În această cateheză vom contempla măreția omului vestită de prunci, după cum spune psalmistul (cf. Ps. 8).

Textul biblic nu numai că este scurt, ci este o repetare a unui text biblic deja explicat despre prunci. (Toți trei sinopticii repetă aceste versete.)

Ispita – atunci când există o repetare – este să trecem peste ea, căci pretindem că deja o cunoaștem. Deoarece deja știți cum se mănâncă, vă invit să treceți peste, adică să nu mâncați, și după, să-mi spuneți dacă repetarea este importantă. Pentru că deja știți că inima bate în fiecare secundă, atunci repetiția este inutilă, deci opriți bătaia inimii… Vreau să spun că repetările sunt fundamentale! Ele exprimă acele lucruri care mereu sunt de repetat pentru că ritmul vieții este tocmai repetarea. Unica realitate care nu se repetă este doar moartea, însă tot restul este repetare.

La fel, textul nostru este o repetare care ne ajută să intrăm în substanța vieții noastre care – după cum am văzut la începutul cap. 18 – este cea a pruncului.

Textul nu este o fotocopie a ceea ce s-a spus mai înainte, ci o repetare, ba mai mult, o nouă cerere… Să-I cerem Domnului să înțelegem aceste versete…

Se citește Mt. 19, 13-15

¹³ Atunci i s-au adus copii ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage, dar discipolii îi mustrau. ¹⁴ Însă Isus le-a zis: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la mine, căci împărăţia cerurilor este a acelora care sunt ca ei”. ¹⁵ Şi după ce şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.

Acest text este o repetare a unor versete de la începutul cap. 18, unde se vorbește despre comunitatea creștină, și începe cu întrebarea discipolilor: „Cine este mai mare?” Isus ia un prunc, îl pune în mijloc și spune: „Dacă nu vă convertiți și nu deveniți ca acest prunc, nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Și tot cap. 18 se desfășoară având în centru pruncul… Ca și cum ar dori să spună, cu ajutorul acestui simbol, că în centrul comunității, adică al viețuirii împreună, se află pruncul, pruncul care indică limita, nevoia, micimea.

Tocmai prin limita, nevoia și micimea noastră intrăm în comuniune cu alții.

Problema fundamentală a existenței noastre este felul în care ne trăim limita. Putem să o trăim ca pe o tentativă de apărare/agresiune, începând de la prima limită care este faptul că nu suntem Dumnezeu. De fapt, Adam a trăit această limită ca agresiune invidioasă, căci a vrut să răpească. Ce? Darul pe care deja îl avea: faptul de a fi fiu. Sau putem să ne trăim limita ca loc de comuniune, și atunci devenim fiii lui Dumnezeu, egali cu Dumnezeu, care este comuniune și iubire. Dacă trăim limitele (slăbiciunile și micimile noastre) ca loc de apărare/agresiune, devenim opusul lui Dumnezeu, adică ură, tristețe, moarte, nimic, și astfel ne distrugem. Este decăderea persoanei și a relațiilor dintre persoane…

Deci este important să ne reîntoarcem la tema pruncului după ce am prezentat tema comunității în cap. 18. Iar în cateheza precedentă am tratat nu doar despre comunitate, ci despre acea comunitate particulară care este familia. Deci am prezentat raportul cuplului… În cateheza următoare vom prezenta raportul omului cu bunurile din lume, iar în cateheza de astăzi vom expune acel raport cu primul bine pe care Dumnezeu mi l-a dat. Iar primul bine pe care Dumnezeu mi l-a dat sunt eu însumi. Ori mă văd ca un bine, ca un dar al lui Dumnezeu, și atunci este frumos să trăiesc; sau mă privesc ca pe o datorie de plătit, și atunci este imposibil să trăiesc. Așadar, relația cu sine însuși este fundamentală.

Care-i relația mea cu Dumnezeu și cu alții? Dacă mă consider fiu, atunci sunt al lui Dumnezeu, sunt al vreunuia, cunosc care-i demnitatea mea, măreția mea, identitatea mea… Și, în măsura în care mă privesc ca dar – o plinătate a iubirii – pot stabili relații corecte cu alții. Dacă nu mă simt ca un fiu iubit, voi fi nefericit, îi voi face nefericiți pe alții, voi căuta să-mi afirm viața prin posedarea lucrurilor, a persoanelor, prin toate acele lucruri care mă fac nefericit pe mine și pe alții.

Așadar, raportul cu sine este fundamental: este descoperirea propriei măreții, a propriei identități de fiu; acea măreție pe care o are pruncul.

În cateheza precedentă am notat că Isus a venit să restabilească în viața cuplului acel raport care era „la început”, adică posibilitatea iubirii, a darului, a iertării, a fidelității, a bucuriei, a plinătății.

De această dată, vom sublinia că Isus a venit să ne restituie identitatea noastră, pe care o aveam încă de la început: identitatea noastră de fii. De fapt, centrul Evangheliei este cuvântul „abba”, tăticule, adică descoperirea identității noastre de fii.

O premisă despre imaginea pruncului… Multe reclame țintesc pe a evita îmbătrânirea pielii, a trupului. Evanghelia e mult mai radicală: nu țintește să evităm îmbătrânirea, ci ne spune că trebuie să fim ca pruncii la nivel spiritual. Evanghelia subliniază centralitatea pruncului; viața în starea ei de început.

v. 13a

¹³ Atunci i s-au adus copii ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage,

Se spune că pruncii „sunt aduși”, dar nu se spune cine-i aduce. Noi ne gândim că-s aduși de mamele lor. Însă în Biblie, atunci când verbul este la pasiv, și nu se specifică personajul uman, însemnă că avem un pasiv divin! Deci, au fost aduși de cine? „Clar că de mamele lor”, dar este clar că au fost aduși și de Dumnezeu. Dumnezeu însuși aduce (conduce) la Fiul întreaga creație, începând de la prunci.

Prin „prunci”, evanghelistul nu desemnează „băieții”, ci pruncii sub 6-7 ani. Este o vârstă la care încă nu au discernământ, deci sunt iresponsabili. În Israel, încă nu sunt membri ai comunității și nici măcar nu sunt ucenici, căci numai la 7 ani încep să fie instruiți… De la 7 la 13 ani li se preda legea, iar la 13 ani deveneau „fii Legii”, fii normei, adică adulți, capabili de a cunoaște și împlini Cuvântul. Acest fapt înseamnă a fi adulți.

Dar acești prunci nu doar că încă nu sunt în măsură să înțeleagă și să practice, dar nici măcar nu au calitățile (dispozițiile) necesare pentru a putea înțelege… Ei sunt în totalitate în afara comunității, deci nu contează.

Pruncii – la această vârstă – sunt un apendice (adaos) al femeii, care era proprietatea bărbatului. Așadar, pruncii nu contau. Însă aveau o valoare pentru că asigurau continuitatea numelui, deci singura valoare consta în a asigura continuitatea altora…

Acești prunci sunt duși „pentru ca Isus să-și pună mâinile peste ei”. Impunerea mâinilor e un gest important. Cu impunerea mâinilor erau consacrați (legitimați) regii, preoții, profeții. E un gest de consacrare, e un gest de transmitere a puterii. Mâna este puterea. Este un gest de identificare. Tocmai pruncii sunt cei cu care Domnul se identifică și lor le transmite puterea Sa: puterea lui Dumnezeu este a pruncilor! „Cel mai mare dintre voi este cel mai mic dintre toți”, adică este Cristos care s-a făcut ultimul dintre toți.

E interesant că pruncii – care sunt excluși din comunitate – sunt cei care sunt duși la Isus „Ca să primească puterea Sa… Și pentru ca să se roage pentru ei, pentru ca să-i binecuvânteze”. În spate se află o polemică de două feluri. Cea dintâi e obișnuită, adică dacă ar fi aici un prunc, ar deranja. Și noi i-am spune că vorbim despre lucruri serioase, deci am ruga-o pe mama sa să-l oprească… Deci, pruncii deranjează adulții… A doua este: pruncii fac parte sau nu din Biserică? Pot fi sau nu pot fi botezați?… În istoria Bisericii, acest text s-a folosit ca bază pentru botezarea pruncilor. Însă, dacă credința înseamnă „a consimți liber la adevărurile revelate”, pruncul, neavând cunoaștere și voință, nu poate avea credință, deci este inutil să-l botezăm. Nu? Așa s-ar putea spune… Totuși, textul nostru afirmă exact opusul! Vom vedea de ce…

v. 13b

¹³ dar discipolii îi mustrau.

„Dar ucenicii [nu atât îi certau, ci] îi amenințau”.

Cuvântul „îi amenințau” este cel care se folosește împotriva dracilor; e cuvântul cu care se descrie atitudinea lui Isus față de draci: îi amenință, îi ceartă, îi face să tacă, strigă la ei.

Discipolii consideră indecentă această gălăgie în jurul lui Isus; acest zgomot care împiedică ascultarea Cuvântului. E un deranj… Învățătorul are să ne spună lucruri importante… Trebuie să-l refacă pe om, să-i restituie identitatea de la început. Așadar, vă rugăm ca acești prunci să plece… Probabil că discipolii certau mamele, pentru că pruncii nu înțelegeau…

Să ne amintim o adăugire din Marcu, care în Matei lipsește: „Isus s-a supărat, s-a mâniat” (Mc. 10,14)… Acest a-i face să tacă pe prunci, acest a îndepărta de la El pe cei mici, stârnește mânia Sa și se supără pe cei care doresc să-i îndepărteze…

v. 14

¹⁴ Însă Isus le-a zis: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la mine, căci împărăţia cerurilor este a acelora care sunt ca ei”.

Amintiți-vă că la cap. 11, la v. 25, Matei ni-L prezintă pe Isus care spune: „Te binecuvântez pe Tine, Părinte… căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor (bebelușilor)”, celor care nu vorbesc… Și ce ai revelat pruncilor? Ai revelat iubirea dintre Tatăl și Fiul! Cu alte cuvinte, cel mic cu ce se hrănește, cu ce trăiește? Se hrănește și trăiește cu iubirea tatălui și a mamei, cu iubirea părinților în care se revelează în mod direct însuși Dumnezeu, care este Maică și Tată.

Cel mic este al altuia, așa cum și noi suntem ai Altuia: suntem ai lui Dumnezeu. Noi suntem fii. Cel mic este fiu!

Ființa noastră profundă este să fim fii, și nu „tați atotputernici și veșnici”, adică dumnezei… Cine nu acceptă să fie fiu niciodată nu va fi adult! Mereu se va certa cu sine (va fi supărat pe sine) căutând mereu să fie mai mare decât sine și decât alții și va dăuna nu doar altora, ci și sieși. Mereu va fi un om nefericit, pentru că nu-și acceptă identitatea de fiu; de fiu care primește totul! Tot ceea ce am și tot ceea ce sunt este dar; nu este o răpire sau o cucerire de-a mea…

Numai conștiința că tot ceea ce am și sunt este dar îmi permite să-mi vreau binele, să trăiesc cu iubire și cu har. Și nu să trăiesc având mereu o datorie de plătit; învinuindu-mă că m-am născut, pentru că încă nu am reușit să plătesc pentru viața primită…

Așadar, este important ca pruncul să devină modelul adultului.

De fapt, în Mt. 18,3 se spune „De nu vă veți convertiți și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”. Altfel spus, convertirea, schimbarea radicală înseamnă a deveni prunc. Adică a conștientiza pe deplin că identitatea mea este aceea de fiu.

Iar fiul cu ce se hrănește, în baza cărui fapt trăiește? Se hrănește din încredere, în baza abandonării încrezătoare, în baza iubirii pe care o primește… Substanța noastră și substanța credinței noastre este abandonarea (încredințarea), este încrederea în iubirea absolută pe care o primim de la tata și de la mama. Pruncul are o încredere „absolută”; niciodată nu este condiționată. Dacă este condiționată, pruncul cade în depresie. Nu mai poate trăi… Nu se simte acceptat, deci nu poate exista. Cine nu se simte acceptat, nu există, e în conflict…

A deveni adulți – și sensul credinței noastre – constă în a accepta condiția noastră de fii, faptul că suntem un dar și ținta iubirii Domnului: „I-ai iubit cum Mă iubești pe Mine”, spune Isus Tatălui. Și cum este iubit Isus? Este iubit de Tatăl „cu o iubire unică, totală și fără defecte”. Tocmai astfel este iubit fiecare dintre noi de Tatăl. Iar pruncii înțeleg acest adevăr! Trăiesc și se hrănesc din această iubire… Adultul este cel care acceptă pruncul din el, adevărul său de fiu…

Acesta este fundamentul oricărei relații: numai dacă am această relație cu mine (numai dacă pricep că sunt fiu) pot avea un raport corect cu altul. Dacă nu, dacă eu mă cert cu mine, este clar că mă cert și cu altul…

Numai dacă am această atitudine profundă de încredere, am un raport corect cu lucrurile: nu am nevoie de a poseda sau de a devora pentru a mă simți „cineva”. Ci folosesc lucrurile ca fiu și frate… Le folosesc cu deplină libertate, adică nu sunt sclavul lor… Va fi tema textului biblic din cateheza următoare.

Versetele ne reconduc la baza identității noastre umane profunde: suntem (existăm) în măsura în care suntem fii, în măsura în care suntem iubiți, primiți, acceptați, în măsura în care ne putem abandona și ne putem încrede în această iubire.

În limba ebraică, credința este realitatea pe care te sprijini, este stânca stabilă. Avem ceva pe care să stăm, altfel ne scufundăm, cădem în abis, în nimic…

Pruncul ne amintește că suntem fii.

Întregul drum al vieții spirituale – prin tot efortul de asceză, de purificare – se face pentru a ajunge la abandonarea totală în Dumnezeu, care nu este quietismul[1], ci este credința!

Principala acțiune a omului este să-L lase pe Dumnezeu să lucreze, mai mult, este să primească acțiunea, lucrarea lui Dumnezeu! Pruncul primește totul. A primi este acțiunea fundamentală a fiului. Eu am primit totul, însuși eul meu…

Însă primesc ca pe un dar de iubire. Și tocmai pentru că primesc ca dar de iubire, pot apoi da – pentru că am, din iubire – și deci dau din iubire. Și astfel devin egal cu Tatăl.

Așadar, numai acceptând că suntem fii, putem deveni adulți, capabili – la rândul nostru – să fim părinți.

Cine nu acceptă să fie fiu, rămâne fiu, dar la fel ca fiii care nu se simt iubiți. Adică devine adult, înrăindu-se, provocând mereu, la fel ca pruncii neastâmpărați, pentru că nu știu până la ce punct ajunge toleranța părinților…

Aceasta este convertirea radicală pe care Isus o cere discipolului… „Împărăția este a lor”. A acestora e Împărăția! Pentru că Împărăția e a Fiului.

„Lăsați-i să vină”. „Veniți la Mine toți cei obosiți și împovărați” de Lege, de datorii, de numeroasele treburi… Căci acum există o Lege nouă: e Legea libertății fiului, e Legea iubirii. Acești prunci ne-o prezintă în mod viu, practic, și astfel, ei devin modelul discipolilor. Așadar, nu doar că pruncii trebuie botezați, ci au nevoie de mult mai mult…

În Biserica antică, botezul pruncilor mereu a reprezentat aspectul fundamental al Botezului care este grația, harul… A fi fiu nu este un act de merit (nu este ceva ce poate fi meritat), ci este un dar! Apoi, dacă un om trăiește în mod conștient identitatea sa de fiu, atunci va răspunde, și astfel iubirea sa va fi una responsabilă… Dar numai pentru că mai înainte a avut darul de a fi fiu! Așadar, botezul adultului – care subliniază responsabilitatea – și acesta este just, dar nu este just pentru că tu excluzi botezul pruncului, ci pentru că tu – adultule – recunoști că ești mic (prunc, fiu)…

Mereu se vorbește de o nouă naștere și de luminare: noua naștere, luminarea este să descoperim că suntem fii; înseamnă să pătrundem în adevărul nostru, care este că avem darul aceluiași raport care există între Tatăl și Isus, adică Spiritul, iubirea dintre Tatăl și Fiul; este faptul să putem spune „abba”, acest cuvânt care ne ajută să trăim ca fiind ținta iubirii infinite a lui Dumnezeu… Este ceea ce ne rugăm în Tatăl nostru…

Aceste versete – care sunt repetarea unui text din cap. 18 – sunt foarte utile…

În Marcu, Isus i-a certat pe discipoli pentru că ei aveau o altă părere… Probabil că ucenicul este stăpânul său și – într-un anume sens – vrea și să intre în posesia lui Isus, să-L anexeze la sine pe Isus, să-L facă să devină o proprietate privată a sa. Chiar excluzând alți oameni… Așadar, certarea înseamnă denunțarea unei situații, dar este și un semnal de alarmă adresat de Isus ucenicilor pentru ca să se pocăiască, să-și schimbe gândirea… și să-și însușească o altă atitudine, care de fapt le este dăruită: atitudinea pruncului, de acceptare și primire.

Tot cap. 19 descrie „spiritul fiului” care-i contrariul „spiritului stăpânitor”; este spiritul libertății, care e opusul libertății așa cum noi o trăim. Căci, după noi, omul liber este cel puternic, care face cu toți ceilalți ceea ce-i place și ceea ce vrea… Aceasta nu este libertate! Libertatea este cu totul altceva: e libertatea înaintea posedării lucrurilor. Posedarea, stăpânirea femeii – în cateheza anterioară – înseamnă uciderea relației; femeia nu este un obiect de posedat pentru bărbat, iar bărbatul nu este un obiect de posedare al femeii. Căci „la început nu era așa”!

Posedarea reciprocă sau faptul că cel mai puternic îl posedă pe celălalt este o perversiune!

Ce era la început? Exista darul reciproc al unuia față de celălalt. Și acesta este divinul, este chipul și asemănarea lui Dumnezeu!

La fel, raportul cu sine nu este unul de posedare: „Eu sunt al meu!” Nu! Eu nu sunt al meu, ci sunt al lui Dumnezeu!… Eu nu m-am făcut singur! Cine crede că s-a făcut singur, este foarte nefericit… Eu sunt ținta Iubirii infinite, deci, pot iubi și pot trăi. Pot exista în baza iubirii așa cum am primit-o.

La fel în raportul cu lucrurile: lucrurile nu sunt un obiect al posedării. Căci dacă ar fi așa, înseamnă că ele mă posedă, înseamnă că-mi sacrific viața lucrurilor… Ci eu trebuie să folosesc lucrurile cu libertatea fiului. Și cum le folosește fiul? Le folosește ca un frate, frățește… ca un bun comun. Și atunci este minunat să viețuim.

Tot capitolul 19 este împotriva mentalității patronului, a posedării, care este adevărata înșelare a omului, căci Dumnezeu nu este Stăpânul, pentru că El nu posedă! Dumnezeu doar dăruiește, pentru că este Iubire.

Viața este iubire. În schimb, posedarea este începutul morții: a propriei morți și a morții celuilalt. A stăpâni (poseda) o persoană înseamnă a o ucide. A poseda lucrurile înseamnă a le ucide. Lucrurile nu le posed, ci le folosesc, fapt care este cu totul altceva… Nici eu nu mă posed, ci sunt al lui Dumnezeu; sunt al tuturor relațiilor pe care le am. Și le accept ca fiind bogăția mea.

Așadar, omul are o bogăție, o demnitate pe care nu trebuie să o facă să constea în cele „trei, patru” lucruri pe care le are, sau în calitățile reale sau presupuse pe care le are, ci demnitatea este cu totul altceva. Mereu demnitatea este cea pe care Celălalt (și ceilalți) ți-o recunoaște.

Demnitatea mea este cea pe care mi-o recunoaște Dumnezeu: El mă recunoaște ca fiu! Acest adevăr mi l-a revelat Fiul când și-a dat viața pentru mine. Eu valorez atât de mult pentru Dumnezeu, încât El este dispus să-și dea viața pentru mine; valorez cât viața Sa.

Aceasta este marea mea demnitate care-mi permite să mă stimez pe mine și să-i stimez pe alții la fel ca pe mine. Și atunci demnitatea mea nu mai derivă din posedarea multor lucruri care sunt relative și simple închipuiri…

Cine este cel mai mare? Este micuțul, pruncul, cel care știe că-i fiu! Această măreție îți permite să te iubești. Și cine se iubește pe sine, apoi îi iubește pe toți! Numai această măreție îți permite să trăiești… și ne permite să trăim. Toate celelalte măreții ne fac să murim.

„Cine se iubește pe sine, cu libertate, sinceritate și în adevăr, este un om în armonie cu natura, cu sine, cu alții și cu Dumnezeu” (sf. Anton cel Mare).

„A fi prunci”, după Evanghelie, înseamnă a organiza propria persoană, propriul eu, nu în mod egocentric, nu centrat pe sine, ci a trăi relația; relația cu Dumnezeu care implică primirea darului pe care însuși Dumnezeu ni-l face – este darul de Sine; a fi prunci, înseamnă a fi fiii lui Dumnezeu – primire și apoi încredere.

Doresc să mai subliniez un aspect fundamental cu privire la acest „a fi fiu” la care, în zilele noastre, suntem foarte atenți, adică tema libertății. Un om este liber numai dacă este iubit! Este liber numai dacă cunoaște demnitatea sa de fiu! Dacă nu, este sclav. E sclavul cui? El caută în toate modurile să umple acel gol pe care-l are. Și e sclavul oricui îi garantează – în vreun fel – că-i umple acel gol prin posedarea lucrurilor, prin dobândirea puterii. E sclav. Pentru că omul are nevoie absolută de a fi iubit. Și dacă nu știe că e iubit, este sclavul oricui îi promite ceva, chiar la un nivel iluzoriu.

Așadar, în zilele noastre, când suntem atât de sensibili față de libertate, vă spun că libertatea nu înseamnă să facem ceea ce ni se pare și ceea ce ne place… Libertatea este aceea de a fi iubiți și de a putea să iubim așa cum suntem iubiți! Aceasta e libertatea! Libertatea este aceea de a sluji după cum noi suntem slujiți! Libertatea însemnă să respectăm infinit, așa cum suntem respectați… Libertatea este marea demnitate pe care o are micuțul, ultimul, cea pe care a descoperit-o Maica Tereza în cei din urmă: aceasta este libertatea.

Această pildă a pruncului ne revelează esența noastră profundă, și cine o înțelege devine luminat.

„Căci a lor este Împărăția cerurilor”… nu a altora, ceilalți sunt afară din Împărăție…

Oamenii de care noi ne apărăm, în ei locuiește Împărăția.

Averea pe care ne străduim mult să o avem este cea care ne conduce în afara Împărăției, în afara libertății.

v. 15

¹⁵ Şi după ce şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.

Pilda a început cu rugămintea ca să-Și pună mâinile și se încheie cu Isus care-Și pune mâinile. Așadar, avem acest a atinge, acest a se identifica, această comuniune și această transmitere de identitate și de putere… Peste prunc se află puterea Fiului, care este aceeași cu puterea Tatălui, puterea lui Dumnezeu. Acea putere care se revelează tocmai în micime.

„Și Isus a plecat”. Merge la Ierusalim unde va arăta puterea Sa de Fiu, care este cea de a iubi și de a-Și dărui viața… Aceasta e puterea Fiului.

Texte utile…

Ps. 8, Ps. 131, Mt. 11, 25-30, Mt. 18, 1-7, Mt. 6, 25-34, Gal. 4, 1ș.u.ș Mc. 10, 13-16, Io. 17, 23, unde Isus Îi spune despre noi Tatălui: „I-ai iubit așa cum Mă iubești pe Mine”. Acesta este darul de cerut: să cunoaștem iubirea pe care o are Tatăl pentru noi…

Întrebări pornind de la acest text:

• Cu adevărat mă consider fiu al lui Dumnezeu?
• Aceasta este demnitatea mea? O recunosc și-n alții, adică îi recunosc ca fiind frații mei? Mă iubesc? (acesta e lucrul cel mai greu). Trebuie să avem grijă și de noi, nu doar de alții…
• Ce încredere am în Dumnezeu? Mă abandonez Lui? În mod concret: cum trăiesc limitele și fragilitatea, slăbiciunile mele? Ca pe o provocare constantă, cu mânie și neacceptare? Cum trăiesc limitele altora? Știu să mă iert?…

[1]              Quietismul este o filozofie creștină care a străbătut Franța, Italia și Spania în timpul secolului al XVII-lea, având însă origini mult mai timpurii. Misticii cunoscuți ca quietiști insistă, cu mai multă sau mai puțină emfază, pe nemișcarea intelectuală și pasivitatea interioară drept condiții esențiale ale desăvârșirii; toate au fost în mod oficial proscrise ca erezie, în termeni foarte expliciți, de Biserica Romano-Catolică.