Matei 21,23-27

Psalmistul spune: „Dacă Tu, Dumnezeule, taci, nu vorbești, eu sunt precum cei care coboară în groapă”. Cu alte cuvinte, tăcerea lui Dumnezeu e moartea omului, pentru că omul e interlocutorul unui Cuvânt care întotdeauna îl anticipă (există de dinaintea omului): omul nu și-a dat viața, nu și-a dat propriul său tată, nu și-a dat trupul sau cuvântul… Ci există un Cuvânt care-i de dinaintea lui, iar omul este un răspuns dat acestui Cuvânt. Dar dacă acest Cuvânt tace, omul e mort.

În această cateheză vom trata tăcerea lui Dumnezeu…

Dacă noi am fi în groapă, dar ne-am lăsa atinși de Cuvântul lui Dumnezeu, acest Cuvânt ne-ar ajuta să ieșim din mormânt: dacă noi am permite acestui Cuvânt să intre în noi

Vom vedea ce înseamnă tăcerea lui Dumnezeu și care sunt motivele acestei tăceri și faptul că această tăcere a lui Dumnezeu e foarte elocventă: nu El tace, ci noi nu vrem să-i răspundem. Deci tăcerea lui Dumnezeu e cea mai mare provocare făcută omului, ca să se decidă să răspundă… Tăcerea Domnului e momentul maximei Sale revelații.

E o temă dragă epocii noastre, căci noi mereu ne întrebăm: „De ce nu-L aud pe Dumnezeu?”.

De ce El nu vorbește? Pentru că noi nu ascultăm…

Se citește Mt. 21, 23-27

23 După ce a intrat în templu, în timp ce învăţa, s-au apropiat de el arhiereii şi mai-marii poporului şi i-au spus: „Cu ce autoritate faci acestea şi cine ţi-a dat această autoritate?” 24 Dar Isus le-a răspuns: „Vă voi întreba şi eu un lucru. Dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea. 25 Botezul lui Ioan de unde era: din cer sau de la oameni?” Dar ei discutau între ei: „Dacă spunem: «Din cer», ne va zice: «Atunci de ce nu aţi crezut în el?» 26Iar dacă spunem: «De la oameni», ne temem de popor pentru că toţi îl consideră pe Ioan ca profet”. 27 Şi i-au răspuns lui Isus: „Nu ştim”. Atunci el le-a zis: „Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea.

Textul începe cu întrebarea adresată lui Isus: „Care e puterea Ta?”. Cu ce putere face lucrurile pe care le-am descris: adică puterea de a purifica Templul, de a da o nouă imagine despre Dumnezeu, o nouă imagine despre om…? Care e puterea Sa?

Cuvântul „putere” se repetă de patru ori: de două ori în v. 23, odată în centru și odată în v. 28.

Care e puterea lui Isus? E puterea asinului, pe care am explicat-o anterior.

Ce fel de putere este? Cum să o înțelegem?

Isus, în loc să ne răspundă care e puterea Sa, ne pune o altă întrebare, care ar părea că nu are nici o legătură cu tema noastră: „Botezătorul cu ce putere vorbea: cu puterea de la Dumnezeu sau de la oameni?”… Botezătorul cerea convertirea…

Însă arhiereii și mai marii poporului nu răspund. De ce? Pentru că puterea asinului contestă radical modul lor de a gestiona puterea politică și cea religioasă. Deci ei preferă să nu răspundă. Iar dacă un om nu vrea să răspundă, Dumnezeu tace. Pentru că, în acest caz, ce ar putea spune?

Cu alte cuvinte, noi suntem obișnuiți să interogăm. Și profesorul interoghează. E comod să interoghezi… Însă noi, mai întâi de toate, suntem persoane care trebuie să răspundem!

E adevărat că putem interoga realitatea pentru a o stăpâni (pentru a o avea la mână), pentru a o manipula; și la fel se pot interoga persoanele…

De fapt, chestiunea este: tu ești dispus să-ți schimbi părerea, să-ți schimbi poziția, să te lași interogat?… Dacă nu ești dispus să-ți schimbi părerea, să te lași interogat, să-ți schimbi modul de a te comporta (de a lucra), atunci tu te vei îndoi de toate, dar niciodată nu te vei pune pe tine la îndoială, deci niciodată nu vei înțelege adevărul… A înțelege adevărul înseamnă a se pune pe sine la îndoială.

De multe ori, în spatele întrebărilor noastre adresate lui Dumnezeu, căutăm doar să-L distrugem, noi înmulțim întrebările adresate Lui pentru că nu vrem să răspundem, adică nu vrem să ne schimbăm părerea…

Așadar, noi putem înțelege puterea lui Isus, puterea asinului, numai dacă suntem dispuși să ne schimbăm. Dacă nu suntem dispuși, El nu ne spune nimic. Avem tăcerea lui Dumnezeu.

Înaintea celor care preferă propria lor certitudine în locul adevărului, adevărul tace… Înaintea celor care preferă interesele lor în locul dreptății, dreptatea tace… Înaintea celor care preferă să stea închiși în sine, cel dinaintea lor nu mai are ce să spună…

Așadar, vom aborda în ordine temele interogării, a puterii Domnului și a întrebării Sale adresate nouă… Vom vedea ce ne împiedică să răspundem la întrebarea Sa și care e însemnătatea tăcerii Sale atunci când noi nu răspundem…

v. 23

23 După ce a intrat în templu, în timp ce învăţa, s-au apropiat de el arhiereii şi mai-marii poporului şi i-au spus: „Cu ce autoritate faci acestea şi cine ţi-a dat această autoritate?”

Cu o zi mai înainte, Isus intrase în Templu și înfăptuise o acțiune simbolică, violentă, de blestem, căci Templul devenise un loc de hoție, de hoție față de frați (față de oameni) și față de Dumnezeu. Isus a purificat Templul…

Iar acum El stă în Templu și învață: cu Cuvântul adevărului El a intrat în posesia Templului…

Iar Cuvântul Său este unul care are autoritate, adică împlinește ceea ce spune. Și cum împlinește?

Lecturând Biblia, noi am înțeles că există două moduri de a o citi… Primul mod este acela de a pune multe întrebări textului, pentru a-l interpreta bine, apoi crezi că l-ai domesticit (îmblânzit) bine și apoi îl păstrezi în buzunar ca pe o certitudine de a ta și ca pe un talisman de al tău. Al doilea mod este acela de a ne lăsa interogați de textul sacru… Primul este cel de a interpreta textul, al doilea mod este cel de a permite să fim noi interpretați de text, fapt care-i foarte diferit…

Noi suntem obișnuiți să considerăm textele Bibliei ca pe o fereastră care stă deasupra curții trecutului, prin care noi privim afară, ca să vedem ce s-a întâmplat atunci, fiind mânați de curioziatte. Căci, astfel, cunoscând bine și trecutul, înțelegem mai bine prezentul, avem totul sub control… Istoria e învățătoarea vieții, deci e utilă această fereastră spre trecut…

În realitate, ne-am dat seama că textul niciodată nu-i o fereastră spre (despre) trecut, ci e o oglindă care te ajută să vezi ce se întâmplă în tine, în timp ce citești… Iar acest fapt e foarte diferit… Dacă tu vrei, îți arată realitatea ta; realitatea ta, în toate dimensiunile. E oglinda adevărului, a adevărului care deja e în interiorul tău, dar care e acoperit de multe lucruri.

Și aceasta e experiența primară, pe care o avem în raportul nostru cu Cuvântul. Cuvântul putem să-l interogăm, să-L înțelegem, să-L domesticim și să-L ținem în buzunar – la fel cum putem face și cu persoanele – sau putem să ne lăsăm interogați, și să ne schimbăm; a nu avea cuvântul în mână, ci a fi noi în mâinile altora, ale Sale… Adevărul niciodată nu e ceva pe care îl avem în buzunar: atunci când un om are adevărul în buzunar, nu mai este un adevăr absolut, adevărat. Și chiar dacă ar fi un adevăr adevărat, el se folosește de adevăr, iar acest fapt înseamnă a spune minciuni… Căci adevărul trebuie să-l slujim, să-l urmăm noi, nu să ne folosim de adevăr în folosul nostru…

Putem avea aceste două atitudini opuse înaintea adevărului, a oamenilor și a lui Dumnezeu…

În timp ce Isus învață, se apropie de El, arhiereii și bătrânii poporului, care reprezintă puterea pe care Isus a pus-o în discuție (în dubiu) – puterea religioasă și cea politică – cu ajutorul istoriei asinului.

Cu alte cuvinte, puterii dominante, arogante și care ține în mână totul, Isus îi opune puterea asinului care e blând, umil, se dă pe mâinile tuturor și-i slujește pe toți. Așadar, e contestarea radicală a puterii religioase și politice, gestionate sub forma (în baza) violenței.

Ei Îl întreabă: această putere pe care Tu ai arătat-o, intrând în Ierusalim ca Mesia, purificând Templul, de unde-Ți vine? Puterea reprezintă posibilitatea de a acționa, de a lucra. Deci cine ți-a dat această putere? Pentru că puterea indică, reprezintă capacitatea persoanei: dacă vine de la Dumnezeu, e puterea lui Dumnezeu și, dacă puterea lui Dumnezeu e aceasta, înseamnă că noi suntem terminați… Prin urmare, ei Îl interoghează. Și-I pun întrebarea fundamentală: aceasta e puterea lui Dumnezeu?

Să ținem cont că noțiunea de „putere” – exusia, în limba greacă – se traduce în limba ebraică șaltan, din care avem cuvântul sultan, care e puterea lui Dumnezeu; faptul că Cuvântul trebuie urmat, împlinit; în caz contrar, avem pedeapsa capitală. Deci reprezintă puterea Cuvântului care oricum e urmat, împlinit…

Deci, această putere a Ta, de unde vine? Puterea umilinței și a blândeții e adevărată sau falsă? Vine de la Dumnezeu sau e o invenție de-a Ta? Nu ți se pare că cu această putere Tu pui la îndoială Templul, ideile tuturor persoanelor, lumea și ordinea justă…? Deci e o interogare puternică a lui Isus… Tu, cu această putere, pui în criză toate instituțiile și toate certitudinile noastre… Cum îți permiți așa ceva?

Nu știu dacă e clar… Suntem înaintea întrebării fundamentale despre Cristos…

Ni se spune că Isus „învață”. Foarte rar ni se spune ce învăța… În acest loc putem sublinia că învățătura lui Isus este o comunicare (o transmitere), și e o comunicare nu atât de idei sau principii, ci e comunicarea de Sine… De aceea nu e înțeleasă învățătura Sa, comunicarea Sa… ci avem o închidere față de El. Iar El învață, adică El comunică. Însă dacă eu nu primesc, dacă nu-s sintonizat, nu-L primesc, nu învăț, nu trăiesc

v. 24

24 Dar Isus le-a răspuns: „Vă voi întreba şi eu un lucru. Dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea.

Unei întrebări, Isus îi răspunde punând o altă întrebare. Dar atitudinea lui Isus nu-i una evazivă, El nu vrea să evite răspunsul, pentru că spune: „dacă-mi veți spune, și Eu vă voi spune”.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, pentru a putea obține un răspuns, trebuie să te lași interogat, pentru că răspunsul poate fi foarte diferit de răspunsul la care tu te aștepți. Dacă nu, înseamnă că întrebarea ta nu e una adevărată… Căci tu vrei doar acel răspuns care-ți place ție (îți este util ție), și nu vrei adevărul…

Așadar, cine nu e dispus să se interogheze, e inutil să interogheze (să-i întrebe pe alții). Căci interogarea sa e doar o șmecherie… Iar noi suntem abili să punem astfel de întrebări… Căci în spatele interogării noastre se află ceva interesant: noi interogând totul, la urmă credem că avem totul în mână, sub control…

Însă omul, în substanță, nu deține (nu controlează) lucrurile fundamentale! Căci eul meu nu mi l-am dat (sau produs) eu, Cuvântul nu l-am inventat eu, pe celălalt nu-l inventez eu, căci e o relație. Eu însumi sunt o relație: este ceva ce am primit.

În om există un fel de negare, represie (rimozione) a originii sale: nu vrea să accepte că are o origine, un tată. Adică nu vrea să accepte că e fiu. Omul vrea să aibă sub control originea sa. Interogând-o, omul crede că are la dispoziție originea sa. Însă el nu are sub control nașterea sa, sau realitatea. Omul însuși vine, izvorăște dintr-un altul. Deci omul trebuie să răspundă. Iar răspunsul său va fi să accepte că are o origine. Numai astfel omul se acceptă pe el însuși așa cum este, ca fiu, și-L acceptă pe Celălalt ca fiind Tată.

A nu-L accepta pe Celălalt ca fiind Tată, a vrea să-L ai la mână, este păcatul original; în psihologie este numit complexul lui Oedip. Înseamnă neacceptarea sinelui și a vieții.

Așadar, sunt eu însumi numai dacă spun „da” cuvântului Tatălui, care mă anticipează, adică dacă răspund cuvântului Tatălui. Și nu dacă îl pun în dubiu.

Iar omul este răspunsul pe care-l dă Cuvântului pe care-l primește. Primul cuvânt pe care l-am primit este viața mea, pe care nu eu mi-am dat-o. La fel, sensul vieții nu mi-l dau eu. Realitatea nu am creat-o eu, ci o primesc. Pe ceilalți nu-i fac eu… Chiar dacă îi pot agresa în mii de feluri, ceilalți sunt ei înșiși.

Iar eu pot intra în raport numai dacă ascult și răspund.

Însă noi suntem obișnuiți să nu ascultăm și să nu răspundem. Noi vrem să interogăm și vrem ca altul să răspundă nevoilor și așteptărilor noastre, căci dacă nu, îl anulăm, îl redresăm (modelăm) după interesul nostru. Însă acest comportament manipulează adevărul, îl folosește în funcție de profitul propriu. Acesta este adevărul sub forma violenței, sau al agresiunii… Este adevărul celui care pretinde că e și se comportă ca fiind el Dumnezeu (Tatăl veșnic). Însă adevărul este că noi, oamenii, care suntem fii. Iar Tatăl este foarte diferit de felul în care ni-L imaginăm: este egal cu Fiul; este Unul care vorbește și răspunde, intră în dialog.

Așadar, autoritatea și puterea lui Isus, precum și puterea oricărui text, o înțeleg numai dacă – oglindindu-mă în acest Cuvânt – mă las interogat de Cuvânt, de ceea ce aud și văd.

Putem face un paralelism cu omul incapabil să vorbească, pentru că nu-i capabil să audă. Nu poate vorbi, nu poate răspunde, pentru că nu a ascultat. Mă refer la surdo-mut. Care e mut, pentru că mai întâi e surd… Așadar, el nu poate răspunde, pentru că nu a ascultat.

vv. 25-26

25 Botezul lui Ioan de unde era: din cer sau de la oameni?” Dar ei discutau între ei: „Dacă spunem: «Din cer», ne va zice: «Atunci de ce nu aţi crezut în el?» 26 Iar dacă spunem: «De la oameni», ne temem de popor pentru că toţi îl consideră pe Ioan ca profet”.

Întrebarea lui Isus este despre Ioan, care predica botezul convertirii. Convertirea este sinteza întregii predicări profetice, dar și al oricărui adevăr al omului care călătorește, căutând propria sa plinătate… În ce constă convertirea? În disponibilitatea de a schimba direcția propriului drum și a propriei căutări.

Dacă puterea mai marilor preoților și a cărturarilor este o putere a violenței, a agresiunii, a stăpânirii, a aroganței, iar ei nu doresc să se convertească, este clar că niciodată nu vor înțelege puterea umilinței și a blândeții… Dacă puterea lor este cea a egoismului, care nu se lasă puși în discuție, este limpede că niciodată nu vor înțelege puterea iubirii.

Însă întreaga putere a lui Cristos se sintetizează în iertare, în puterea de a-Și da viața pentru cei care-L ucid. Aceasta este puterea lui Dumnezeu și este foarte diferită de puterea noastră. Este limpede că pentru a înțelege această putere a lui Isus trebuie să intrăm într-o logică nouă și apoi să știm răspunde…

Marea demnitate a omului este aceea „dacă se lasă interogat”. De obicei, noi avem certitudinile noastre și vai de cel care ni le atinge… Însă vă spun că este binecuvântat Cel care pune în discuție toate certitudinile noastre, căci ne conduce spre adevăr.

Iar adevărul este mult mai mare decât noi, e ceva misterios, care ne ajută să creștem, ne scoate din închiderile noastre, ne pune în relație cu alții, ne face modești, ne determină să căutăm mereu, ne ajută să ne schimbăm părerile, dacă este necesar, ne face adevărați!

Întrebarea lui Isus este iscusită: „Ioan vine de la Dumnezeu sau de la oameni?”.

Prin această întrebare, Isus împlinește minunea smochinului. Cu alte cuvinte, le descoperă interiorul, pentru a-i ajuta să priceapă necinstea lor.

În loc să răspundă, ei nu cercetează, nu caută să știe care e răspunsul adevărat pe care trebuie să-l dea, ci caută să înconjoare, să fenteze, să evite adevărul. Pe ei nu-i interesează adevărul, ci să-și salveze fața (imaginea) înaintea oamenilor, și să apară înaintea lor ca persoane drepte. Nu-i interesează adevărul, ci să-și păstreze puterea și prestigiul… După părerea lor, adevărul trebuie să le slujească în acest sens, căci dacă nu, ce fel de adevăr este, dacă nu le folosește?

Ei nu răspund, ci cugetă în sinea lor… În loc să dialogheze, preferă monologul. Iar rezultatul oricărui monolog – cum se întâmplă mereu în discuții – nu urmărește să triumfe adevărul, ci doar faptul de a apăra interesul și profitul propriu.

Un om care vrea să apere propriul său interes, niciodată nu va înțelege adevărul. Nu poate, căci el este în conflict cu adevărul.

Ei cugetă astfel: „Dacă spunem că vine din cer [adică de la Dumnezeu, El ne va întreba de ce nu i-ați crezut, deci noi ne condamnăm cu cuvintele noastre]”, ne condamnăm ca fiind necinstiți. Iar noi nu putem apărea necinstiți, pentru că puterea noastră se întemeiază pe faptul că noi deținem credibilitatea. Și, fără credibilitate, nu vom avea nicio putere… Oamenii ne cred pioși, buni… Deci noi nu putem spune că Ioan vine de la Dumnezeu.

Însă pe ei nu-i interesează dacă Ioan vine – sau nu – de la Dumnezeu. Ci ei urmăresc doar să-și salveze credibilitatea, interesându-i imaginea pe care alții o au despre ei. Iar cei care sunt interesați numai de imaginea lor înaintea oamenilor, niciodată nu vor înțelege nici adevărul lor și nici al altora… și nici al lui Dumnezeu. Vor fi mulțumiți cu imaginea pe care au produs-o, și acestei imagini se vor sacrifica pe ei înșiși, adevărul, pe alții și pe Dumnezeu.

Dacă spunem: „De la oameni”… Dar mulțimea este de părere că Ioan vine de la Dumnezeu… deci aceasta ne va ucide… Așadar, nu putem spune că Ioan vine de la oameni.

Ca atare, nu putem răspunde în nici unul dintre cele două cazuri, căci orice răspuns am da ne vom pierde privilegiul nostru.

Pornind de la cele spuse, trebuie să subliniem un lucru important. De obicei noi credem că mereu spunem adevărul, căci dacă nu, am tăcea. Să încercăm mereu să vedem ce fel de profit (privilegiu) de apărat se ascunde în spatele adevărului nostru! Apoi să verificăm dacă profitul nostru este chiar adevărat și dacă ceea ce spunem este într-adevăr adevărul…

În profetul Amos 8, 4-12, avem cel mai mare blestem care există în toată Biblia, căci se spune: voi veți căuta Cuvântul lui Dumnezeu, veți căuta adevărul peste tot, dar nu-l veți afla… Nu există un blestem mai mare decât acela de a căuta adevărul și de a nu-l afla… Apoi, Amos precizează motivul pentru care nu aflăm adevărul – „Pentru că facem nedreptatea”. Un om care înfăptuiește nedreptatea nu poate afla adevărul, căci, pentru el, adevărul este prizonierul nedreptății, al profitului, al privilegiului său.

Rm. 1, 18, adaugă: „Voi care țineți adevărul prizonier al nedreptății”. Apoi enumeră o serie de nedreptăți care țin prizoniere și adevărurile cele mai clare. Pentru că noi urmărim să apărăm numai profitul și interesul nostru. Dacă ar fi un profit adevărat, ar fi un bine, însă noi vrem să apărăm un profit fals, cel al imaginii noastre înaintea altora, și nu cel al realității.

E acel profit care mă închide față de adevăr, mă închide față de adevărul meu, mă închide față de alții, mă desparte de Dumnezeu, deci mă ucide ca om. Mă lasă precum smochinul uscat, neroditor. Mă face precum Templul, devenit un loc al furtului, și nu unul al comuniunii cu Dumnezeu și cu frații.

Aceste versete oglindesc numeroasele noastre căutări ale adevărului. De ce nu aflăm adevărul? Dacă nu suntem dispuși să ne schimbăm, să ne convertim, nu-l putem afla.

În text se vorbește despre „ei”, adică „aceia”, însă pentru a ne fi util trebuie să-i înlocuim pe „ei” cu „noi”, adică „aceștia”, a treia persoană la plural. Evanghelia vorbește despre „ei”, căci ascultând relatarea, noi putem fi mai obiectivi. Însă textul biblic ne privește direct… Povestirea este pentru noi! De fapt, astfel ne comportăm și noi în căutarea adevărului

Prin întrebarea pusă lor de Isus, El ne arată că suntem într-un cerc vicios până când nu vrem să ne convertim. Isus vrea să ne ajute să recunoaștem că ne aflăm pe un drum greșit și, deci, să ne convertim.

Ce vrea Isus de la ei, adică de la noi? Vorbim de „ei”, căci ne oglindesc mai bine dacă aplicăm povestirea lor. Apoi, la sfârșitul povestirii, înțeleg că „ei” sunt, de fapt, „eu”.

Isus le vorbește despre Botezătorul, care deja e mort și deci putem vorbi despre el. De unde vine autoritatea Botezătorului?

În realitate, ei își dau seama că nu-i interesează ceea ce spunea Botezătorul, ci doar cum să iasă ei nevătămați din această întrebare… Adică în ce fel să nu răspundă. Așadar, Isus vrea să ne reveleze că noi, oricum, nu vrem să răspundem nici unei întrebări. E precum minunea smochinului, care are multe frunze, dar este steril, fără rod. Isus dorește să ne arate că prin atitudinea noastră de a întreba (punând multe întrebări pioase) nu aflăm adevărul și nu aducem rod pentru că nu suntem dispuși să fim interogați.

Ce trebuie să facă El în fața acestei situații? Este împrejurarea despre care s-a vorbit mult, este tăcerea lui Dumnezeu…

v. 27

27 Şi i-au răspuns lui Isus: „Nu ştim”. Atunci el le-a zis: „Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea.

Răspunsul că „nu știm” este frumos, dar este mincinos. Pentru că ei, de fapt, știau.

Există o ignoranță doctă a celor care nu știu, dar caută să afle și se întreabă… În schimb, avem o ignoranță șmecheră, care preferă să ignore ceea ce știe. Primei ignoranțe docte, Dumnezeu i se descoperă, pentru că această necunoaștere se deschide întrebării, se lasă interogată. În schimb, ignoranței surde și șmechere a celor care consideră că au înțeles ceea ce-i suficient, pentru a răspunde că nu trebuie să răspundă, pentru că, dacă răspund, se compromit. Deci adoptă tăcerea…

A nu răspunde întrebărilor fundamentale cu privire la sensul vieții, la convertire, la schimbarea direcției comportamentului și a puterii proprii nu-i ceva neînsemnat… A tăcea în aceste sfere înseamnă a nu răspunde unui cuvânt precis care-mi dă viața și, deci, înseamnă a rămâne în puterea morții.

Această ignoranță șmecheră este un mod pentru a ocoli adevărul și viața, este o șmecherie cu picioare scurte

Înaintea acestei ignoranțe perverse, care păcălește, a celui care nu vrea să se schimbe, în loc să se supere și să respingă persoanele, Dumnezeu spune: „Nici Eu nu vă spun cu care autoritate”. Nu pot să vă spun! Adică avem „tăcerea Sa”. Lui nu-i rămâne decât să tacă. Dumnezeu este Cuvânt, iar tăcerea Cuvântului este moartea Sa. El va tăcea pe cruce.

Blestemul nostru, al persoanelor care nu știu răspunde Cuvântului și nu știu să se convertească, să iasă din rău și din moarte, devine condiția Sa de tăcere, a Cuvântului care tace. Va fi crucea Sa.

Iar Isus va tăcea înaintea întrebărilor (interogărilor) ce-i sunt adresate de cei din sinedriu, de Pilat și de Irod.

De ce?

El ar putea și să vorbească.

Noi știm că într-un proces, în Israel, atunci când un om este acuzat… Dacă cel învinuit are dreptate, acuzatorul ar trebui să aibă pedeapsa egală cu cea pe care ar fi avut-o cel acuzat, dacă acuzația ar fi fost adevărată, corectă.

Așadar, dacă Isus s-ar fi apărat înaintea sinedriului, a lui Pilat și a lui Irod, condamnarea la moarte a fi fost rezervată sinedriului, lui Irod și lui Pilat, adică nouă, tuturor. Prin urmare, Isus tace, luând asupra Sa acuzația noastră, pedeapsa noastră. Așadar, tăcerea lui Dumnezeu este foarte puternică. Pe de o parte, denunță răul nostru – atât de mare încât provoacă tăcerea Cuvântului, chiar tăcerea lui Dumnezeu – iar, pe de altă parte, denunță binele Său infinit – această tăcere o ia El pe umerii Săi, în tăcerea Sa, în mila Sa arătată pe cruce… Tăcerea Sa este Cuvântul milei infinite: în loc să ne acuze și să ne condamne, El tace… Așteptând ca tăcerea Sa să provoace un dubiu și o interogare în noi – la fel ca în Pilat, care era uimit că El tăcea – și atunci El să reia dialogul…

Așadar, când percepem, când simțim tăcerea lui Dumnezeu, să ne întrebăm: oare într-adevăr El tace sau sunt eu cel care tac și nu vreau să răspund?

Când Cuvântul nu-mi spune nimic, aceasta se datorează faptului că eu nu vreau să știu ceea ce-mi spune Cuvântul.

Versetele pe care le-am explicat sunt un text fin și complex, fiind foarte importante, pentru că ne arată modul nostru de a ne raporta la ceea ce va urma în Evanghelie, care e partea centrală a ei: Isus, la Ierusalim, va ține câteva discursuri, apoi va sfârși pe cruce. Cum să intrăm în acest mister al tăcerii lui Dumnezeu? Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care există tăcerea Domnului. Ea există, pentru că noi nu vrem să răspundem. Așadar, este provocată de lipsa noastră de responsabilitate, de abilitate în a răspunde. Deci, versetele ne invită să înțelegem de ce există lipsa noastră de responsabilitate. Noi nu suntem capabili să răspundem, pentru că în spatele tăcerii noastre apărăm un interes, un privilegiu de-al nostru, o poziție de-a noastră. Ca atare, nu căutăm adevărul, nici răspunsuri, ci doar ceea ce ne interesează. Înaintea acestei atitudini a noastre avem tăcerea, adică moartea.

Iar dacă Dumnezeu tace, eu sunt precum un om care intră în groapă. Pentru că eu sunt răspunsul meu pe care-l dau Cuvântului.

În epoca noastră, marcată prea mult de tăcerea lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm: ce fel de joc jucăm? Este limpede că nu practicăm jocul asinului. Și nu suntem dispuși să ne lăsăm interogați de puterea libertății, a umilinței, a blândeții și a slujirii… Prin urmare, tăcerea lui Dumnezeu este ceva măreț, căci ne spune: „Fii atent că tu cazi în groapă, iar Eu sunt acolo cu Tine. Deci, răspunde!”…

Texte utile

Ps. 28

Ps. 52, care începe astfel: „De ce te fălești cu răutatea [cu nedreptatea], puternice?”. Noi ne mândrim cu răul pe care-l facem… Ba, mai mult, cine face mai mult rău ajunge mai sus… Cine e mai arogant și puternic are succes și se fălește cu averea sa… Însă este limpede că, dacă privim lucrurile din acest unghi, suntem în afara adevărului și a omeniei…

Amos 8, 4-12, care-i spune lui Israel motivul pentru care nu va afla Cuvântul, chiar dacă-L caută… Israel nu află adevărul pentru că nu înfăptuiește dreptatea…

Rm. 1, 18-32, unde Pavel le spune romanilor că țin adevărul prizonier în nedreptate. În acest fel, chiar și lucrurile cele mai evidente sunt preschimbate în opusul lor.

De ce există această nedreptate? Pentru că în spate există un mod greșit de a ne raporta față de orice realitate, în care suntem incluși noi înșine și toate darurile lui Dumnezeu.

Noi ne raportăm la realitatea noastră și a altora (față de persoane și față de lucrurile lui Dumnezeu) cu o atitudine posesivă, pentru a le avea la mână. Și nu ne raportăm cu o atitudine de dar… Să nu uităm că eul meu este un dar. Celălalt este un dar: îl primesc, nu-l posed… Deci este nevoie de un raport care să nu fie de stăpânire și de putere, ci de o primire reciprocă… De primire a propriei origini și de primire a noastră și a altora, care sunt la fel ca noi…

Aceste versete pot fi explicate cu minunea orbului din cap. 9, după Ioan, care se încheie cu cuvintele lui Isus: „Eu am venit să fac judecata, pentru ca cine este orb să vadă, iar cine crede că vede să devină orb”…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop