulți bolnavi: se îngrijește de bolile noastre.

În textul nostru, vom vedea că Isus îngrijește răul nostru originar, care-i incapacitatea noastră de a avea un raport corect cu celălalt.

Isus nu atât a vindecat, ci „a îngrijit”, care este începutul vindecării.

v. 3

3 Au venit la el unii farisei şi, ca să-l pună la încercare, i-au zis: „Îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia pentru orice motiv?”

Versetul nu tratează problema „dacă femeii îi este permis să-și lase bărbatul”, pentru că ne aflăm într-o societate masculinizată… Astăzi există această problemă… Dar în cultura ebraică de atunci, femeia era proprietatea soțului, căci el o cumpăra și dispunea de ea, și apoi putea rupe contractul… Dacă nu-i mai plăcea, el putea să o trimită de la el și să-și ia alta… La fel ca în toate culturile.

Regulamentul divorțului din VT exista pentru a limita arbitrarietatea bărbatului, care avea o putere absolută asupra femeii, după bunul său plac. Așadar, era necesară o lege pentru că divorțul exista, și se urmărea ca acesta cel puțin să nu fie arbitrar.

Deuteronomul 24,1-4 spune că bărbatul poate divorța, dacă află în femeia sa ceva „neplăcut și rușinos”, dar nu știm despre ce este vorba… Astfel, interpretările variau extrem de mult. „Neplăcut și rușinos”, spre exemplu, putea fi: o femeie care ardea mâncarea pentru că însemna că-și urăște soțul; deci, soțul o putea alunga pentru orice motiv. Această poziție era însușită de școala laxistă a lui Hillel… Ispititorii din textul nostru presupuneau că Isus aparținea curentului laxist: „Din orice motiv?”

În schimb, școala mai riguroasă spune că numai în caz de adulter bărbatul putea divorța.

Prin urmare, ei îl întreabă pe Isus: „Tu ce școală urmezi?” Ești în favoarea școlii laxiste, pentru că vorbești despre milă și bunătate? Pe ei nu-i interesează adevărul, ci-L întreabă pentru „a-L ispiti”… Isus va da însă un alt răspuns…

vv. 4-5

4 El le-a răspuns: „Nu aţi citit că de la început Creatorul i-a făcut bărbat şi femeie? 5 şi a zis: De aceea omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup

Isus face aluzie „la început”. Începutul era înainte de păcat. Altfel spus, cu Isus e posibil să trăim în lume așa cum era la început, în planul originar al lui Dumnezeu. Prin urmare, tot ceea ce Isus va spune nu este o lege! Legea folosește pentru a reglementa (a limita) răul, evitând ceea ce-i și mai rău. În schimb, Isus face o propunere și un dar: este darul Evangheliei. Căci omului îi este dăruit să trăiască relația sa cu celălalt așa cum era în planul originar al lui Dumnezeu.

Jocul celor ce-L întreabă pe Isus – ca să-L ispitească – constă în faptul că ei caută să-L reducă la o anume poziție: cea laxistă sau cea riguroasă… Isus transferă discursul din planul ideologic sau moral, în planul revelației, deci al darului, al Evangheliei, căci omului îi este permis să ia parte la însăși fidelitatea lui Dumnezeu.

Deci, problema nu este de lege, ci de Evanghelie. Iar Evanghelia este un dar.

Așadar, la început, Dumnezeu i-a creat bărbat și femeie, „după chipul și asemănarea Sa”… Dumnezeu e iubire, relație, dar, iertare, fidelitate, fecunditate, plinătate de viață. Deci, omul – în măsura în care trăiește unitatea bărbat-femeie – realizează toate aceste însușiri divine. Dacă nu, omul este doar divizat în jumătate, adică nu există. Nu-i iubire, pentru că divizat, omul este numai iubire de sine, nu este fecunditate, nu e fidelitate, pentru că nu este fidel nimănui, nu este relație… Așadar, numai avându-l înaintea sa pe celălalt, diferit de sine, omul devine el însuși; acceptându-l pe altul, devine ca Dumnezeu care este iubire.

Când Dumnezeu a creat-o pe Eva, a spus: Îi voi face lui Adam un ajutor care „îi va fi înaintea sa”, notează textul ebraic. Adică Adam și Eva sunt „unul înaintea celuilalt”, deci sunt ireductibili; nu poate fi uniformizat unul cu altul sau nivelat unul peste celălalt, ci ei sunt diferiți și ireductibili.

Orice om – tocmai acceptând diferența ireductibilă față de toți ceilalți – devine el însuși în raport cu celălalt.

Alteritatea, tu-ul care întemeiază și descrie eul, subiectul.

Dedesubt se află autoinsuficiența radicală a fiecăruia: niciun om, de unul singur, nu e persoană împlinită. Adam doarme până când nu o are pe Eva înaintea sa. „Doarme” înseamnă că e mort, adică nu există. Și o are înaintea sa când ea se naște din coasta lui străpunsă. Imaginea este un simbol: din coasta străpunsă a lui Cristos se naște umanitatea nouă. Ce simbolizează „nașterea din coastă”? Înseamnă a-l face pe altul să se nască din inimă, din iubire, adică atunci când îl iubești pe celălalt, tu trăiești și te hrănești din plinătatea vieții, care e Dumnezeu, care e iubire.

Mai înainte, tu poți da nume tuturor animalelor și lucrurilor, adică poți să ai orice știință și înțelepciune și tehnică, însă „dormi”, adică ești mort: viața ta nu are sens.

Sensul vieții noastre falimentează sau se împlinește în raport cu celălalt.

„De aceea, omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa” este o urmă antică a matriarhatului în Biblie: este vorba de bărbatul care lăsa clanul său pentru a se uni cu cel al soției; deci, este un text anterior epocii istoriei Bibliei pe care noi o cunoaștem.

„Și cei doi vor face un singur trup”. „Un singur trup” înseamnă o singură persoană. Unul este cealaltă parte a celuilalt.

Povestirea creației Evei este fundalul scenei răstignirii în Evanghelia după Ioan, pentru că Biserica se naște tocmai din coasta străpunsă a lui Cristos, la fel cum din Adam adormit se naște Eva, maica omenirii. Așadar, noi ne naștem din iubirea lui Cristos, din iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Adevăratul Celălalt (cealaltă parte a noastră) este Dumnezeu. Iar în raportul nostru cu celălalt, noi trăim raportul nostru cu Dumnezeu, adică de iubire, de dar, de iertare și de fidelitate. Și devenim egali cu El, după chipul și asemănarea Sa.

Pavel spune că sacramentul căsătoriei este un mare mister. Căsătoria nu a fost lăsată numai pentru conservarea speciei, chiar dacă prin căsătorie se realizează și conservarea speciei. Căsătoria este ceva mai mult, e marele mister al lui Dumnezeu care este Iubire, mister care se realizează în raportul dintre persoane.

Semnificația faptului de a abandona tată și mamă – care sunt rădăcina vieții omului – e profundă, însemnând să abandonezi ceva care este trecutul tău, pentru a te proiecta înspre viitor, care este viața nouă, o legătură nouă și o aventură nouă. De multe ori, omul nu reușește să realizeze această trecere în viața sa: nu reușește să se elibereze de ceea ce există și de fapt se află în urma sa și care, într-un fel, trebuie elaborat și lăsat de-o parte, căci altfel nu reușește să meargă înainte, ci rămâne legat de trecut. Acest a lăsa tată și mamă nu însemnă o ruptură, sau a-și tăia rădăcinile, dar totuși înseamnă ceva

Este interesantă ideea măreață despre trup și despre sexualitate în Biblie. Cu alte cuvinte, sexualitatea nu este ceva negativ, rău, satanic sau de neglijat (murdar). Nu! Ci sexualitatea e divină. Este locul concret în care un om realizează ceea ce era la început, adică chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Sexualitatea nu privește doar nivelul fizic, deși include și nivelul fizic.

Este clar că acest lucru presupune o întreagă formare spirituală, pentru ca omul să înțeleagă ce înseamnă relația, iubirea, fidelitatea, darul de sine. De multe ori, cei doi se căsătoresc din egoism reciproc, dar raportul lor nu durează mult…

A se căsători este cu adevărat misterul morții și al învierii: este moartea propriului eu egoist și este nașterea la o nouă stare de viață, în unire, în iubire și în darul reciproc de sine. De aceea, căsătoria este un sacrament… Și căsătoria naturală este sacrament, fapt recunoscut și de creștini. Dar și pentru necreștini este un sacrament. În fond, în mod implicit și necreștinii, prin căsătorie, realizează această moarte și înviere… De fapt, iubirea este divină, oricum ar fi…

v. 6

6 astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.

La întrebarea: „Dacă este licit să se divorțeze din orice motiv?”, Isus răspunde: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Adică un singur trup este o singură persoană. A diviza o persoană înseamnă a o ucide. Așadar, ruptura este uciderea persoanei în aspectul ei de chip al lui Dumnezeu, de relație și de iubire… Este un faliment.

Ne putem întreba cu privire la multe căsătorii dacă sunt într-adevăr: „ceea ce Dumnezeu a unit”? În general, cuplurile își dau seama după nuntă că nu era tocmai ceea ce Dumnezeu a unit. De fapt, Biserica recunoaște că acea căsătorie este nulă pentru că nu este ceea ce Dumnezeu a unit. Și nu doar din cauza intenției greșite a celor care s-au căsătorit, ci destul de des și din cauza situațiilor inconștiente și greșite, adică o persoană nu era în măsură să trăiască atât conștient, cât și liber tot ceea ce înseamnă și implică sacramentul căsătoriei.

vv. 7-8

7 Ei i-au zis: „Atunci de ce Moise a poruncit să i se dea act de despărţire şi s-o lase?8 El le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsaţi soţiile. De la început însă nu a fost aşa.

Întrebarea este: „De ce Moise a poruncit?” Isus răspunde: „Moise nu a poruncit, ci a permis”; și este cu totul altceva față de a porunci.

Există o lege despre divorț, făcută de Moise – și deci, permisă de Dumnezeu – care însă nu este ceea ce Dumnezeu a vrut de la început. Însă, trebuie să ținem cont că realitatea din timpul lui Moise nu mai era așa cum era la început. Deci, este drept să existe o reglementare a răului, ca să nu se nască ceva și mai rău. Isus nu se preocupă de acest lucru, ci doar spune că l-a făcut Moise și chiar și voi puteți să-l faceți: faceți cum credeți… Dar să știți că la început nu era așa!

Isus vine să ne arate cum era căsătoria la început: indisolubilitatea căsătoriei este un dat de credință, nu este o lege! Indisolubilitatea este un dar, un dar al Evangheliei. Acest dar este pentru cine a înțeles: „Cine poate înțelege, să înțeleagă”.

v. 9

9 Dar eu vă spun: Cine îşi lasă femeia, în afară de desfrânare, şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter”.

Pornind de la acest verset, au fost scrise multe cărți. Și există legi (norme) diferite în bisericile creștine… Este faimoasa clauză…

Mai înainte, Matei spunea clar: „Nu există divorț… decât numai în caz de…”. Așadar, există o excepție. În limba greacă, avem cuvântul porneia care înseamnă prostituție. Dar există foarte multe interpretări ale acestui verset.

Ce înseamnă porneia? Dacă soția se prostituează, atunci soțul poate să se căsătorească cu o alta, căci prima soție nu-i mai este soție? Dacă ar fi adevărată această poziție, înseamnă că discursul pe care Isus l-a ținut cu puțin timp înainte nu ar mai fi valid… Deci, nu mai este valid că Isus a venit să-i restituie căsătoriei adevărata demnitate, adică să fie așa cum era la început. Ci înseamnă că Isus ar fi de acord cu ceea ce spunea Moise și Șamai, celălalt învățător.

Interpretarea probabilă este că Isus admite lăsarea soției numai în cazurile în care cei doi conviețuiesc, dar au între ei legături de rudenie, fapt pentru care, după legea ebraică, ar fi ceva necurat a fi căsătoriți… Iar în astfel de cazuri – deoarece Matei se adresează unei Biserici iudaice, de origine iudaică – voi trebuie să vă lăsați soția… Aceasta este cea mai corectă interpretare și mai coerentă cu textul biblic, chiar dacă Biserica Orientală, din sec. al IV-lea încoace, admite divorțul în caz de adulter.

Însă, văzând întreaga documentație, fiecare poate face ceea ce crede. Bine… Însă nu poți obliga un text biblic să spună ceea ce de fapt nu spune.

Mulți exegeți protestanți spun că „Poziția catolică despre indisolubilitatea căsătoriei interpretează corect textul după Matei”.

În acest loc, doresc să fac unele precizări… Este limpede că Isus a venit să ne dăruiască posibilitatea de a trăi plinătatea iubirii și a vieții. Nu a venit să ne impună legi mai grele, mai apăsătoare decât cele ale lui Moise. Mai mult, „jugul Său este blând și ușor”. Așadar, indisolubilitatea căsătoriei este cu adevărat un dar evanghelic, deci nu este o lege imposibilă, ci e un dar real. Însă, la fel ca fiecare dar, trebuie primit și cultivat, îngrijit și sporit. Noi trebuie să fim conștienți de acest dar primit.

Trebuie să ținem cont că în trecut oamenii trăiau mai puțin, fapt pentru care, după 20, 30 de ani de căsătorie, mulți mureau… Însă în zilele noastre, după 20, 30 de ani de căsătorie, persoanele se despart… O iubire care nu este pentru întreaga viață nu este un dar (o dăruire) al vieții. De fapt, nu este iubire. A sta împreună numai până când ne convine este un pact egoist reciproc (al egoismului reciproc).

În zilele noastre, societatea tinde să dividă persoanele, deci este inutil să afirmăm principiul căsătoriei indisolubile atunci când persoanele nu mai reușesc să stea împreună. Este nevoie să creăm condiții pentru ca persoanele să poată locui împreună. Este nevoie de o importantă muncă de conștientizare a realității și apoi de a crea situații în care să se poată trăi. Poate fi trainică în zilele noastre o căsătorie atunci când cei doi sunt stresați și petrec afară din casă de dimineața până seara și se întâlnesc seara târziu pentru a rezolva problemele și eventual a se certa?…

Așadar, nu trebuie să facem numai afirmații principiale, ci să ajutăm cuplul să-și însușească responsabil spații, intervale de timp și moduri concrete pentru a se maturiza, pentru că a sta, a trăi și a rămâne împreună nu-i ceva dobândit de dinainte.

În trecut, stăteau împreună prin lege: putea exista numai separarea, și atât… În zilele noastre, când viețuirea împreună este un fapt liber, bazat pe alegerea celor doi, este clar că se pot lăsa. Dar este clar că a sta împreună este un fapt cu adevărat foarte pozitiv: este liber ales și conștient.

Există un alt caz… Noi vedem că mulți căsătoriți se despart… Dacă o căsătorie falimentează, o persoană este falită pentru vecie? Nu! Dacă toate păcatele sunt iertate, oare acesta nu-i? Așadar, trebuie să revedem legile, practicile religioase… Să fim atenți ca o persoană să nu se simtă abandonată nici de Dumnezeu, nici de Biserică pentru că a avut o experiență dură de cuplu… După ce a suferit, numai acest fapt i-ar mai lipsi, adică să fie despărțită și de Biserică…

Așadar, noi trebuie să-i arătăm că există mila. Cum putem ajuta aceste persoane? Cum le putem crea condiții ca să dureze căsătoria? Trebuie să recunoaștem că acolo unde există faliment – cu sau fără vină – nu acest lucru e important (căci toți păcătuim, toți avem multă vină), ci iertarea, faptul ca fiecare să ajungă să experimenteze că și în aceste situații există milă.

Vreau să spun că fiecare cuvânt al Evangheliei trebuie înțeles și interpretat în contextul întregii Evanghelii, în concordanță cu toată Evanghelia. Și întreaga Evanghelie are un centru: „Deveniți milostivi ca Tatăl”. Așadar, orice dispoziție (normă) trebuie interpretată în această lumină, și niciodată nu trebuie să o considerăm ca fiind o condamnare sau o excludere.

Creștinii ar trebui să aibă o conștiință (minte) mult mai deschisă față de cine a trecut printr-o experiență dificilă, nu să condamne… pentru a se justifica pe ei înșiși, care-s aproape în aceeași condiție, dar mult mai înțelegătoare… Creștinii să nu se scandalizeze dacă se întâmplă divorțurile, ci mai cu seamă să exercite întrajutorarea frățească, pentru ca să rezolve aceste situații.

Separările sunt o problemă delicată și deschisă… Și o încredințăm Domnului și responsabilității noastre de a ne maturiza în cunoașterea căsătoriei așa cum era la început și cum ne este dăruit… Să ajutăm tinerii să se pregătească, urmând această linie, pentru a trăi acest dar în această epocă post modernă – care tinde să despartă – pentru a trăi învățăturile Evangheliei și acolo unde s-au întâmplat falimente…

v. 10

10 Discipolii i-au zis: „Dacă aşa stau lucrurile cu bărbatul şi femeia, este mai bine să nu se căsătorească”.

Discipolii au înțeles imediat: „Nu este avantajos să ne căsătorim”. Ei judecă prin prisma egoismului, se uită la ceea ce le convine. Este clar că dacă judeci urmărind ceea ce-ți folosește și îți convine, nicio căsătorie nu rezistă, căci prima dată când nu-ți mai folosește, o lași… Dar căsătoria din avantaj nu este căsătorie.

Discipolii răspund așa cum ar răspunde toți oamenii: „Dacă este așa, nu ne convine căsătoria”. Isus ia răspunsul lor: „Nu-i convenabil să ne căsătorim…” și îl purifică: „Da! Nu este avantajos să se căsătorească, dar nu din cauza motivului pe care-l spuneți voi, ci pentru un alt motiv”. Și acum să-l ascultăm.

v. 11

11 Dar el le-a zis: „Nu toţi înţeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le-a fost dat.

Deci celibatul nu pot toți să-l înțeleagă, în sens de „capere”, adică „nu au spațiu”, nu au acea libertate necesară pentru a pricepe acest dar.

„Ci numai cei cărora le-a fost dat”, deci celibatul este un dar. În ce constă celibatul? În a trăi în mod direct și cu inima neîmpărțită iubirea față de Dumnezeu, adică cu toată inima, cu tot sufletul, cu întreaga viață, cu toate puterile. Aceasta este porunca fundamentală, este darul vieții veșnice. E porunca pe care fiecare om este chemat să o trăiască și-n viața de căsătorie, căci de aceea căsătoria este fidelă. Iar celibatarul o trăiește direct, chiar și fără medierea (ajutorul) celuilalt… Însă acest dar nu este pentru toți! „Ci numai celor cărora le-a fost dăruit”.

Așadar, darul celibatului folosește pentru a-i ajuta să înțeleagă și pe cei căsătoriți că iubirea are aceeași calitate. Și împreună cu celălalt, tu realizezi iubirea absolută pentru Dumnezeu… Iar căsătoriții le amintesc celibatarilor: „Nu înseamnă că celibatarul este un burlac fără datorii” sau un amenințător, afirmându-se uneori că „niciodată nu trebuie să ne încredem în burlaci”… Ci celibatarul este un om care în mod real este căsătorit, căci Mirele este Domnul. Și, la urma urmei, Mirele fiecăruia dintre noi, adevărata cealaltă parte a omului, este Dumnezeu.

Așadar, celibatarul amintește căsătoritului că adevărata Cealaltă Parte – pe care o trăiești și în raportul cu celălalt – este Dumnezeu. De aceea, iubirea are o calitate infinită, chiar și cea matrimonială este de calitate divină. Și viceversa: celibatarilor li se amintește că iubirea este în mod real „o iubire pentru altul”, nu este egoism. Nu înseamnă că nu ne căsătorim pentru că așa ne convine, ne avantajează…

Textul vorbește de trei feluri de celibat.

v. 12

12 Există eunuci care s-au născut astfel din sânul mamei lor, există eunuci care au fost făcuţi astfel de oameni şi există eunuci care s-au făcut ei înşişi astfel pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă!”

Origen, după ce a aplicat în mod literar acest text, a inventat exegeza alegorică.

În primul rând, se spune că există „fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor”, adică persoane care niciodată nu se vor putea căsători. Ele să știe că nu sunt falite. Pentru că adevărata Cealaltă Parte a omului este Dumnezeu. Așadar, nu înseamnă că un om care nu se căsătorește va fi nefericit sau va fi doar pe jumătate om… Nu! Ci și aceasta este o vocație… El poate trăi o plinătate de viață și de iubire, în ciuda acestei limite avute… Să-și privească această limită ca pe un semn al unei chemări mai mari (după cum orice limită este un semn al unei mari chemări)… Fiecare limită, fiecare cruce – care depinde sau nu de noi – necesită mai multă iubire și este o provocare mare.

Apoi sunt fameni „care sunt făcuți așa de oameni”: textul se referă la experiențele lor personale, la complexele și la dificultățile lor, la fricile și la experiențele lor negative… care i-au făcut incapabili să se căsătorească… Toți aceștia să știe că nu este o poruncă a te căsători. Mai mult, Pavel spune: „E mai bine să nu se căsătorească”, și la fel spun și apostolii. Însă fiecare om trebuie să înțeleagă acest „mai bine”, adică faptul că trebuie să realizeze în plinătate un dar al său (un dar de sine) făcut lui Dumnezeu și fraților, fapt pentru care se împlinește într-un alt mod, diferit de cel al căsătoriei, care nu este singura cale de realizare a unui om.

Apoi există „fameni care s-au făcut astfel pentru împărăția cerurilor”. Adică sunt cei care în mod liber – fiind chemați de Dumnezeu – au ales această stare a celibatului. Și au ales-o pentru a mărturisi tuturor iubirea absolută a lui Dumnezeu, o iubire care este pentru toți. Și acesta este marele dar pe care Dumnezeu îl face unora. Însă este un dar pe care-l oferă unora, pentru toți ceilalți (adică în favoarea tuturor). Căci fiecare om, inclusiv căsătoritul, trăiește această iubire divină, și nu o altă iubire, chiar și-n interiorul căsătoriei.

Așadar, în acest text sunt schițate, prezentate, alegerile fundamentale de viață ale credinciosului care, de fapt, sunt alegerile fundamentale ale fiecărui om: a se căsători sau nu. Și această alegere îi hotărăște viața. Apoi, în mijloc, sunt cei care nu se pot căsători din motive fizice sau din alte motive… Dar și pentru ei există o chemare să trăiască iubirea.

După cum puteți vedea, vocația este aceeași pentru toți oamenii și constă în a trăi iubirea în diferitele stări de viață în care un om se află.

Texte utile

  • Despre căsătorie: Gen. 1,27; 2,18-24; Ef. 5,25-33; despre divorț: Deut. 21.1-4; despre celibat: 1Cor. 7,8-36
  • Ce fel de idee avem despre raportul bărbat-femeie, despre sexualitate și despre trup? Căci ideile pe care le avem despre această sferă sunt hotărâtoare. Ideea biblică este măreață: nu trebuie să banalizăm sexualitatea.
  • Cântarea Cântărilor ne explică ce este iubirea.
  • O altă temă este divorțul: care sunt cauzele, care pot fi soluțiile?
  • Ce este celibatul pentru împărăție? Care sunt celelalte forme de celibat?
  • Iar singura cerere este ca în toate stările de viață omul să poată avea o viață cu sens, care să fie orientată spre a avea plinătatea vieții, care constă în a-L iubi pe Dumnezeu, indiferent în ce stare de viață s-ar afla: căsătorit, divorțat, celibatar pentru împărăție sau celibatar constrâns de unele situații…
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă