Matei 2,13-23

„Nazoreul”, cum va fi numit Isus, este împlinirea a tot ceea ce a fost spus de profeți. Primit de Iosif și de magi (2,1-12), refuzat de înțelepți și de păgâni, el retrăiește istoria poporului său: prin Egipt și exil – cu uciderea pruncilor nevinovați, anticipație a morții Sale – se întoarce în pământul făgăduinței. Astfel împlinește tot cât „este scris”.

Se citește Mt. 2,13-23

13 După ce au plecat ei, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif şi i-a zis: „Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă”. 14 Sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui în timpul nopţii şi a plecat în Egipt. 15 A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ceea ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: Din Egipt l-am chemat pe fiul meu16 Atunci Irod, văzând că a fost înşelat de magi, s-a înfuriat şi a trimis să fie ucişi, în Betleem şi în toate împrejurimile sale, toţi copiii de la doi ani în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. 17 Atunci s-a împlinit ceea ce a fost spus prin profetul Ieremia: 18 Un ţipăt s-a auzit în Rama. Plângere şi tânguire mare. Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt19 După ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif în Egipt 20 şi i-a spus: „Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui şi mergi în ţara lui Israel, pentru că au murit cei care căutau să ia viaţa copilului”. 21 El s-a sculat, a luat copilul şi pe mama lui şi a intrat în ţara lui Israel. 22 Auzind că Arhelaudomnea în Iudeea în locul tatălui său Irod, s-a temut să meargă acolo. Înştiinţat în vis, s-a dus în părţile Galileii 23 şi a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeţi: „Se va chema Nazarinean”.

În acest text se prezintă istoria lui Isus precum o călătorie. Este călătoria Fiului, care întâlnește frații pierduți, parcurgând din nou aceeași cale. Povestirea este împărțită în trei părți: coborârea-urcarea din Egipt (2.13-15), uciderea inocenților (2.16-18) și reîntoarcerea în pământul făgăduinței (2.19-23).

Fiecare tablou se încheie cu un citat biblic, care interpretează evenimentul la lumina Cuvântului: istoria lui Israel este profeția lui Isus. El – care coboară și urcă din Egipt – este Fiul care realizează noul exod definitiv (Os. 11,1). Uciderea nevinovaților, anticipare a uciderii Dreptului, este văzută ca fiind răul suprem al exilului (Ier. 31,15). Egiptul și exilul sunt dubla experiență a sclaviei, cauzată prima de păcatul altuia, iar a doua de păcatul propriu: din ambele sclavii Cel care eliberează este Nazoreul, care este „împlinirea” făgăduinței (1,17). Din Nazaret, în Galileea păgânilor, va fi lumină pentru fiecare om care locuiește în întuneric și-n umbra morții (4,15ș.u).

Nazoreul este, la fel ca poporul Israel, Fiul eliberat din mâna Egiptului și exilatul (fugarul) care se reîntoarce în pământul făgăduinței. Răul, atât cel îndurat cât și cel făcut – acesta din urmă ne îndurerează mai puțin, dar este sigurul rău adevărat! – nu anulează făgăduința lui Dumnezeu. Mai mult, o împlinește în Cel Drept care nu face răul ci-l ia asupra sa, împlinind toată dreptatea (3,15). În sinteză textul reprezintă drama lui Israel și a tuturor popoarelor. De o parte avem regele iar de cealaltă parte avem pruncul. Cel bun este prigonit de cel rău, binele pierde iar răul e mereu tot mai puternic. Dar la urmă învinge inocentul tocmai prin sângele Său.

Istoria, din victoria puternicilor și din masacrul inocenților, devine istoria Fiului preaiubit, care mântuiește frații care l-au vândut (cf. Gen. 50,20). Intrigile (uneltirile) răului, până la urmă, fără să știe săvârșesc ceea ce mâna și voia Sa au prestabilit să se întâmple (F.A. 4,28; Apoc. 17,17). Dumnezeu este Dumnezeul istoriei: deși respectă libertatea noastră, își onorează în mod divin și libertatea Sa.

Isus este Fiul în totalitate solidar cu destinul fraților Săi.

Biserica, în și cu El, înfăptuiește același drum al Său în istorie.

2. Interpretarea textului biblic

v. 13 Reîntorcându-se ei. Este reluată tema anahoretică[1] a retragerii (v. 12).

Un înger al Domnului îi apare în vis… Iosif, la fel ca omonimul său vândut de frați, este „visător”: în adâncul inimii sale pure, Îl vede pe Dumnezeu (cf. 5,8). Visul nouă ni se pare ireal; însă visul este începutul oricărei realități. Un om, chiar dacă nu știe, întotdeauna realizează visele sale. Dar sunt visele unei inimi curate sau necurate? Visele lui Dumnezeu, până la urmă, mereu se împlinesc, chiar dacă nouă ni se par imposibile (Ps. 126, 1; F.Ap. 12,9; Lc. 24, 11-37).

Retrezește-te… Îngerul vestește Cuvântul care ne „re-trezește” la viață prin visul lui Dumnezeu. Iosif nu răspunde Cuvântului prin cuvinte, ci cu trupul. Răspunsul este el însuși care-l împlinește ad literam (cf. 2,14.20-21): îi dă trup oferindu-i trupul său. Aceasta este iubirea prin fapte și-n adevăr (1Io. 3,18), cultul plăcut lui Dumnezeu (Rm. 12,1). A fi supus (ob-audire) înseamnă a asculta stând înainte, uitându-te la celălalt. Cine ascultă (se supune) este precum Fiul, egal cu Tatăl pentru că ascultă și împlinește Cuvântul.

Pruncul și pe mama Sa. Maria este amintită la început ca fiind mireasa lui Iosif (1,18); apoi se vorbește despre „prunc și mama sa” (2, 11.13.14.20.21), punând mereu pe primul loc pruncul. Maria, Israelul și Biserica nu sunt centrul, care este El! Dar fie El, fie mama sunt încredințați în mâinile lui Iosif, prototipul credincioșilor.

Fuge în Egipt. Regele iudeilor fuge în Egipt din cauza regelui Iudeii, la fel cum Iosif fuge în Egipt datorită invidiei fraților săi.

Irod caută… Irod este figura lui faraon în interiorul Israelului, al Bisericii și al fiecăruia dintre noi. În „păgânătatea noastră” așa după cum avem căutarea magilor pentru a-L adora pe Domnul, tot așa avem și căutarea lui Irod care – la fel ca faraonul – va ucide fiii. Isus, salvat în mod minunat, la fel ca Moise, intră în Egipt pentru a împlini noul exod.

v. 14 trezindu-se a luat pruncul și mama sa noaptea. Noaptea, Iosif s-a trezit și împlinește Cuvântul lui Dumnezeu.

S-a retras. Va trăi în Egipt ca străin, solidar cu singurătatea tuturor oprimaților, frații săi.

v. 15 Până la sfârșitul vieții lui Irod. Irod, la fel ca faraonul, moare: Fiul, la fel ca Israelul, îi vede sfârșitul. Dumnezeu din înălțime râde de puternici și de planurile lor meschine (cf. Ps. 2,4).

Ca să se împlinească. „Fuga” sa obligată nu este sfârșitul, ci împlinirea planului lui Dumnezeu. Răul este un simplu executant al planului Domnului: și-a săpat groapa în care cade (Ps. 7,16).

Din Egipt l-am chemat pe Fiul Meu (Os. 11,1). Ieșirea din Egipt este văzută ca fiind nașterea Fiului din pântecele întunecat al sclaviei. Osea, aici citat, vorbește despre noul exod (de noua ieșire) dintr-un Egipt și mai dur: reîntoarcerea din Babilonia. Va marca începutul unei noi primăveri (vieți) între Dumnezeu și poporul Său, care va înflori în deșert (Os. 2,16): mireasa adulteră se întoarce la iubirea tinereții sale.

v. 16 s-a mâhnit foarte tare. Este neputința celui puternic, bătut de surâsul lui Dumnezeu. În loc să se cutremure, se mânie. Dar degeaba.

A trimis să ucidă toți pruncii. Irod, la fel ca faraonul, ucide pruncii lui Israel. Pruncii (în limba greacă înseamnă și „slujitori”) din Betleem reprezintă sângele tuturor drepților, de la Abel la Zaharia (Lc. 11,51), de la primul la ultimul inocent al oricărei ucideri. Prefigurează sângele Slujitorului, al Fiului care-i va salva pe frați. Destinul drepților – și al păcătoșilor – este același al singurului Drept care s-a făcut păcat pentru noi (2Cor. 5,11).

v. 17 s-a împlinit. Este vorba de profeția lui Ieremia vizavi de exil (Ier. 31,15).

v. 18 Un glas s-a auzit în Rama. Este strigătul Rahelei, înmormântată în Rama, aproape de Betleem, care-i vede trecând prin fața ei pe descendenții ei duși în Babilon. Exilul este consecința păcatului propriu. Nu este vorba, la fel ca-n Egipt, despre drepți care suferă în mod nedrept, ci de nedrepți care suferă pe bună dreptate. Aceasta însă nu este dreptatea lui Dumnezeu: fiul exilat este deplâns nu doar de mama Rahela, ci și de Tatăl. Dumnezeu plânge din cauza exilului omului.

În Ieremia exilul este locul eliberării definitive: Cel care ne iubește cu o iubire veșnică ne spune să nu plângem pentru că ne va reconstrui, ne va ierta, va face cu noi un legământ veșnic și astfel, toți Îl vom recunoaște pe Domnul (Ier. 31, 3-34). Odată cu ieșirea din Egipt a murit puternicul nedrept; la ieșirea din exil va muri Dreptul, iar Atotputernicul va încheia cu noi o alianță nouă și veșnică.

Căci nu mai sunt. Exilul este moartea fiului: infidelitatea îl limitează până la a nu mai exista. Eu-Sunt, prin iubirea Sa, îl va readuce la existență; dar nu prin semne puternice la fel ca în Egipt, ci prin neputința crucii, prefigurată în uciderea pruncilor-sclavi (slujitori).

Drumul Fiului trece prin solidaritatea cu frații în oprimarea lor și-n păcatul lor, până a atinge blestemul lor de-a nu mai fi, făcându-se El însuși abandonat, blestem și păcat (27,46; Gal. 3,13; 2Cor. 5,21), pentru ca fiecare abandonat să nu mai fie părăsit, nici chiar de Dumnezeu. Crucea va fi apropierea lui Dumnezeu de fiecare abandonat de Dumnezeu (27,46).

v. 19 murind Irod… Irod moare; planul lui Dumnezeu durează veșnic și înglobează orice acțiune, indiferent cât de rea ar fi.

Un înger al Domnului… Este a treia oară când Domnul îi vorbește lui Iosif în vis. Somnul omului este locul în care Dumnezeu se revelează în mod maxim: Cuvântul Său definitiv va fi tocmai somnul Fiului omului, „cuvântul crucii” (1Cor. 1,18).

v. 20 Trezește-te, ia pruncul și pe mama sa… Pentru a treia oară Iosif este cel care se supune și împlinește Cuvântul.

v. 22 Auzind că Arhelau. Odată intrat în pământul făgăduinței, el rămâne deschis visului lui Dumnezeu. E simplu ca un porumbel, dar isteț precum un șarpe (10,16).

s-a retras… Al patrulea vis îl conduce la „retragerea” ultimă, unde „Nazoreul” își va „lua” casă și „nume” în „pământ!”. Cele patru etape în care el a ascultat și a făcut sunt cele patru etape ale fiecărui om: a lua ca mireasă pe Maria, Maica Fiului lui Dumnezeu, și a-l chema pe nume (1,24ș.u), a împlini împreună cu ei atât intrarea cât și ieșirea din Egipt și din exil – drumul de la cruce la înviere – până la a-și construi „casă” în „pământ”, iar aici, în sfârșit, a trăi cu discernământ.

Se împlinește ceea ce a fost spus de profeți: Nazoreu va fi numit. Nici un profet n-a spus aceste cuvinte. Matei știe acest lucru. Și știe că spune adevărul. De fapt nu spune „ceea ce a fost spus de profetul”, ci „ceea ce a fost spus de profeți”. Întreaga Biblie, de la Moise la Botezătorul, a profețit despre el, Fiul născut mai înainte de orice creatură, în care, prin care și pentru care totul a fost creat (Col. 1,15-17). Isus numit de iudei „Nazoreul”, care vine din Nazaret, este Cel despre care totul vorbește și care totul în mod definitiv spune (Io. 1,18).

Isus este prezentat în aceste două capitole ca fiind Cristosul, descendentul (urmașul) lui David, Fiul generat de Dumnezeu prin puterea Spiritului Sfânt, Dumnezeu-cu-noi, Cel care mântuiește poporul de păcate, Cel care parcurge din nou istoria umană pentru a o ajuta să iasă din întunericul sclaviei (Egipt) și din moarte (exil), prin faptul că El se face fiu, prunc-slujitor.

Matei, pornind de la Isus și privind la El, reinterpretează istoria din trecut, și vede cum, într-adevăr Dumnezeu împlinește în El tot Cuvântul Său, fără să permită să se piardă nici măcar un singur cuvânt de al Său (1Sam. 3,19).

Cuvântul „Nazoreu” se aseamănă cu cel prezent în Jud. 13,5-7, unde Samson este numit Nazir, care înseamnă „consacrat”, și pe care LXX îl traduce cu „Naziraîos”. Dar are o asemănare și cu termenul din Is. 11,1, unde se vorbește despre Naser, vlăstarul (mlădița, sămânța) care iese din trunchiul lui Iese.

Ceea ce contează este că „Nazoreul” – în acest loc asociat de Matei Nazaretului – este „împlinirea” istoriei lui Dumnezeu și a omului. Această „retragere” a sa în umila cotidianitate este însuși misterul lui Dumnezeu-cu-noi, care face să fie divină fiecare cotidianitate: orice odihnă și efort, orice bucurie și durere, orice iubire și teamă, orice muncă și rod al omului.

[1] Anahoretul este cel care se retrage în deşert pentru ca prin pocăinţă şi rugăciune să ajungă la perfecţiunea creştină.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop