Matei 21,28-32

Ps. 13

Psalmistul ne spune că toți oamenii au păcătuit… De la acest adevăr putem porni pentru a dori să experimentăm mântuirea.

Psalmistul ne spune că nebunul afirmă că Dumnezeu nu există, dar există ceva mai grav decât nebunul care face această afirmație… Și este vorba despre șmecherul care spune: Dumnezeu există, dar eu fac ceea ce vreau… Un astfel de om Îl ține bun pe Dumnezeu prin faptul că afirmă că El există (poate chiar se roagă), dar apoi face ceea ce vrea el… Această formă de nebunie e și mai gravă.

Textul evanghelic, specific doar lui Matei, asupra cărora ne vom opri, ne poate scandaliza. Ni se prezintă doi frați.

Parabola este adresată acelor persoane, care nu vor să răspundă întrebării lui Isus. Altfel spus, față de oamenii care nu-s dispuși să se schimbe, Domnul tace, nu le mai spune nimic… Nu le mai spune nimic printr-un cuvânt direct. Dar le vorbește prin tăcere, (spunându-le: „Nu vă spun”. Apoi le vorbește din nou în parabole.

Tăcerea Domnului mereu este foarte elocventă… Mai întâi El spune Cuvântul. Dacă un om nu vrea să-l înțeleagă, El tace și-i spune: „Nu-ți zic nimic”. Apoi îi întreabă: „Ce vi se pare?” și le povestește parabola asupra căreia ne vom opri… Iar parabola e interesantă, pentru că omul ar putea crede că e un tablou simpatic, deci Îl ascultă pe Domnul. Apoi Domnul îl întreabă: ți-ai dat seama că spusele Mele sunt oglindirea a ceea ce tu faci? De obicei Domnul nici nu ne spune că-i o oglindă… Ci îi lasă pe ei să-și dea seama… Dar acum, aflându-ne la sfârșitul Evangheliei, Isus afirmă: „Voi sunteți așa!”. Deci, Domnul citește parabola, pentru ca ei să nu poată greși interpretarea ei…

Care este sensul versetelor? Ele doresc să ne arate ceva care e în noi și-i foarte surd și orb și riscă să treacă neobservat, sau să fie confundat cu bunătatea…

Față de un raționament logic, parabola are un avantaj, pentru că-i asemenea unui pachet ambalat potrivit, și rămâne acolo… Un raționament, odată spus, trece… Dacă a obținut efectele dorite, bine. Dacă nu, expiră… În schimb, parabola rămâne și după un timp tu vei desface ambalajul și vei privi, iar conținutul îți va vorbi

Se citește Mt. 21, 28-32

28 Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. A venit la primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie». 29 El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. 30 A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus. 31 Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: „Primul”. Isus le-a zis: „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. 32 Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut.

Primele trei versete ne relatează parabola celor doi fii: unul care spune „nu”, dar apoi se căiește și merge, iar celălalt care spune „da”, dar nu merge. Care dintre cei doi face voia Tatălui?… „A face voia Tatălui” este tema fundamentală a Evangheliei după Matei… În final, interlocutorii răspund că primul face voia Tatălui…

Isus nu se mulțumește să povestească parabola, ci le spune în mod direct ascultătorilor: „vameșii, păcătoșii și desfrânatele” reprezintă primul frate care spune „nu”, dar care apoi face voia Tatălui… Însă voi, care vă considerați buni, evlavioși, sunteți mai răi decât păcătoșii și decât desfrânatele, căci ei spun „nu” Tatălui, dar înțeleg că greșesc, și se convertesc. Însă voi spuneți „da”, dar nu faceți voia Tatălui…

Așadar, paradoxul este dublu, adică interlocutorii, care sunt buni și drepți, spunând „da”, adică „Doamne, Doamne” sunt comparați cu desfrânatele și cu păcătoșii… Apoi, aceștia din urmă, recunoscând că sunt desfrânați și păcătoși, se convertesc… Deci, ei fac voia Tatălui. În schimb voi, nerecunoscând greșeala voastră, perseverați liniștiți în rău…

Parabola ne prezintă acești doi frați. Iar noi mereu îl căutăm pe al treilea… Între fiul mic – din pilda fiului risipitor, care se răzvrătește față de tatăl său pentru a-și revendica libertatea, plecând de acasă – și fiul mare, care rămâne cu Tatăl, dar ca un sclav, ca un supus al tatălui și nu ca un fiu, noi mereu căutăm o a treia figură, care am putea fi noi…

În realitate, fiii sunt doi. Iar a treia figură – care suntem fiecare dintre noi – constă în faptul că noi avem defectul fiului mic, adică ne răzvrătim, dar nu îndrăznim să spunem și, deci avem și defectul fiului mai mare… Așadar, a treia figură suntem noi care însumăm defectele celor doi, care sunt văzuți ca doi frați.

Frații sunt doi pentru că sunt frați, adică sunt la fel! Așadar, cei doi frați sunt eu, în cele două aspecte negative pe care trebuie să le descopăr… Însă dintre cei doi frați este avantajat cel care spune „nu”.

Cine spune „da” este dezavantajat. Altfel spus, dreptul cu adevărat este dezavantajat, pentru că se crede în ordine, cu conștiința împăcată.

Însă cine știe că nu e în ordine (nu-i în regulă, așa cum se cuvine), este avantajat pentru că-i dispus să se schimbe.

Dacă tema fundamentală a vieții este a ne schimba, a ne converti, notăm că se poate schimba, se poate converti numai omul care-și dă seama că nu-i în regulă… Un om care-i sănătos și se simte în ordine, niciodată nu se va schimba…

Păcatul împotriva Spiritului Sfânt, care-i cel împotriva adevărului, îl putem înfăptui aproape fără să ne dăm seama, adică să trăim într-o situație mincinoasă, negându-ne ceea ce suntem cu adevărat…

Dacă noi nu recunoaștem că voia noastră este opusă celei a lui Dumnezeu, nici măcar nu putem fi mântuiți, pentru că Dumnezeu îi mântuiește pe păcătoși și nu pe drepți. Dreptul nu acceptă să fie mântuit, ci spune: „deja sunt în ordine, în regulă”.

Versetele doresc să ne reveleze, să ne descopere, că în spatele presupusei dreptăți se ascunde ceva serios, adică faptul de a nu recunoaște voința pe care o avem – la fel ca fratele cel mic – de a pleca; de a nu recunoaște că spunem bucuroși „nu” și deci, a nu lua măsurile pentru a ne schimba, a ne converti.

Isus afirmă că „vameșii și desfrânatele intră înaintea noastră în Împărăția lui Dumnezeu”. Și nu a spus acest fapt pentru a pronunța un paradox, ci l-a spus pentru că-i un fapt adevărat. Și-i adevărat, dar nu pentru că vameșii și desfrânatele fac voia Tatălui… nu! Căci ei sunt păcătoși… Nu-i bine să fii vameș, un om care înșală și fură banii, în dezavantajul altora… și nici să fii desfrânat… E clar că e greșit, e păcat… Însă aceștia știu că greșesc, pentru că toți le spun că greșesc… Avantajul lor este că știu că greșesc… Adică ei cunosc adevărul. Ei sunt precum smochinul plin de frunze, dar fără rod… Pierd frunzele și-și dau seama că sunt fără rod…

În schimb, noi riscăm să păstrăm în ramuri multe frunze – la fel ca drepții – și să nu vedem că suntem fără rod.

În următoarea pildă se va vorbi despre Fiul care va fi ucis… Și imediat ei decid să-L ucidă pe Fiul.

În următoarea pildă Isus ne va dezvălui ce fac cei care nu recunosc răul pe care-l fac: ei fac exact ceea ce El spune…

Poate să apuce pe calea vindecării cel care admite că-i bolnav. Medicul poate începe terapia dacă bolnavul îi descoperă boala… Însă cel care crede că-i sănătos, nu se îndreaptă spre vindecare, pentru că nu admite și nu-l ajută pe medic să înțeleagă care-i boala sa

v. 28

28 Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. A venit la primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie».

„Ce vi se pare?”… Isus cere părerea ascultătorilor în mod direct… Sunt cei care nu doreau să-i răspundă întrebării despre Botezătorul din cateheza anterioară… Iar la v. 31 Isus le va spune: „vameșii și desfrânatele intră înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu”. Așadar, aceste cuvinte sunt adresate direct fariseilor, drepților care-L ascultau…

Isus povestește pilda Tatălui care are doi fii. Această pildă ne amintește despre cea a fiului risipitor, de fratele mic și de cel mare.

Matei este sintetic, nu explică în aceste versete comportamentul celor doi fii: nici ceea ce fac și nici motivul comportamentului lor.

Luca descrie pe larg ce face fiecare fiu și, în spatele a ceea ce fac, noi citim sentimentele pe care ei le au.

Fratele mic consideră că tatăl este cel care-i ia libertatea, autonomia și bucuria de a trăi. Deci îi cere tatălui partea care i se cuvine și apoi pleacă. Acest fiu reprezintă imaginea pe care noi o avem despre Dumnezeu. Și pentru noi Dumnezeu este lege, normă, datorie, ne ia libertatea, plăcerea și bucuria de a trăi. Și, dacă vrem să fim fericiți, trebuie să ne îndepărtăm de El și să facem ceea ce ne place și ce credem, căci, dacă nu, suntem sclavii Săi. Așa simțim noi că-i Dumnezeu…

În fond, tăticul ne deranjează, pentru că-i datorie, normă, obligație, efort, ne umbrește… În realitate tu ai vrea să fii ca tatăl tău… ai vrea să fii tu tăticul tău. Acesta este fiul mic. Și pleacă…

El „ia moștenirea tatălui”. A lua moștenirea, înseamnă că L-a ucis.

Ce gândește fiul mare? El crede același lucru… Tăticul este insuportabil, este exigent, trebuie să stau aici și să-i fiu sclav… Dacă nu, El mă pedepsește…

Cei doi frați au o imagine negativă despre tatăl. Ambii simt ranchiună față de tată, Îl urăsc.

Pe noi ne uimește că-și urăsc tatăl.

Există ceva în om – numit păcat original – care-l determină să nu-și accepte originea sa… Omul vrea să pună mâna pe originea vieții sale, să fie el stăpânul său. Și acest fapt înseamnă a-l ucide pe tatăl; înseamnă a uita că este născut; a elimina faptul de a avea o origine, a nu accepta că are un început.

Faptul că eu nu sunt tatăl meu, în sine, nu-i o limită pentru mine… Căci dacă eu am un raport de iubire cu tatăl meu, acest raport este locul de comuniune, de iubire, un loc în care eu primesc totul, deci primesc eul meu, Îl primesc și pe El.

Însă noi nu vrem să primim, ci vrem să fim începutul, originea noastră. Deci, ne deranjează Tatăl care ne dă viața. Și-L vedem ca pe unul care cere. Și ne răzvrătim. Acest fapt îl face fiul mic. Și-i un lucru bun, pentru că se răzvrătește. Căci fiul mare nu se revoltă, dar ar vrea să se răzvrătească. Înțelegeți?

Și-i mult mai bine pentru un om care face lucrurile, decât unul care ar vrea să le facă, dar nu reușește, dar se preface că-i bun, pentru că nici nu reușește să le facă… Dar ar vrea să le facă. Și-l invidiază pe fratele mic, care le face.

Cel mic care le face, adică își revendică libertatea, mai întâi de toate are o imagine mai bună despre tatăl. Pentru că înțelege: „Tatăl mă lasă să plec”. Cel mare crede că nici măcar nu-l lasă să plece.

„Și mă lasă chiar să mă întorc”. De fapt, cel mic se reîntoarce.

În mod ciudat, omul care se revoltă are o imagine mai bună despre Dumnezeu decât cel care rămâne sclavul tatălui și crede că nici măcar nu se poate răzvrăti, ci trebuie să meargă tot așa înainte, adică să se comporte bine, să-și facă datoria. Aceasta e pilda celor doi frați, iar în acest loc este reluată: acești doi fii sunt cei din pilda fiului risipitor și care suntem fiecare dintre noi…

Subliniem că cei doi sunt frați, adică sunt egali: au aceeași imagine despre Tatăl. Se comportă în mod aparent diferit, dar în realitate se comportă la fel.

Iar Tatăl îi cheamă pe ambii pe nume la fel, spunându-le „fiule”.

„Fiule” este un vocativ. Vocația noastră fundamentală – adică numele nostru – este să fim numiți fii. Adică să acceptăm că El ne este Tată, și să acceptăm să fim fii. Dacă nu accept să fiu un fiu, înseamnă că nu mă accept pe mine, nu-L accept pe Tatăl, nu accept fratele… Nu accept nimic. Și vreau să iau totul în stăpânire, ca să par că-s cineva.

E important cuvântul „fiu”. De fapt, eu exist în măsura în care sunt fiu! Numai dacă accept numele de fiu, exist în baza a ceea ce sunt. Niciunul dintre noi nu-i Tatăl.

Și, ca fiu, eu am o vocație, adică o identitate. Ceea ce sunt este ființa mea de fiu: am primit totul, adică eul meu, pe Dumnezeu, creația.

Dacă nu accept ca fiu toate darurile, înseamnă că vreau să pun stăpânire pe totul, distrug totul și mă distrug și pe mine, care sunt fiu.

Așadar, a fi „fiu” este vocația fundamentală și din această vocație se naște misiunea: „mergi, mergi!”.

Ce să fac?

„Să muncești în vie!”… Via este poporul lui Dumnezeu. Tu muncești via ca să producă rod. Iar rodul viei este iubirea fraților. Așadar, dacă eu descopăr că sunt fiu, sunt trimis înspre frați. Aceasta e misiunea fiecărui fiu: să-i iubească pe frați. Și aceasta este munca din vie.

Când trebuie făcută această muncă? Astăzi!

Viața este „o zi”, este astăzi! E astăzi și în fiecare zi! Nu ieri și nu mâine, ci azi!

Această frază indică esența noastră: suntem fii. Dacă mă recunosc fiu, sunt trimis fraților pentru a produce rodul dulce al viei, care-i iubirea… Când? Astăzi! Și să trăiesc astăzi realitatea mea de fiu și de frate.

v. 29

29 El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus.

Cel dintâi răspunde: „Nu vreau!”.

Acesta este cinstit: eu nu vreau să trăiesc în baza darului, a slujirii, în umilință, nu vreau să fiu solidar și blând cu frații și să-i iert. Eu prefer să iau, decât să dau. Doresc să stăpânesc decât să slujesc. Prefer să apar în ochii lumii că sunt cineva, decât să fiu umil și adevărat… Iar în locul solidarității, eu prefer competiția… Blândețea? Niciodată nu mă răsplătește! Însă aroganța mă răsplătește mult mai mult…

Așadar, trebuie să fim sinceri și să vedem cum merg lucrurile în lume… Acest fiu spune: eu nu produc acel rod. Pentru că a lucra în vie nu corespunde cu tendința pe care eu o am acum… Altfel spus, el recunoaște că în el există o violență, un rău care-l împiedică să aducă acel rod. Deci spune, nu!

E important să recunoaștem negativul care există în noi și reacția pe care o avem înaintea propunerii Tatălui și apoi să spunem: „Nu! Eu nu vreau”.

Isus în grădină va spune: „Nu voia Mea, ci a Ta”, adică Isus simte această voie negativă din om, care-i voia negativă care există după păcatul originar în fiecare om, care nu se mai recunoaște ca fiu, deci nu se simte și nu trăiește ca fiu și nu-i vede pe ceilalți ca fiind frații săi. Altfel spus, falimentează numele și rolul său…

Tocmai pentru că înțelege că-și falimentează numele, rolul, misiunea… ce face?

„Îi păru rău, și se duse…”. El este capabil să se pocăiască, pentru că a descoperit adevărul. În schimb, dacă un om ascunde adevărul, niciodată nu se poate pocăi. Ci este precum fariseii din cateheza anterioară, care răspund întrebării lui Isus: „Nu știm”, numai să nu se schimbe…

Acest fiu spune „Nu vreau să mă schimb, dar e adevărat că ar trebui să mă schimb”. Aceasta este onestitatea. Această afirmație îmi permite apoi să mă schimb… cu trecerea timpului.

v. 30

30 A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus.

De ce acest al doilea a spus „da”?

Cu siguranță nu avea curaj să spună „nu”! El credea: „Dacă spun nu, Tatăl mă distruge”. Apoi să spun „nu” mă deranjează, căci îmi pierd obrazul (buna mea imagine) chiar și față de mine… Așadar, rostește un „da” șoptit, dar nu din inimă. Da, trebuie să-i fiu supus, căci sunt sclavul Său… Mai mult, bucuros I-aș spune „nu!”, dar Îi spun „da”, căci nu pot să-I spun „nu”… „Da, bucuros aș face ca toți ceilalți, dar trebuie să fiu drept, căci dacă nu, Dumnezeu mă pedepsește…”.

Există multe motive care ne împiedică să recunoaștem sentimentul negativ care există în noi… Și, astfel, preferăm să ne simțim curați și liniștiți spunând un „da”, chiar dacă nu suntem convinși… Pentru că cuvântul este important… Un om care spune „da”, dorește să-i mulțumească pe alții și, astfel îl liniștește pe Tatăl…

Și eu le spun uneori tinerilor, când părinții lor sunt prea pisălogi: „Aprobați-vă părinții, ca să-i liniștiți. Dar apoi, după exemplul acestei pilde, faceți ceea ce vi se pare că-i just”.

Acest fiu spune „da”, în aparență este de acord cu propunerea Tatălui. Dar este un „da” mincinos, pentru că inima sa este într-o cu totul altă parte.

Un om poate să-l mintă pe un altul, poate chiar să-l mintă pe Dumnezeu, dar nu se poate minți pe sine.

Trebuie să ne obișnuim să fim cinstiți cu noi înșine.

Această pildă ne este relatată tocmai pentru că reușim aproape să ne mințim și pe noi înșine… adică reușim să mascăm, să acoperim ceea ce simțim printr-un „da”, fără să ne gândim prea mult.

În schimb, pilda ne descoperă că în spatele „da”-ului nostru stă un „nu”. Și ne invită să recunoaștem că există acest nu.

Cuvintele „Da, Stăpâne” confirmă această interpretare, care nu exprimă atât un respect filial, ci o aderare slugarnică: sunt sclav, deci trebuie să fac astfel, căci nu pot face diferit

Acest fiu Îl simte pe Tatăl precum un stăpân, deci Îl urăște. Și apoi nu face ceea ce Tatăl îi spune… Acest fapt ne arată că fiul consideră că Tatăl îi vrea răul… Dacă nu, ar urma indicațiile Tatălui. Dar el nu îndrăznește să-i spună Tatălui ce simte. Cel puțin celălalt îndrăznește să-I spună ce simte… „Nu, eu nu vreau, pentru că nu sunt de acord și nu mă ajută”.

Așadar, cel care spune „da” este convins că nu-l ajută să urmeze sfatul Tatălui, dar nu îndrăznește să-I spună pentru că se gândește: „Dacă spun nu, cine știe ce mi se va întâmpla…”. Deci este convins că Tatăl îi vrea răul, și știe că nu poate să-I spună ce crede, căci dacă-I spune, își descoperă fața sa adevărată, iar Tatăl devine și mai rău și-i impune lucrurile de făcut…

În Lc. 15 pilda nu este atât a fiului risipitor, ci este a Tatălui ghinionist, fără noroc, pentru că are doi fii, dar nici unul dintre ei nu înțelege imediat că El e Tată. Dar cel care explicit își arată răzvrătirea, faptul că nu-i de acord, este în condiția de a se converti și a stabili un adevărat raport cu Tatăl. E în condiția de a-și schimba mentalitatea, sentimentele, judecățile

E mângâietor acest text, căci, la urma urmei, acești doi fii suntem noi… Fiecare dintre noi înglobăm atitudinea celor doi frați.

Dacă mă recunosc în al doilea care spune „da”, dar apoi nu fac, recunosc adevărul meu, faptul că sunt primul fiu, care nu vrea. Și deci, spun: „nu vreau”. Iar când am ajuns să spun: „nu vreau”, mai repede sau mai târziu, voi merge să fac voia Tatălui, pentru că-mi dau seama de motivul pentru care nu voiam… Adică, eu sunt convins că Tatăl vrea răul meu… Și apoi mă întreb: „Oare e adevărat că Tatăl vrea răul meu?”. „Ce fel de Tată e?”. Și în acest moment încep un alt discurs, un alt dialog al descoperirii naturii Tatălui și, la urmă spun: „Are dreptate El. Eu sunt cel care am greșit… Eu aveam o imagine greșită despre El”.

Așadar, această pildă ne mângâie… Căci, puțin câte puțin, prin faptul că ne recunoaștem în fiul care spune „da”, dar care-i în realitate „nu”, ne conduce să ne identificăm în fiul care spune „nu” și, apoi, mai repede sau mai târziu „nu”-ul nostru devine „da”, dacă reușim să înțelegem că-i un „nu” și de ce este un „nu”.

Această pildă e delicată pentru că este spusă celor care deja au decis să-L ucidă…

Întrebarea inițială a lui Isus: „Ce vi se pare?”, nu cere atât aderarea lor, ci caută să-i antreneze în dialog. În acest verset avem întrebarea finală

v. 31

31 Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: „Primul”. Isus le-a zis: „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.

Prima parte este evidentă, iar interlocutorii lui Isus răspund imediat, fără frică.

„Cine a făcut voia Tatălui?”.

„E limpede: primul!”, cel care a spus „nu”, dar apoi a făcut voia Tatălui.

După acest răspuns, ei înțeleg că, în realitate, Isus vorbește despre ei.

Isus spune: „Vedeți… Amin. Vă spun… Voi pronunțați condamnarea voastră”… Căci sunteți ca al doilea fiu, care nu face voia Tatălui. Dar atunci, de ce nu recunoașteți „nu”-ul vostru? Căci recunoașterea nu-ului este prima treaptă de urcat, pentru a ajunge la adevăr și pentru a vă schimba…

Apoi le mai spune: „Vedeți? Păcătoșii și desfrânatele – categoriile pe care voi le detestați, adică păcătoșii publici, cei care colaborează cu păgânii, pentru a profita după popor și a crea mizerie și desfrânatele care se vând – sunt într-o condiție mult mai bună decât voi…”. De ce? Pentru că voi Îl cumpărați și-L vindeți pe Dumnezeu…

Altfel spus, adevărații vameși și adevăratele desfrânate sunteți voi… Și suntem noi, atunci când judecăm precum cel care spune „da”.

Mereu mă gândesc la raportul nostru cu Dumnezeu… când nu-L considerăm Tată, ci-L considerăm ca tatăl care trebuie ucis, adică-l vedem ca un tată violent, posesiv, așa după cum suntem noi… adică proiectăm imaginea noastră asupra Lui… văzând că și tații noștri pământești sunt ca noi… Deci, nu acceptăm să fim fii și vrem să fim noi tații noștri. Adică vrem să-l ucidem pe Tatăl.

Și nu înțelegem că suntem fii, asemenea Fiului care, tot ceea ce este, este iubire și dar din partea Tatălui.

Numai astfel accept nașterea mea ca fiind iubire și dar făcut mie de Tatăl, accept eul meu ca identificându-se cu Tatăl, pentru că Tatăl îmi dă ființa, natura sa, identitatea și moștenirea Sa… Marea mea demnitate este să fiu fiu, adică să primesc… Și să accept și moartea mea, pentru că înțeleg că nu-i o limită, ci-i comuniunea cu originea mea, cu Tatăl. Nu eu sunt originea mea… Eu vin de la El și mă întorc la El.

Aceasta este viața care poate fi trăită corect, care mă face fiu, care îmi dă identitatea mea, mă face frate… Îmi dă posibilitatea să duc o viață demnă împreună cu alții: eu trăiesc cu alții același raport de dar și de iubire pe care Tatăl îl are față de mine.

Și-i singurul mod posibil pentru om, pentru a putea trăi… Dacă nu, nu se acceptă pe sine, nu-i acceptă pe alții, iar viața este o distrugere continuă, atât reciproc, cât și personal.

De ce vameșii și desfrânatele intră în Împărăție înaintea noastră? Tocmai pentru că ei știu că greșesc… A ști că greșește este singura demnitate a omului…

Dacă un om spune „am greșit”, înseamnă un lucru: că-i un om inteligent!

Dacă nu, înseamnă că ar fi un om-robot programat, care mereu se comportă la fel și niciodată nu greșește… Iar dacă greșește, îl ucizi, pentru că i s-a dereglat programarea…

Omul care spune: „am greșit”, are demnitatea cea mai mare. A-și recunoaște vina, spunând: „am greșit”, căci nu am înțeles corect sau eram sclav, deci nu eram liber… dar acum am înțeles mai bine, deci sunt mai liber și, astfel, mă schimb…

Un om care nu-și recunoaște greșeala, este în mare pericol… Ori este necinstit la maximum, ori este imbecil…

Omul merge înainte, se maturizează tocmai pentru că-și recunoaște greșelile anterioare… De aceea face un pas înainte. Și, în acest fel, istoriile și faptele sale din trecut sunt recuperate, retrăite la un alt nivel, în sensul lor profund, care-i pozitiv, pentru că dacă faptele din trecut au fost o greșeală, înseamnă că exact opusul lor este just…

Împotriva căutării de a avea în mână siguranța, adevărata mea siguranță este să văd cât de mult am greșit astăzi… Înseamnă că există o distanță între mine și greșelile mele…

În schimb noi am vrea o altă siguranță: cea a stupidității și a morții, adică cea fixă (stabilă), justă.

Vameșii și desfrânatele, atenționați de opinia publică, care-i etichetează, se simt păcătoși. Deci lor le este ușor să ceară milă… În schimb, fariseii, simțindu-se drepți, nu vor cere milă… De ce trebuie să ceară iertare? Așadar, dacă vameșii și desfrânatele nu ar ști, prin absurd, că-s păcătoși, le-o spun ceilalți… Și, la un moment dat, vor înțelege că-s păcătoși și vor face primul pas al convertirii, care este admiterea și mărturisirea propriului păcat. În schimb, cine pretinde că-i just… Pentru ce să ceară milă și ajutor?… Și astfel rămâne cu ideile sale, în greșeala sa

Luminarea creștină nu constă în a avea viziuni particulare, intuiții divine, vibrații extraordinare, ci constă în a cunoaște realitatea. Iar prima mea realitate este faptul că spun „nu”, că sunt departe de adevărul meu și că-mi rămâne mult drum de făcut… Este distanța între ceea ce în profunditatea mea sunt ca fiu al lui Dumnezeu, și ceea ce eu realizez cu acțiunile mele… În substanță este falimentul planificării mele… e planificarea acțiunilor mele care nu corespund cu ceea ce sunt. Aceasta este luminarea: conștiința păcatului meu, care-mi permite să călătoresc, să descopăr mila lui Dumnezeu, iubirea gratuită și adevărul meu mai profund și adevărul mai profund al lui Dumnezeu.

Nu înseamnă că un om e luminat pentru că-i atât de bun și mereu crede că-i tot mai bun, până când, la urmă e atât de bun, încât este în totalitate o lumină…

În schimb, omul adevărat este cel care descoperă tot mai mult această distanță și astfel descoperă lumina care-i distanța mea umplută de iubirea gratuită… Aceasta e lumina: Dumnezeu. Iar eu sunt iubit infinit și în mod gratuit.

Iar trecerea de la starea mea la lumină este acest „nu”.

În F.Ap. 9 este întărită această idee. Ni se spune că Pavel a fost lovit pe calea Damascului de o lumină. Această lumină îl luminează, că-i orb… Își dă seama că a fost orb… Mai înainte nu-și dădea seama. Lumina nu l-a orbit, ci i-a revelat că-i orb, l-a ajutat să înțeleagă că era orb. Și va rămâne timp de trei zile orb, fără să mănânce și să bea… este o simulare a morții. Apoi, odată botezat, va vedea… Astfel Pavel s-a schimbat.

v. 32

32 Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut.

Acest verset este în legătură directă cu textul explicat în cateheza anterioară, când Isus a întrebat de unde vine botezul lui Ioan: de la oameni sau de la Dumnezeu… În acel text Ioan invita la convertire.

În versetul nostru se subliniază că Ioan a venit și a cerut convertirea, iar voi ați spus că are diavol, căci nu l-ați crezut. Voi ați pretins că sunteți pe drumul bun, fiind drepți, fără nevoia de convertire… În schimb, vameșii și desfrânatele l-au crezut pe Ioan. De aceea intră înaintea noastră și nu pentru că sunt buni… Ci intră înaintea noastră pentru că știu că sunt răi…

În concluzie, intră înaintea noastră în Împărăție, nu cine este mai bun, ci acela care știe că-i rău, dar fără să fie subjugat de sentimentele sale de vină… Ci admite realitatea sa cu pace înaintea lui Dumnezeu și merge mai departe…

Isus continuă: „în schimb voi…”.

Spre deosebire de alte pilde în care Isus vorbește la modul general, iar apoi lasă discursul în suspans, neterminat și spune: „Cine are urechi de auzit, să audă…”… În textul nostru Isus zice limpede: „voi”, ce credeți?… Apoi mai întreabă odată… Cu alte cuvinte, Isus vrea să fim luminați pe această temă… ca să nu cădem în orbirea sufletului, care-i cea de a ne crede curați, în ordine, drepți și a nu mai călători spre convertirea noastră…

„Voi, după ce ați văzut aceste lucruri”… Sunt lucrurile din cateheza anterioară când L-au întrebat: „cu ce putere faci aceste lucruri?”… Lucrurile pe care le-au văzut sunt mânzul asinei și smochinul… Adică blândețea Sa, umilința Sa, care ne descoperă inconsistența tuturor crengilor noastre uscate, care nu sunt în blândețe și umilință. Este tot ceea ce nu produce rodul iubirii aproapelui.

Deși ați văzut aceste lucruri, voi nu v-ați convertit…

Pilda ne poate lumina…

În sensul că revelează orbirea noastră

Explică blestemul smochinului, adică îl lasă uscat, face să cadă frunzele și ne arată felul în care suntem… Și aceasta e o mare binecuvântare…

Prima binecuvântare a credinței este: „Dacă aveți credință, veți face minuni ca aceasta”, adică veți face să cadă frunzele din smochin, ca să se vadă adevărul… Și pot vedea adevărul cu încredere, căci îl văd înaintea iubirii Sale… Iar adevărul mereu face bine.

Texte utile

  • Ps. 13 (14);
  • Iez. 16, istoria simbolică a lui Israel;
  • Mt. 7, 21-27, „nu cine spune Doamne, Doamne, ci acela care face voia Tatălui…”;
  • Lc. 7, 36-50, scena desfrânatei în casa fariseului; Lc. 15, pilda fiului risipitor;
  • Lc. 18, 9-15, pilda fariseului și a vameșului la Templu…
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop