Matei 22,15-22

Ps. 72 (71)

Psalmul ne prezintă marea dorință a lui Israel – și a fiecărui popor – de a avea un rege drept, o abundență de dreptate și de pace, precum și orice bine pe pământ. E tot ceea ce omul dorește din totdeauna. Și se va împlini în timpul mesianic.

Am ales acest psalm pentru că astăzi vom prezenta raportul dintre puterea lui Isus și puterea politică.

Isus a intrat în Ierusalim pe mânzul asinei, dorind să ia în mâinile Sale puterea. Însă în loc să intre cu calul și cu carul – deci cu stăpânirea și violența – El vrea să stăpânească cu iubirea și cu slujirea.

Ce raport este între iubire și slujire, pe de o parte, și stăpânire (subjugare) și violență, pe de altă parte? Problema e importantă… Vom continua cu lecția pe care ne-o oferă asinul.

Vom ține seama de unele lucruri care minează acest teren… Primul constă în faptul că trebuie să pornim de la adevărul că omul este un „animal politic”: se realizează în relațiile sale; acestea se structurează, se ierarhizează după un model, care are mereu un cap și o coadă; așadar acest model se structurează pe un cap care se bucură de autoritate, deci se structurează după noțiunea de rege, iar regele reprezintă modelul ideal al omului… Problema e care e modelul ideal de om care stă în sfera noțiunii de rege?

Un al doilea aspect: noi suntem obișnuiți să vorbim despre paradis – un cuvânt persan, care indică grădina: grădina copilăriei, grădina viselor – iar în Biblie paradisul e prezentat ca un oraș – cuvântul oraș derivă din „polis”, politică – deci, adevărata grădină sunt relațiile noi dintre oameni, e orașul sfânt…

Așadar, vai să demonizăm orașul (să-l facem să apară pervers, demonic)! Facem să pară pervers (rău, demonic) omul, pentru că omul este relația sa cu alții.

În spatele acestui text avem o întreagă istorie, o istorie inevitabilă a raportului dintre Biserică și stat. Ce fel de raport este? Mereu a fost un raport subminat, ambiguu, pentru că Biserica a trecut și încă trece dintr-o stare de prigoană din cauza credinței sau de prigoană din cauza dreptății și a libertății până ajunge în situația opusă, aceea de a conviețui cu puterea din comoditate, sau chiar a doborî puterea…

Raportul Biserică-stat e delicat și e nevoie de multă atenție…

Textul nostru ne prezintă raportul dintre puterea asinului și cea a calului și a carului.

Se citește Mt. 22, 15-22

15 Atunci fariseii s-au dus să ţină sfat ca să-l prindă în vorbă. 16 Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: „Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. 17 Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?” 18 Dar Isus, ştiind răutatea lor, le-a zis: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi? 19 Arătaţi-mi moneda tributului!” Iar ei i-au adus un dinar. 20 El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?” 21 I-au zis: „Ale cezarului”. Atunci le-a zis: „Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. 22 Când au auzit, au rămas uimiţi şi, lăsându-l, au plecat.

La început ni se spune clar că acest pasaj evanghelic e o cursă (o capcană) pentru a-l prinde pe Isus: orice răspuns ar da, ar greși. Căci dacă ar răspunde că nu se poate plăti, irodienii Îl denunță, îl întemnițează, iar romanii Îl elimină. Dacă ar afirma că trebuie plătit tributul, va avea împotriva Sa tot poporul, pentru că acesta aștepta un Mesia care să-l elibereze din sclavia romană.

Așadar capcana e perfectă, iar răspunsul dat de Isus îi uimește. „Dați fiecăruia ceea ce i se cuvine”… Poate părea un subterfugiu… Însă „care-i partea ce trebuie dată fiecăruia”?

Versetele privesc „puterea”. Cuvântul „putere”, în origine înseamnă „posibilitate”, deci nu trebuie făcut să pară ceva rău… Se referă la posibilitatea de a face ceva…

Această posibilitate poate fi ghidată (îndrumată) de un spirit de stăpânire, de violență posesivă și de moarte… Și este ceea ce se face… Sau, ea poate fi îndrumată ca slujire, eliberare, libertate, ca raport de iubire, ca blândețe, ca dar al vieții… Este tocmai ce ne propune Evanghelia.

Însă societatea, de la Cain până la noi, mereu este structurată pe violența celui mai puternic. Cel mai tare dictează legea. Orașul e fondat pe cadavrul fratelui mai slab, ucis.

Și, cine a ucis dictează legea: „acum nu se mai poate ucide”. Și face legi, și stăpânește cu ajutorul acestora, după ce și-a însușit puterea cu ajutorul violenței.

Așadar, puterea constituită, mereu are la originea ei armele: o putere a unora asupra altora…

Ce trebuie să facem față de această putere? Să ne revoltăm? Sau să tăcem? Să ne răzvrătim, dorind să luăm noi puterea? Nu! Căci dacă am face așa, am perpetua acest joc… A tăcea înseamnă a fi de acord cu acest joc pervers al puterii la infinit, deci înseamnă a fi colaboratorii răului…

Așadar răspunsul nu e ușor… Și nu trebuie să fie ingenuu.

Au existat multe răspunsuri de-a lungul istoriei, care merită să le cunoaștem, dar nu pentru a le judeca. Cu greu reușesc să judec ceea ce fac sau gândesc eu, deci cum să pot judeca ceea ce au făcut sau au cugetat alții… Dar e bine să cunoaștem ce au făcut alții spre folosul nostru…

Prima poziție e cea mai simplă, căci creștinii erau prigoniți. Și, până când erau persecutați, nu-și puneau probleme… Însă imediat ce aceștia au devenit mai mulți, nu au mai putut să-i persecute, căci nu au mai avut putere să-i prigonească… Atunci au căutat să fie de acord cu ei.

Și diferitele moduri de a fi de acord nu sunt secundare sau fără importanță… Primul mod – luat la întâmplare – e cel pe care noi îl folosim de obicei, e cel de separare între credință și politică; între Biserică și stat… Credința e utilă în Biserică, poate ajunge în sacristie, sau la ușa Bisericii, dar în piață stăpânește cu totul altceva: domnește legea, stăpânesc raporturile umane, bazate pe regulile economice, cu tehnologia… Omul este sub această stăpânire, guvernare. Viața se desfășoară așa, și atât. Credința e acea pioasă devoțiune pe care o săvârșești în ziua duminicii, când mergi la sf. Liturghie… dar tot restul vieții merge pe contul ei…

Acesta e un fel obișnuit de a privi și trăi raportul dintre credință și societate, viață și muncă…

Un alt mod e cel al alianței între tron și altar: un sprijin reciproc… E un raport plin de ambiguitate, care s-a întâmplat de-a lungul istoriei și care mai există…

Un alt raport și mai rău e cel al confuziei, al dezordinii: e o formă mai profundă de alianță, în care statul e sacralizat, fiind considerat divin și dictând legea… Cum adică dictează (impune) legea? Dacă e justă e justă, iar dacă e greșită, e greșită…

Dacă face legi economice greșite ori discriminări de rasă, conștiința umană trebuie să se împotrivească. După cum trebuia să se răzvrătească înaintea exterminării evreilor, și a tuturor nedreptăților care se fac, căci dacă nu, nu suntem oameni.

Așadar, starea de dezordine în care statul devine dumnezeu este una în care guvernează bestia, anticristul, iar noi trebuie să ne împotrivim (răsculăm). Rămâne de văzut modul în care să ne opunem…

Avem și dezordinea opusă: stăpânirea temporară, căci atunci când a putut, Biserica avea mica ei stăpânire, adică funcționa precum un stat.

Există un alt raport de dependență reciprocă: ori statul depinde de Biserică – așa cum ar dori integraliștii[1] de diferite feluri: nu doar musulmanii, ci și unii creștini catolici – sau integralismul opus: ca Biserica să fie instrumentul împărăției, să formeze bine cetățenii statului, pentru ca să slujească bine ordinii publice.

Nu trebuie să judecăm ceea ce au făcut alții… ci e important să cunoaștem ce au făcut înaintașii noștri, pentru a ști ce să facem noi, astăzi, ținând seama de un alt aspect: faptul că cea mai înaltă formă de caritate e cea politică, adică iubirea se manifestă și se face în relații și în însăși structurarea acestora. Jocul se face în relații și-n structura lor…

În zilele noastre poate că puterea nu mai este cea din mâna unei singure persoane (a unui rege) deși încă există oameni puternici care pot dicta legi… Astăzi există o lege anonimă, aproape similară „numărului bestiei”, adică stăpânește numărul, stăpânește și domină tocmai tehnologia. Așadar, trebuie să fim în pas cu moda, să respectăm regulile din orice sferă, deși nu știm care… Iar norma (regula, moda) dictează legea și cine nu are 666 pe frunte și pe mână este exclus (afară din economia de piață), adică nu poate trăi, dacă nu gândește și dacă nu face așa.

Să ținem seama de aceste forme noi, din zilele noastre, ale Cezarului, pentru a ști ce să le răspundem…

În spatele textului avem implicit modelul puterii, al autorității… Pe de o parte avem puterea lui Isus, care e cea a asinului. Care e adevăratul model al omului și al regelui? E cel care slujește, sau cel care nu slujește și doar stăpânește…? E cel blând, sau cel care se impune cu violența? E cel care-și pune mâinile peste toate și peste toți (îi cumpără pe toți și-i posedă, îi subjugă), sau e cel care se încredințează în mâinile altora, trăind relații de încredere? Așadar, în joc e modelul omului și însuși modelul lui Dumnezeu, pentru că omul e chip al lui Dumnezeu.

Cine e Dumnezeu? E Cel care-i stăpânește pe toți și pe toate și Cel care ține totul în mână? Sau e Cel care-i în slujirea tuturor și-Și dă viața pentru toți și se pune-n mâinile tuturor?

Așadar, în joc se află întreaga noastră viață…

v. 15

15 Atunci fariseii s-au dus să ţină sfat ca să-l prindă în vorbă.

Fariseii au fost prinși în cursă de Isus, căci atunci când L-au întrebat „care-i puterea Ta?”, Isus le-a răspuns: „vă spun care e puterea Mea, dacă și voi îmi spuneți care era puterea Botezătorului: care vine sau nu de la Dumnezeu?”. Botezătorul chema la convertire… Iar ei au răspuns că nu știu, deoarece orice răspuns ar fi dat, ar fi căzut în capcană…

Iar acum, după ce s-au gândit, îi întind lui Isus o cursă analoagă, astfel încât, orice ar răspunde, să cadă în capcană…

Modul nostru obișnuit de a ne relaționa cu cel de lângă noi este de acest fel… Ce urmărim prin întrebările pe care le punem? Vrem să-l prindem în capcană pe celălalt… sau cel puțin să-l avem de partea noastră… Cu alte cuvinte, prin întrebările puse nu mă interesează să aflu adevărul sau ceea ce altul ar vrea să-mi spună, ci doresc să-l am disponibil, să mă slujească, să-mi dea acele lucruri pe care eu le vreau…

Întreaga folosire politică a cuvântului este de acest fel: o folosire perversă a cuvântului, pentru că folosirea politică ar trebui să fie utilizarea civilă a cuvântului, pentru a comunica și nu pentru a-l prinde în capcană pe celălalt…

Utilizarea propagandei, pe care se sprijină întreaga economie de piață este tot de acest fel… Așadar folosirea cuvântului, pentru a întinde cuiva o capcană, nu-i un eveniment secundar, care se întâmplă sporadic, din când în când…

Apoi, în capcană trebuie să punem momeala, căci altfel nu funcționează…

v. 16

16 Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: „Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului.

Este cel mai frumos elogiul din Evanghelie adus lui Isus. Și-I este adus de dușmanii Săi. Trebuie să fim atenți față de cei care ne elogiază…

Acest elogiu folosește ca o momeală pentru a cădea în capcană. Prin acest elogiu ei urmăresc ca Isus să nu reușească, deoarece Îi spun: „Tu ești sincer și cunoști adevărul… Ești onest și spui adevărului pe nume, fără să privești la fața nimănui, deci nu vei putea să răspunzi „nu știu” sau, nu vei putea răspunde, spunând adevărul doar pe jumătate, pentru a-ți salva imaginea”. Un atare elogiu folosește pentru a-l prinde foarte bine în cursă pe Isus. Și-i un elogiu ce i se aduce în mod isteț, căci de două ori îi spun că „ești sincer și înveți adevărul”, deci amintește-ți bine că Tu ești Cel care cunoști și înveți adevărul lui Dumnezeu… Apoi „Tu nu te temi de oameni și nu privești la fața nimănui”. Îi aduc acest elogiu pentru ca Isus să nu evite răspunsul, așa cum au făcut ei…

Este istoria vulpii și a corbului[2]: vulpea-l laudă ca să-l facă să vorbească și să scape din gură bucata de brânză, pe care ea dorea să o mănânce… De obicei, laudele pe care noi le aducem altora sunt de acest fel…

Să vedem problema…

v. 17

17 Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?”

Tributul e taxa personală pe care fiecare, în afară de copii și de bătrâni – în vremea aceea – trebuia să o plătească regelui.

Adevărata problemă nu era cea de a plăti tributul, căci acesta trebuia plătit oricum, ci problema era dacă trebuie să fie plătit tributul opresorilor romani?

Este clar că într-un stat trebuie să plătești taxele… căci statul ar trebui să fie în slujirea publicului. Și de unde ia banii? Așadar, în joc nu este tributul, taxa ca atare… ci dacă „trebuie plătită taxa asupritorilor romani”, deci unei puteri nedrepte…

Dar și-n spatele tributului mereu există ceva nerezolvat… Pentru că evreii, încă de la început, doreau să aibă un rege, la fel ca toate celelalte popoare. Iar Dumnezeu nu dorea ca Israel să aibă un rege. Căci a avea un rege care să te stăpânească – la fel cum regii stăpânesc toate celelalte popoare, pierzându-și libertatea – înseamnă să renunți a fi fiul lui Dumnezeu, deoarece omul e fiul lui Dumnezeu – chip al lui Dumnezeu – pentru că e liber. Așadar, a vrea un rege care să te stăpânească înseamnă a renunța la Dumnezeu.

În Judecători 9, 8-15 se povestește că pomii pădurii cer un rege și toți pomii refuză să fie regi, pentru că ei consideră că fac lucruri mai utile decât a stăpâni peste alții și a se agita… Însă la urmă rugul acceptă și spune: „Eu voi fi regele vostru, refugiați-vă la umbra mea [e plăcută umbra sa?!]. Iar dacă nu veți face așa, să iasă din mine un foc care să vă distrugă pe toți”…

Aceasta este concepția pe care profeții o propuneau în Israel și de aceea viața lor nu se sfârșea bine…

În 1Sam. 8, când lui Samuel i se cere din partea poporului un rege, Dumnezeu se mânie pe poporul care vrea un rege care să-l stăpânească. Apoi spune: „Îl vreți? Țineți-l!”. Și apoi le enumeră drepturile regelui: vor fi drepturile celui violent asupra supușilor, la fel ca-n cazul tuturor celorlalte popoare.

În 2Sam 7 avem făgăduința lui Mesia… un rege diferit de toți ceilalți regi, care va aduce cu adevărat dreptatea și pacea, va sfărâma arcurile… și este regele blând și umil, care vine pe mânzul asinei.

Așadar, făgăduința lui Dumnezeu înseamnă a distruge modelul de rege! De ce? Pentru că regele reprezintă autoritatea recunoscută: adică un om se recunoaște în acel om care reprezintă autoritatea, e modelul de om pe care-l am… pentru că și eu vreau să stăpânesc, să fiu deasupra altora, să fiu arogant… Și atunci eu îl aleg pe cel care reușește să facă așa. Deci eu mă recunosc (oglindesc) în capul celui pe care l-am ales.

Și se spune că regele este dumnezeu pe pământ; regele mereu e sacru, e adevărata imagine a lui Dumnezeu… Tocmai de aceea Dumnezeu mereu a interzis să ne facem imagini (chipuri) ale lui Dumnezeu și ale omului.

Pentru că adevărata imagine (chip) a lui Dumnezeu este omul liber!… Iar regele nu e chipul lui Dumnezeu, ci e chipul răsturnat al lui Dumnezeu.

În întrebarea „dacă e licit – sau nu – să se plătească tributul”, unde e capcana? Dacă Isus ar fi spus să fie plătit romanilor, poporul I s-ar fi împotrivit: „acesta nu-i Mesia care vine să aducă libertatea, pentru că ne spune să fim supuși unei puteri străine și nedrepte”; iar ,dacă ar fi spus să nu plătească taxele, irodienii – aliații romanilor -care erau prezenți, L-ar fi prins și întemnițat…

Așadar capcana întinsă lui Isus e aproape perfectă…

Verbul nu este dacă „trebuie sau nu” plătită taxa, ci dacă „e licit”…

Răspunsul lui Isus…

v. 18

18 Dar Isus, ştiind răutatea lor, le-a zis: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi?

Tot cap. 23 va fi dedicat ipocriziei. Ipocrizia e tipică celui care caută să cunoască, pentru a înșela… Fiind ceva foarte răspândit, i se rezervă un întreg capitol.

De ce cunoaștem, de ce vrem să știm? „A ști” înseamnă „putere”. Însă puterea nu întotdeauna este slujire.

El cunoaște răutatea lor, îi numește ipocriți și-i întreabă: „De ce mă ispitiți?”. Să ne amintim că deja Isus a avut ispita puterii, imediat după botez, când satana i-a propus să ia puterea în mâna Sa: „Toate împărățiile pământului sunt ale mele, eu le dau cui vreau. Dacă Tu vrei puterea, ți-o dau imediat”. Această ispită se va prezenta și la picioarele crucii: „Dacă ești rege, salvează-te pe Tine. Nu? Pune-i pe alții pe cruce”. E o adevărată ispită faptul de a folosi puterea în mod negativ – de a pune mâna pe toți – iar Isus recunoaște această ispită…

vv. 19-20

19 Arătaţi-mi moneda tributului!” Iar ei i-au adus un dinar. 20 El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?”

Isus le cere moneda tributului. Ei – care-și fac multe probleme – o au, dar Isus nu!

Apoi, acolo unde circulă o monedă, înseamnă că e recunoscută stăpânirea celui care a bătut acea monedă: deci, ei recunosc implicit stăpânirea romană. Isus nu recunoaște stăpânirea romană, căci El nu are moneda.

Iar pe moneda tributului – care e un dinar – se află o imagine și o inscripție: chipul este al lui Cezar Tiberiu, iar pe verso, mama acestuia, el fiind reprezentat precum Jupiter, adică dumnezeul acestui pământ, iar mama sa precum Giunona, mama păcii… cu inscripția „Divinul Tiberiu Cezar, fiul divinului August”, de o parte și „pontefice maxim”, de cealaltă parte.

Chipurile și inscripția ne amintesc de adevărata imagine: theoria lui Dumnezeu, pe care ne-o prezintă Evanghelia; ne amintesc despre adevărata inscripție a Regelui, care e pe cruce.

Isus pe cruce are inscripția: Regele iudeilor. Tocmai în acest loc Isus este chipul perfect al lui Dumnezeu, pentru că ne arată cine este omul după chipul lui Dumnezeu: unul atât de liber, încât știe să-Și dea viața în slujirea (folosul) tuturor. Așadar, Isus cu adevărat va fi Rege pe cruce. Și va fi cu adevărat pontefice maxim, adică punte de împăcare între oameni și Dumnezeu.

După cum putem vedea, sunt două moduri opuse de a înțelege (de a privi) omul, pe Dumnezeu și puterea.

Ce facem în acest caz? Noi suntem obișnuiți să opunem aceste două puteri… Însă trebuie să ne schimbăm mentalitatea, pentru că violența nu se opune blândeții; cel violent se opune celui violent… Și cine câștigă? Mereu biruie cei mai răi, așa spune psalmistul.

Așadar, un om se împotrivește atunci când și el vrea același lucru. Și cine câștigă? Cu siguranță biruie cel mai rău.

Blândețea nu se opune violenței, ci face altceva. Asinul nu se opune calului. Deci, puterea lui Dumnezeu și puterea omului sunt diferite; sunt două măsuri incomensurabile (care nu au o unitate de măsură comună). E greu de explicat… Nu înseamnă că tu vrei puterea pentru a o gestiona tu! Nu! Ci tu vorbești despre o altă putere. Puterii de a avea la mână, tu opui puterea de a te pune tu în mâna tuturor… Puterii de a ucide, tu opui capacitatea de a ști să-ți dai viața. Iar altul ucigând, realizează posibilitatea ta de a-ți da viața… Deci nu te distruge, ci el, luându-te în mâna sa, realizează capacitatea ta de a ști să te pui în mâinile lui până în extremis; împlinește puterea ta…

E marele mister al victoriei mielului, care biruie tocmai în măsura în care e învins.

Să vedem concluzia…

v. 21

21 I-au zis: „Ale cezarului”. Atunci le-a zis: „Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”.

Isus nu propune nici o răzvrătire față de împăratul roman, așa cum au făcut alții, toți sfârșind rău, pentru că doreau să ia puterea… Isus nu propune vreo răzvrătire pentru că El nu vrea să obțină acea putere, căci El are o altă putere… Împărăția Sa nu e din lumea aceasta: „E în această lume, dar nu e din această lume”. Împărăția Sa este una a adevărului, nu a minciunii; a adevărului care ne face liberi… nu a minciunii care ne face sclavi. Și Împărăția Sa poate viețui în această lume – chiar într-o lume a aroganței (a abuzului de putere) și a stăpânirii – mărturisind adevărul până la a-Și da viața. Așadar, aroganța și abuzul de putere nu anulează Împărăția lui Isus. Mai mult, abuzul de putere (aroganța) se anihilează în această putere a blândeții. Așadar, tocmai asinul biruie puterea cailor și a carelor. Blândețea învinge puterea violenței. Iubirea învinge puterea mâniei; binele biruie răul; lumina învinge întunericul, dar fără să facă nimic împotriva abuzului de putere, ci doar punându-se în mâinile răului… Deci nu se răzvrătește… Deci plătiți tributul!

În Rm. 13, 1-17, Pavel ne spune să plătim taxele, pentru că autoritatea e dorită de Dumnezeu pentru binele comun. Adică nu putem trăi fără o organizare, o structură și o autoritate. Deci taxa e pentru binele comun. Chiar dacă modul de a exercita autoritatea nu-i prea bun… voi trăiți în mod diferit. Deci plătiți tributul, dar amintiți-vă să-I dați lui Dumnezeu ceea ce este a Lui.

Ce înseamnă?

Al lui Dumnezeu e totul. Tot omul și toată lumea sunt ale lui Dumnezeu.

Cum trebuie deci să trăim? Trebuie să trăim în toate cu Spiritul lui Dumnezeu: cu iubire, blândețe și dăruire! Chiar și violența altuia trebuie să o trăim cu acest spirit.

Iar când violența altuia ți se impune în mod absolut, tu trăiești în mod absolut mărturia care se numește martiriu: vestești o iubire mai mare decât orice răutate.

Avem problema prezentată în Apocalipsă: când va veni bestia – iar bestia există mereu – adică atunci când ți se pune alternativa de a merge împotriva conștiinței tale, nu înseamnă că trebuie să te răzvrătești și că vrei să distrugi statul, ci să iei asupra ta consecințele unui comportament blând, într-un climat de violență; cel al mielului în mijlocul lupilor, fiind conștient că e singurul mod de a birui răul.

Așadar, această poziție nu-i simplă, cere multă inteligență, mult discernământ… Și trebuie să înțelegem care este astăzi Cezarul care ne domină, care-i modul său de a domina, ce cult cere… Spre exemplu: vi se pare drept că noi aducem cult dumnezeului „profit” timp de 24 de ore pe zi: în parte muncind și în parte odihnindu-ne pentru ca să putem apoi munci din nou? Timp de șase zile pe săptămână și apoi ne odihnim pentru a lua-o de la capăt… Vi se pare drept că o viață ne pregătim pentru a munci, muncim și apoi suntem aruncați de o parte când nu mai muncim?

Vă par drepte toate normele cărora ne supunem și noi? Pentru câinii și pisicile noastre cheltuim de opt ori mai mult decât cheltuie restul lumii pentru a mânca! Aceasta e lumea dreaptă?… Și nici nu ne dăm seama… Totul trece liniștit…

În zilele noastre – când întreaga lume e un singur sat, avem globalizarea, economia e una, legile care contează și care guvernează economia de piață sunt unice – cum trăim? Ar fi ușor să spunem că toate acestea sunt greșite, deci să le aruncăm…Dar, nu! Noi trăim în această lume. Tehnologia există. Lumea e una… Însă cum putem trăi în această situație o mărturie a unei libertăți crescânde, a umanizării? E spațiul invenției „carității politice” lăsate în seama credinciosului în lumea de astăzi, o inventivitate necesară – mai mult ca oricând – pentru ca omul să se salveze ca om…

Textul ne deschide aceste orizonturi, fără să ne dea soluții, dar îndemnându-ne la un angajament al conștiinței civile importante și atente. Să nu acceptăm totul cu ușurință, să nu avem soluții prefabricate…

Nu-i suficient să dăm 8 la mie, căci Domnul nu are nevoie de nimic, deoarece totul e al Său. El vrea un mod just de a ne comporta. Vrea o lume filială și frățească. Acea lume e posibilă aici și acum.

v. 22

22 Când au auzit, au rămas uimiţi şi, lăsându-l, au plecat.

Capcana nu a funcționat… Ei credeau că nu exista alternativă, ci ori a se răzvrăti, ori a fi sclavi. Există o alternativă, diferită de cele două poziții ale lor: e un alt mod de a vedea puterea, e un mod divin de a concepe relațiile. E interesant că toate răspunsurile lui Isus mută problema și merg la rădăcină… în acest loc problema este: ce model de om ai?

Isus nu evită problema, ci duce discursul la un alt nivel, cu adevărat profund…

Care-i noutatea acestui text? E vestea bună că acum Îi putem da lui Dumnezeu ceea ce este a Lui. Acum, în orice împrejurare! Mereu avem această libertate, oricare ar fi situația… Chiar dacă m-aș afla în temniță, eu am libertatea să-I dau lui Dumnezeu ceea ce este a Lui: adică faptul că eu sunt fiu și frate al altora. Acest lucru e posibil în fiecare moment: va trebui să actualizez acest lucru în moduri diferite, după momentele și situațiile diferite…

Însă datul evanghelic, vestirea, este aceasta: în Cristos ne este dat nouă deja acest dar, faptul de a-I putea da lui Dumnezeu ceea ce e a Lui. Și ce-i al lui Dumnezeu? Faptul ca omul să fie liber; să fie fiu și să știe să iubească! Acest lucru mereu e posibil…

[1] Integraliștii sunt cei care doresc să actualizeze (să impună) doctrina sau ideologia lor în totalitate în viața socială, politică, economică

[2] Un corb care furase o bucată de brânză a zburat pe o ramură a unui copac. O vulpe l-a văzut și dorind să mănânce ea brânză, a început să-l laude pe corb pentru frumusețea lui, spunându-i că nimeni mai bine decât el nu putea fi considerat împăratul păsărilor și că în curând ar fi devenit împărat… „Păcat că tu ești mut”. Atunci corbul, pentru a-i arăta că are o voce frumoasă, și-a deschis ciocul și a strigat. Imediat vulpea s-a aruncat pe brânza căzută la pământ: „Dragă corbule, nimic nu ți-ar lipsi să fii împărat, dacă ai avea puțină minte”. Mândria mereu orbește și ne face să comitem prostii.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag