Matei 20,29-34

Ps. 115 (113, 9-26)

Psalmistul ne prezintă starea/condiția omului: omul devine după chipul „realității” pe care și-o așază înaintea ochilor săi, devine chipul obiectivelor sale… Dacă-și pune înainte idolii, omul devine ca idolii săi:” gură care nu vorbește, urechi care nu aud, ochi care nu văd, picioare care nu umblă”, adică devine mort… Iar acțiunea (lucrarea) Domnului e să ne facă vii.

După cum privind idolul, omul devine ca idolul, la fel omul, privindu-L pe Domnul, devine ca Domnul.

Textul nostru ne prezintă ultima minune a lui Isus. E minunea care cuprinde (include) toate celelalte minuni. E acea minune care ne ajută să avem gură care vorbește, urechi care aud, ochi care văd, picioare care umblă. E minunea omului, în sfârșit, restituit sieși, în libertate. Și e minunea luminării (luminarea, în sens religios, este „o neașteptată deschidere a minții spre cunoașterea adevărului cu ajutorul harului”), e vindecarea orbului…

În toate religiile se vorbește despre „luminare”. Omul luminat nu-i acela care are viziuni ciudate. Dacă un om are astfel de viziuni, ar face bine să și le țină pentru el. Omul luminat este acela care vede realitatea așa cum este, cel care înțelege sensul vieții și acționează în conformitate cu ceea ce a înțeles.

Omul luminat este acela care s-a „născut”, adică a venit la lumină; știe de ce se află în lume… Precum pruncul care se naște vine la lumină, adică este luminat tocmai văzând fața mamei… În fața mamei, pruncul vede realitatea, cea dintâi realitate – pe mama – apoi vede propria sa față reflectată în fața mamei… La fel, omul luminat este cel care vine la lumină și vede fața lui Dumnezeu. A vedea fața lui Dumnezeu înseamnă a ne recupera propria realitate: noi suntem după chipul și asemănarea acestei Fețe. Acest fapt înseamnă să ne naștem la propriul nostru adevăr de fii.

Minunea din textul nostru e tocmai minunea omului luminat.

E cea mai frumoasă minune, e minunea definitivă, căci este trecerea de la întuneric la lumină, adică de la moarte la viață, de la a nu fi născut, la a fi născut. Și e acea minune care se întâmplă în noi atunci când înțelegem sensul (însemnătatea): lumina e sensul, sensul vieții noastre petrecute pe pământ, sensul altora, însemnătatea lucrurilor! Sensul și lumina întregii creații este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Cine descoperă acest adevăr găsește sensul, lumina creației, și se naște, vine la lumină. Dacă nu, rămâne îngropat în întunericul fricilor sale, al frustrărilor sale, al idolilor săi, fără chip și mort.

Minunea simplă a vindecării orbului indică acea minune care e trecerea de la moarte la viață.

În această pericopă poate că evanghelistul Matei este prezumțios, căci el este convins că de această minune beneficiază cel puțin doi oameni, în timp ce Marcu se referă doar la unul, orbul din Ierihon. Matei crede că sunt cel puțin doi vindecați din întreaga mulțime… Să citim textul și să încercăm să fim printre acești doi vindecați.

Se citește Mt. 20, 29-34

29 În timp ce ieşeau din Ierihon, o mare mulţime îl urma. 30 Şi iată doi orbi stăteau pe marginea drumului. Şi, auzind că trece Isus, au strigat: „Îndură-te de noi, Doamne, Fiul lui David!” 31 Mulţimea însă îi mustra ca să tacă, dar ei strigau şi mai tare: „Îndură-te de noi, Doamne, Fiul lui David!” 32 Isus s-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: „Ce vreţi să fac pentru voi?” 33 I-au spus: „Doamne, să ne deschizi ochii!” 34 Atunci lui Isus i s-a făcut milă şi le-a atins ochii. Îndată şi-au recăpătat vederea şi l-au urmat.

Să ținem cont de textul evanghelic anterior în care Isus prevestește călătoria Sa la Ierusalim, călătoria Fiului omului care vine să slujească și să-Și dea viața… Cu alte cuvinte, călătoria lui Dumnezeu între oameni este acest drum al darului vieții făcut nouă de Isus. După ce Isus a vestit acest fapt, se prezintă mama lui Iacob și a lui Ioan, cerând ca fiii ei să șadă unul la dreapta și celălalt la stânga în glorie (Împărăție). Isus le răspunde: „Nu știți ce cereți”.

Cu alte cuvinte, cei doi discipoli – la fel ca toți ceilalți – sunt „orbi”, deci nu văd care este adevărata glorie; nu văd gloria lui Dumnezeu, gloria însemnând identitatea Sa.

Orbirea omului constă în a nu înțelege cine este Dumnezeu. Și, deoarece suntem chipul și asemănarea Sa, orbirea constă și în a nu înțelege cine suntem noi.

Gloria lui Dumnezeu – care e iubire – este cea de a iubi, de a sluji și de a-Și da viața.

În schimb, omul care nu-L cunoaște pe Dumnezeu, crede că Dumnezeu este exact opusul a ceea ce este și astfel gândește greșit și despre sine însuși ca om, crezând că în viață nu este important să iubească, ci să fie egoist; nu e important să dăruiască, ci să ia, să posede… Aceasta este mândria deșartă, adică importanța goală; este golul valorilor pentru care trăiește… el trăiește pentru acei idoli care-l lasă mort.

Orbirea noastră se arată înaintea gloriei și a gloriei deșarte. Cu alte cuvinte, există o lume stupidă care crede că valoarea omului ar sta în posedare (avere), în dominare, în autoafirmarea înaintea altora, adică în egoism, în timp ce adevărata realizare a omului are loc tocmai în relația caracterizată de dar, de iertare, de iubire, până la la a-l ști ajuta pe celălalt să trăiască și a-i da viața altuia…

Așadar, pericopa anterioară îi convingea pe toți despre orbirea noastră… Era precum un diagnostic. Iar pilda de astăzi ne oferă terapia… Diagnosticul e că suntem orbi înaintea gloriei și sensului vieții; în textul nostru ni se prezintă vindecarea orbirii.

A fi vindecat de orbire înseamnă a trece la viață, a veni la lumină; în sfârșit, pentru întâia oară vezi realitatea. Un om care niciodată nu și-a deschis ochii poate înțelege ce înseamnă… Și este trecerea la credință, la faptul de a fi luminat, adică înseamnă să pricep care-i sensul vieții mele: vin de la iubirea lui Dumnezeu și mă reîntorc la această iubire, și în viața pământească trăiesc această iubire și acest fapt dă o însemnătate deplină întregii mele vieți și întregii creații.

În textul nostru se descrie drumul credinței care privește întreaga ființă a omului.

Acest orb, dar, de fapt, sunt „doi orbi”… Orbul mai întâi de toate „ascultă”, privește cu auzul, apoi strigă (privește cu gura)… Nu doar strigă, ci strigă cu inteligență, deci știe ceea ce vrea – deci e vindecat în latura inteligenței și a voinței – apoi e vindecat în aspectul vederii, căci își ridică ochii și vede, și-i vindecat și de picioare, căci umblă.

Așadar, e un om care se reîntoarce să fie om. Deci aceasta e minunea vindecării globale a omului… Să vedem cum se desfășoară…

v. 29

29 În timp ce ieşeau din Ierihon, o mare mulţime îl urma.

Ierihonul e un oraș la 400 de metri sub nivelul mării. E locul cel mai jos din Palestina. Și de aici pornește Isus în ultima zi a călătoriei Sale pentru a urca la Ierusalim.

Ierihonul era orașul care păzea pământul făgăduinței, o fortăreață care nu putea fi biruită – se spune în Iosua, „căci nimeni nu putea intra sau ieși din ea” – un oraș invincibil. Israeliții au încercat să treacă de el, dar nu au reușit. Iar Ierihonul va cădea nu cu ajutorul armelor, ci pentru că tot poporul va înconjura orașul strigând numele Domnului. Cu alte cuvinte, orbirea noastră față de cine este Dumnezeu nu cade prin eforturile noastre, ci cade în baza strigătului (invocației), în baza omului care știe că e orb și cere să fie vindecat. Și acesta nu e un efort uman, ci un a recunoaște realitatea.

Numai dacă noi cucerim Ierihonul putem intra în pământul făgăduinței. Așadar, numai dacă este biruită și cade orbirea noastră înaintea Gloriei putem intra în făgăduința lui Dumnezeu, adică putem să înțelegem de ce ne aflăm pe lume.

Părinții Bisericii spun că termenul Ierihon amintește de cuvântul iareia, care înseamnă luna. Ce specific are luna? E foarte asemănătoare cu omul: pentru că nu există, se naște, crește, devine lună plină, descrește (slăbește), se stinge, moare… Și trăiește în baza luminii care s-a reflectat asupra ei. Luna e simbolul omului care poate trăi numai dacă este luminat de soare.

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu: stând înaintea lui Dumnezeu, are lumina sa, fără Dumnezeu omul nu-și află lumina.

Apoi luna – care are o glorie care trece și se reîntoarce – poate aminti și de omenirea lui Isus.

Orbul din Ierihon va fi cel care va vedea în Isus care trece – în această umanitate (om) care trece -, Soarele care rămâne, adică Îl vede pe Fiul lui Dumnezeu, pe Domnul. De fapt, problema credinței constă în a-L recunoaște – în natura umană a lui Isus – pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este Acela pe care mi-L imaginez eu, pe care și-L închipuie credincioșii sau pe care-L cunosc ateii și-L neagă, iar credincioșii Îl vestesc… Ci adevăratul Dumnezeu este Cel care se revelează în Isus: este acest om care trăiește exact astfel, care iubește astfel, care e liber exact astfel, atât de liber încât știe să-Și dea viața.

Aceasta este noua imagine despre Dumnezeu și deci gloria oamenilor.

„Isus e urmat de o mare mulțime”. Putem presupune că este în totalitate o mulțime de orbi… De fapt, am explicat în cateheza precedentă că cei 12 apostoli sunt orbi, deci, cu atât mai mult, sunt orbi toți ceilalți.

Dar avem o diferență: aceia care-L urmează sunt orbi, dar nu știu acest lucru, însă există doi orbi care știu că sunt orbi.

v. 30

30 Şi iată doi orbi stăteau pe marginea drumului. Şi, auzind că trece Isus, au strigat: „Îndură-te de noi, Doamne, Fiul lui David!”

Mai întâi subliniem că orbii au devenit „doi”. De la evangheliștii Marcu și Luca știm că e un singur orb și se numește Bartimeu, fiul lui Timeu.

Dar de ce sunt în Ev. după Matei doi orbi? Matei pune mereu doi bolnavi. Oare se referă la Iacob și la Ioan din pilda anterioară, care sunt orbi? Se referă la Israel și la Iuda, cele două popoare divizate (separate) și ambele oarbe? Se referă la Israel și la păgâni: toți suntem orbi – evlavioși sau ne-evlavioși – înaintea gloriei lui Dumnezeu? Studioșii au făcut multe ipoteze. Și toate ipotezele sunt adevărate, ca întotdeauna.

Deci putem adăuga o altă ipoteză, cea care ni se pare că-i adevărată: sunt doi, pentru că pe primul îl cunoaștem, iar al doilea este cititorul căruia – în timp ce lecturează povestirea minunii care s-a întâmplat, i se întâmplă aceeași minune, dacă vrea. Cititorul, recunoscându-se în acel orb, pricepe că el este acel orb și spune: „Acel orb sunt eu”. Recunoscându-mă în acel orb, am experiența pe care o are acel orb.

Cea dintâi experiență a orbului este cea de a ști că e orb și este cea mai dificilă experiență. De fapt, acești doi orbi știu că-s orbi, în timp ce apostolii erau convinși că văd bine: „Vrem să stăm de-a dreapta și de-a stânga în gloria Ta”.

„Știți ce cereți?” „E clar că știm!” „Puteți bea?” „E clar că putem!” De fapt, ei nu pricepeau nimic.

În schimb, acești doi orbi văd bine că, de fapt, ei nu văd.

Cea dintâi luminare – luminarea profundă – nu constă-n a avea viziuni ciudate, ci în a pricepe că nu înțelegi; constă în a-mi da seama de realitate, de faptul că eu nu văd acele lucruri, ci văd altele…

Până în acest loc, Evanghelia vrea să ne conducă să înțelegem că suntem orbi, dar nu orbi în sens de nevăzători, căci noi vedem lucrurile, ci orbi înaintea lucrurilor fundamentale. Faptul că nu vedem „lumina”… Lumina înseamnă „sensul”; Lumina este ceva mai mult decât o simplă imagine a lui Dumnezeu, ea este principiul, începutul creației. Deci, eu sunt orb pentru că ignor care-i principiul și sensul creației.

Realitatea este mereu ceva care-mi stă înainte și cu care mă lupt, ceva de care mă lovesc, cu care mă cert… începând cu eul meu și continuând să mă cert și cu alții. Sunt în întuneric asemenea unui nevăzător care (aici în mijloc), încercând să se miște, se lovește de toate obiectele… Iar noi ne lovim încontinuu de realitate, fără să înțelegem ce se întâmplă. Este ca și cum am trăi în întuneric, în moarte. De fapt, noi trăim cu teama de moarte în proiectările fricilor și dorințelor noastre, care sunt tot temerile noastre… Noi nu vedem realitatea… Și aceasta este orbirea noastră.

Această orbire este precum Ierihonul: este invincibilă. Și totuși, ea stă la ușa intrării în pământul făgăduinței.

Problema este să vedem! Realitatea nu trebuie să o schimbăm, ci să o vedem! Și la nivelul științelor, important e să vedem ce este… Oamenii de știință nu inventează o altă realitate, ci „descoperă”. Iar când eu descopăr și văd, atunci știu cum să mă raportez la realitate, cum să trăiesc. Însă, dacă nu descopăr și nu văd, realitatea îmi este numai un obstacol, o piedică, iar eu o agresez, și ea mă izbește… eu mă supăr, mă rănesc în raportul meu cu realitatea și-i rănesc și pe alții. Este precum a nu ne fi născut încă oameni, a nu fi ajuns încă la nivelul de oameni. Orbul încă nu a venit la lumină, nu a văzut lumina…

Spuneam că bebelușul care vine la lumină vede fața mamei și în ea își descoperă propria față și astfel vine la lumină… La fel, cineva vine la lumină, adică se naște ca om, atunci când descoperă fața sa în fața Maicii, adică a lui Dumnezeu, adică fața iubirii infinite care este originea sa și scopul (țelul) său de om. Și aceasta este lumina existenței omului. Dacă nu există aceasta, dacă un om nu experimentează că există o iubire infinită pentru el și pentru toți oamenii, de ce trăiește? Trăiește pentru un iad infinit? Pentru un egoism infinit? Pentru a obține un gol? Adică un astfel de om rămâne orb cu privire la sensul întregii realități.

Va cunoaște multe sensuri parțiale…

Este clar că vorbim despre un orb, și nu despre un nevăzător, căci de multe ori nevăzătorii sunt clarvăzători, profeți… Nefiind distrați de prea multele lucruri pe care le-ar putea vedea, ei au lumina interioară.

Noi toți înțelegem ce este lumina interioară: sau fața tristă, fața întunecată, sau o viață luminoasă, cu sens, care nu evită realitatea, ci o cunoaște, o înțelege și o trăiește.

Orbii stau „șezând”. Dar întreaga Evanghelie este un drum… Ei stau… Discipolii însă „umblă”, dar, în realitate, ucenicii „stau șezând” în interiorul lor, rămân nemișcați, fixați pe ideile lor, până la sfârșit. Și chiar când Isus va fi înviat, încă nu-L cred…

Iar discipolii nu sunt tocmai pe cale, ci sunt para (în limba greacă), „dincolo de”…. adică ei sunt în afara drumului.

În acest loc avem definiția discipolului: e orb, stă șezând și este în afara drumului. E important să știm acest adevăr!

Luminarea pornește de la cunoașterea realității. Care e realitatea mea? Sunt orb, stau șezând și în afara drumului.

Sunt orb pentru că nu știu unde să merg; stau șezând pentru că n-am posibilitatea să umblu, căci sunt blocat în interior; în afara drumului, pentru că sunt pe o cale greșită, care nu mă conduce nicăieri…

Așadar, cu vorbe evidente și simbolice care cuprind întreaga Evanghelie se descrie situația noastră. Acum înțelegem motivul pentru care orbii sunt doi: unul e cel descris de Evanghelie și celălalt este omul care ascultă această povestire…

Însă ceva i s-a întâmplat acestui orb: „aude”… Și noi, oricât de orbi am fi, avem auzul, am auzit Evanghelia până acum, am parcurs 20 de capitole… Deci am auzit ceva… Îl auzim pe Isus care trece… La fiecare cateheză Isus trece, iar noi auzim câte ceva… El trece prin intermediul povestirii Evangheliei care ni se prezintă… El trece și pentru noi, deci ambii au auzit!

Și în acest moment, deoarece ei au înțeles că sunt orbi, șezând și în afara drumului, încep să strige. Căci au auzit că El îi vindeca pe cei orbi – Evanghelia descrie puțin mai înainte vindecarea altor orbi – și atunci strigă: „Și noi vrem să fim vindecați”.

Acest strigăt e frumos pentru că exprimă nevoia profundă a omului. Dacă ne roagă cineva sau ne cere, poate că noi nu împlinim cererile, însă atunci când cineva strigă, noi imediat intervenim… nu putem să nu ne oprim și să nu ajutăm…

Strigătul lor este unul „inteligent”; este un strigăt care știe ce să ceară; e un strigăt educat de ascultarea Cuvântului; și astfel rostesc rugăciunea esențială: „Doamne, fiul lui David, ai milă de noi!”.

Cartea Pelerinul rus explică tocmai această rugăciune…

În Isus care trece, acești nevăzători Îl văd pe Domnul, pe Dumnezeu, văd mila, văd iubirea Sa infinită, și se văd pe ei înșiși ca fiind ținta, destinația acestei iubiri. Și-L văd pe Isus ca fiind Mesia, cel care împlinește făgăduințele lui Dumnezeu. Așadar, acești orbi văd departe…

Rugăciunea spusă de ei e mai profundă decât ei ar putea intui, deoarece afirmația „Doamne” arată un început de credință. Apoi există o strânsă legătură între numele pe care le atribuie lui Isus. După ei, Isus e Domnul, dar și fiul lui David, adică e aproape de noi, El e și Fiul omului

Această rugăciune „Doamne, ai milă de mine” este esențială. Cu alte cuvinte, eu sunt orb, stau șezând și în afara drumului, dar știu că Tu îmi dai vederea, mă ajuți să umblu, căci ești Calea, Adevărul și Viața, și știu că ai venit să-mi dai aceste daruri, deci, Ți le cer…

De aceea Marcu adaugă că acest orb este cerșetor… El cere nu atât pomana, ci însăși viața.

De ce orbirea noastră cade numai înaintea strigătului și a cererii insistente, și nu înaintea altor lucruri? E interesant că Ierihonul a căzut numai la strigătul poporului…

Pentru că orbirea mea este învinsă numai dacă vreau eu, dacă cer, și acest fapt depinde de mine… Trebuie să recunosc că sunt orb pentru a cere vindecarea…

Principiul (baza, începutul) credinței este să-mi recunosc propria nevoie. Principiul credinței nu este să fim bravi sau să fim credincioși, ci să recunoaștem nevoia noastră după lumină, nevoia să călătorim, nevoia după viață și libertate. Și atunci le cerem…

Mai înainte mulțimea Îl urma pe Isus, dar acum îi ceartă pe orbi ca să tacă

v. 31

31 Mulţimea însă îi mustra ca să tacă, dar ei strigau şi mai tare: „Îndură-te de noi, Doamne, Fiul lui David!”

Ei strigă, iar mulțumea îi ceartă… De ce?

Mulțimea, apostolii și Isus merg la Ierusalim, discută despre primele locuri, unii cred că începe Împărăția lui Dumnezeu, iar discipolii trebuie să-și împartă puterea, deci să ducă tratative foarte importante… Le-a mai rămas numai această zi, apoi vor ajunge la Ierusalim, vor lua puterea în mâna lor, deci trebuie să se organizeze…

Apostolii și mulțimile – cu toții plini de orbire – ceartă orbii, poruncindu-le să tacă.

Și noi experimentăm că există multe glasuri care ar dori să tacă-n noi această singură voce, adică faptul că recunoaștem singura nevoie pe care o avem după lumină și libertate… Sunt multe voci practice… căci există multe lucruri importante, utile, pe care imediat trebuie să le facem… Noi credem că este neplăcut să strigăm așa…

Răspunsul celor doi orbi e „că strigă și mai tare”. Ei nu cedează acestei presiuni.

E minunat acest strigăt care se ridică din noapte, căci ei sunt în întuneric… la fel ca toți ceilalți.

Devine strigătul dorinței după lumină… E strigătul mizeriei care blochează, oprește mila.

v. 32

32 Isus s-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: „Ce vreţi să fac pentru voi?”

Înaintea strigătului, Isus nu poate să nu se oprească. Rămâne în picioare, îi cheamă și le pune întrebarea fundamentală din Evanghelie: „Ce vreți?” E întrebarea pe care a pus-o și mamei lui Iacob și Ioan: „Ce vrei să fac?”… Isus mă întreabă: „Ce vrei să fac pentru tine?”

E important să știu ce vreau, căci dacă nu vreau, nu-mi poate oferi darul Său. E important să vreau și să știu ce vreau…

Aceștia sunt orbi și știu ce să ceară… Doresc să vadă, vor lumina.

Întreaga Evanghelie vrea să ne educe dorințele astfel… Noi, de obicei, considerăm că omul… e clar că are blocaje, e clar că nu vede, adică credem că răul nostru este ceva normal… că-i regula, fapt pentru care toți suntem așa.

În schimb Evanghelia, prezentându-ne un om care are ochi care văd, gură care vorbește, urechi care ascultă, picioare care umblă – prezentându-ne un om liber – stârnește în noi dorința să fim și noi așa. Pentru că noi suntem creați pentru a fi liberi în acest fel…

Așadar, Evanghelia a fost scrisă pentru a elibera (a stârni) și a educa dorințele noastre pentru ca să știm, în sfârșit, ce vrem. E clar că picioarele mele vor să umble, mâinile mele vor să atingă, urechile să audă și gura să vorbească… să comunice, ochii mei să vadă, inima mea să trăiască; eu vreau libertatea, eliberarea de rău.

În textul de față, aceștia știu ce să ceară pentru că ei cunosc răul, boala, păcatul pe care-l au.

Iar răul pe care noi îl avem este să fim orbi înaintea gloriei, e un daltonism care privește doar gloria. Gloria înseamnă „cine este Dumnezeu” și cine sunt eu, care sunt fiul Său, după chipul Său? Dacă înțeleg că Dumnezeu e iubire infinită pentru mine, atunci înțeleg gloria omului: e să fiu iubire, să trăiesc, să fiu liber, să știu oferi, să iert, să dau viața, să fac să trăiască. Astfel omul se naște ca fiu și frate și devine un om liber, vine la lumină. Altfel rămâne în întuneric.

„Ce vrei să-ți fac” e întrebarea fundamentală a lui Isus.

Putem să-I cerem lucruri greșite, la fel ca mama fiilor lui Zevedeu. Isus le împlinește oricum, dar exact invers…

E bine pentru noi să știm ce să-I cerem și să dorim ceea ce cerem…

Întrebarea lui Isus nu este informativă, adică Isus nu întreabă: „Ce vrei? Spune-mi!”, ci e o întrebare educativă, adică El mă întreabă pentru ca eu să-mi dau seama, pentru ca eu să încep să conștientizez, e un început anterior lui „a vedea”… De ce ai nevoie? Care e dorința ta? Ce ceri? Întrebarea e pentru noi

E important să iasă la iveală și dorințele greșite – la fel ca în cateheza anterioară – iar dacă nu ies, vă spun să vă îngrijorați, pentru că înseamnă că nu aveți nici măcar dorințele juste… În noi sunt ambele dorințe. Iar când ne dăm seama că dorințele noastre greșite sunt greșite, înseamnă că le vom cere pe cele juste. Dar trebuie ca omul să dorească. Dacă nu dorește, deja e mort!

v. 33

33 I-au spus: „Doamne, să ne deschizi ochii!”

Răspunsul este: „Noi suntem în întuneric și vrem să venim la lumină. Viața noastră e în beznă și vrea să ajungă la libertate”… Viața mea e închisă în egoism, în minciună, în deșertăciunea idolilor mei care mă subjugă, vreau să mă nasc la libertate. Acest fapt înseamnă a deschide ochii. A deschide ochii înseamnă, în sfârșit, a vedea realitatea și a putea trăi liber în realitate, în loc să trăiesc în propriile temeri.

Întrebarea lui Isus a primit un răspuns sincer, care-L uimește.

Să ajungem înaintea Domnului, să-I cerem această trecere: ca întunericul meu să se lumineze; ca-n acele zone de umbră, în acele lucruri care nu-mi plac, să intre lumina și sensul… Lucrurile care nu merg nu sunt doar niște mărunțișuri care privesc viața, ci ele privesc însuși sensul vieții: al nașterii, al trăirii, al morții, al modului în care să trăim. Care sunt valorile? Ce raporturi realizăm? Ce fel de societate ne imaginăm? Așadar, toate acestea privesc, cuprind, întreaga existență.

v. 34

34 Atunci lui Isus i s-a făcut milă şi le-a atins ochii. Îndată şi-au recăpătat vederea şi l-au urmat.

De ce I se face milă? Nu doar pentru că se află înaintea a doi orbi. A întâlnit mulți în viață… Și apoi, întreaga mulțime e alcătuită din orbi… Lui Isus I se face milă pentru că aceștia doi sunt primii care știu ce să ceară.

Cuvântul milă – spranghițeis, în limba greacă – indică faptul că i se mișcă viscerele materne… În acest punct, Isus îi generează – în această milostivire a Sa – și-i vindecă „atingându-le ochii”.

Vindecarea se întâmplă prin contact… Atingerea este forma fundamentală a cunoașterii, a experienței, adică te atinge… Și toți am experimentat ceva care ne-a atins inima, care a făcut să vibreze în noi dorința, bucuria libertății, ceva ce în profunzimea noastră din veci am dorit… Și aici ne atinge Isus. Așa cum El se înduioșează în profunditate, tot așa ne atinge pe noi.

„Și imediat și-au ridicat ochii” și au văzut Fața… Fața Fiului omului care merge la Ierusalim, Fața lui Isus, omul liber, Fiul care-i iubește pe frați. Și în acea Față ei văd propria lor față. Și se nasc pentru prima dată ca oameni liberi.

De fapt „Îl urmează”, căci spun „așa ne place și nouă”. Aceasta este viața: a-L urma pe Isus în călătoria Sa.

Această povestire este capodopera lui Isus care ne naște (ne aduce la lumină). Și ne determină să ne naștem chiar prin povestirea minunii care cuprinde toți acești pași de făcut: mai întâi de toate trebuie să constatăm orbirea noastră, apoi blocajul nostru – faptul că stăm șezând – și că ne aflăm în afara drumului; în al doilea rând, trebuie să conștientizăm că totuși noi auzim – și e imposibil ca un om să nu simtă ceva când citește Evanghelia, pentru că Evanghelia ne prezintă acea libertate pe care din veci am dorit-o, adică să avem ochi care văd și urechi care aud, să avem picioare care umblă, să fim oameni dezlegați, liberi… Deci auzim – și atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să strigăm, în ciuda tuturor strigătelor noastre interioare care ar vrea să ne facă să tăcem… Să strigăm (să expunem) acea dorința profundă după lumină care există în noi… Și auzind acest strigăt, El se oprește și ne întreabă: „Ce-i în acest strigăt? Spune-mi mai bine ce se află… Ce vrei să fac Eu pentru tine? ”

Ca ochii mei să se deschidă, ca eu să vin la lumină, adică să mă nasc.

Subliniez acest strigăt, care e în interiorul nostru și care este împiedicat, stopat de multe alte voci din jurul nostru și din noi… Dacă noi strigăm, Isus se oprește și ne ascultă. Altfel, înseamnă că strigătul nostru este oprit, blocat de aceste voci… Deci, să fim atenți.

Textul ne indică etapele luminării până a ajunge la luminarea perfectă care constă în a vedea și a-L urma.

Texte utile

  • Ps. 115 ne prezintă omul care nu vede…
  • Iosua 6 descrie Ierihonul invincibil care e biruit datorită strigătului, și Iosua a spus: „Blestemat cine va reconstrui Ierihonul”. Iar până acum a fost reconstruit cel puțin de 6 ori… Noi ne încăpățânăm să refabricăm acest oraș;
  • Io. 9,1 ș.u., vindecarea orbului din naștere,
  • Apoc. 3,14-22,
  • 1 Tes. 5, 1-11, ni se spune că suntem fiii luminii;
  • Is. 60,1 ș.u.

Întrebări ajutătoare

E ușor să ne identificăm cu acest orb?

În ce constă orbirea mea? Blocajele mele? Faptul că sunt în afara drumului, ce înseamnă? Ce am simțit în acești ani citind Evanghelia? L-am auzit pe Isus care trece și pentru mine? Oare a atins și dorințele mele profunde? Care dorințe? Care e strigătul meu interior, profund? Deci, să exprim acest strigăt. Și acest fapt deja este luminare, căci înseamnă a cunoaște propria orbire… a o exprima și a cere lumina.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă