Ps. 103 *(102)

Psalmul este un imn închinat iubirii lui Dumnezeu. În această cateheză vom trata porunca iubirii. Deja am abordat discursul despre înviere, însă acum vom înțelege ce este învierea. Știm că am trecut de la moarte la viață dacă ne iubim frații. Cu alte cuvinte învierea înseamnă a trăi de pe acum porunca iubirii, căci Dumnezeu e Iubire și cine iubește e unit cu Dumnezeu și deja are plinătatea vieții.

Porunca iubirii este tocmai trecerea de la moarte la viață, fiind norma care-i deosebește pe creștini. La ultima cină Isus spune: „Din aceasta toți vor ști că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul pe celălalt cu aceeași iubire cu care Eu v-am iubit”.

Faptul cel mai surprinzător este că Dumnezeu ne dă o singură poruncă. Și ne mai dă una care e egală cu cea dintâi: porunca de a iubi. „Comando, derivă din co-mandare„, adică a trimite împreună. Dumnezeu ne trimite pe toți împreună, înspre Iubirea care-i El. Acesta este destinul omului și înseamnă ca omul să mănânce din „pomul vieții”.

Avem o singură opreliște (interzicere). O singură poruncă și o singură interzicere… Porunca este aceea de a iubi, de a fi fii și frați; interzicerea constă în a nu mânca din pomul care dă moartea. Este vorba de pomul egoismului, al dorinței de a avea totul și a controla totul.

Această poruncă „nouă” definește esența profundă a omului: omul este creat pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, viața și cu întreaga sa inteligență. Omul este egal cu Dumnezeu prin iubire.

Iubirea din doi face unul și din persoane – care nu sunt la fel – creează persoane care sunt la fel. Cu adevărat iubirea ne face una cu Dumnezeu, egali cu El.

Dorința omului de a deveni ca Dumnezeu este dreaptă, deoarece Dumnezeu ne-a creat ca pe Sine, după chipul Său. Problema constă că El este Iubire, iar noi am crezut că vom deveni ca Dumnezeu nu prin iubire, ci prin furt.

Porunca iubirii ne restituie realitatea noastră de fii și realitatea lui Dumnezeu.

Această poruncă e veche, dar și nouă, însă nu în modul în care e formulată, ci este nouă în rădăcina acestei porunci: nu e o lege, ci e un dar. Prin urmare, iubirea noastră față de Dumnezeu și față de aproapele e un răspuns dat Iubirii care ne anticipă.

Se citește Mt. 22,34-40

³⁴ Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, ³⁵ iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: ³⁶„Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” ³⁷ El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. ³⁸ Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. ³⁹ Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.⁴⁰ În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”.

Textul e clar. Avem o întrebare: „Care e marea poruncă a Legii?”. Legea cuprinde întreaga Tora, cu multe prescripții (obiceiuri). Au fost extrase 613 norme, cu 248 porunci și cu 365 interziceri. Ni se par multe porunci, dar dacă ne gândim că avem 150.000 de legi administrative… Aceste 613 porunci erau puține… Fariseii erau amatori față de noi (deci să nu râdem de ei, ci mai bine să ne plângem noi de milă).

Fariseii Îl întreabă care este principiul/începutul care inspiră toate aceste legi.

Isus, răspunzând, nu le spune numai care este începutul care inspiră aceste legi, ci și altceva, că poruncile sunt de fapt… numai una și apoi mai este una egală cu prima, după care nu mai sunt altele, tot restul derivând de aici. Dacă poruncile care derivă sunt conforme cu iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, sunt bune, dacă nu, înseamnă că sunt rele, indiferent că sunt legi poruncite de „autoritățile infinite”.

Această poruncă este începutul legii și al libertății față de lege – pentru că este legea iubirii care-i lege pentru ea însăși. Deci avem un lucru foarte important pe care trebuie să-l descoperim.

Răspunsul pe care Isus îl dă, deja era prezent și în VT (Deut. 6 ne spune să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, Lev. 19 spune să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine). Noutatea este în a le alătura și a spune că una este prima și că a doua este egală cu prima. Deci Iubirea nu este una dintre multele porunci, ci prima și a doua care sunt egale.

Misterul celor două porunci egale se află în realitatea că deja Dumnezeu și omul sunt o singură, o unică persoană în Isus. Și deci, în fiecare om, noi, iubind omul, îl iubim pe Dumnezeu, pe care nu-L vedem. Aceasta e noutatea: că Dumnezeu s-a făcut om, un singur trup cu omenirea.

Această poruncă ne ajută să înțelegem demnitatea cea mai mare pe care omul poate să o conceapă despre sine. Omul e chemat să-L iubească pe Dumnezeu, să devină cealaltă parte a lui Dumnezeu, interlocutorul, partenerul lui Dumnezeu.

Ioan al Crucii spune: „În seara vieții, vom fi judecați în baza iubirii”.

Să citim, să ascultăm, să primim acest text nu ca pe o lege – nu o lege lângă toate celelalte și nici o sinteză a tuturor celorlalte – ci să-l simțim așa cum este, adică Evanghelie, deci vestea cea bună.

vv. 34-35

³⁴ Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, ³⁵ iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat:

Am subliniat că Saduceii nu credeau în înviere. Acum, Fariseii sunt protagoniștii următorului capitol. În timp ce Saduceii erau bogați și puternici, Fariseii erau pioși și respectau întru totul legea. În timp ce Saduceii erau admirați și chiar invidiați pentru bogăția lor, Fariseii erau lăudați pentru bunătatea și devotamentul lor: erau persoane zeloase întru respectarea legii și, dincolo de Decalog, ei cunoșteau întregul Levitic, cu toate prescrierile și interzicerile după care-și organizau întreaga viață.

La ce servesc normele și interzicerile? Norma folosește pentru a urma calea vieții, în timp ce interzicerea-ți arată pe unde să ieși. Omul are nevoie să știe ce e bine și ce e rău. Însă există pericolul să se piardă sau să confunde ceea ce e bine cu ceea ce e rău (bazându-se pe niște norme scrise), fără să le înțeleagă conținutul. Căci binele și răul derivă din inima omului. Dacă omul înțelege și iubește, atunci ceea ce face e bine, dacă nu înțelege și nu iubește, ceea ce face e rău, adică nu e ceva uman.

Iar Fariseii și Saduceii se unesc pentru a-L ispiti. Este interesant acest „a întreba” pentru „a ispiti”. Putem să întrebăm pe cineva pentru a discuta, pentru a afla răspunsurile sale, urmărind astfel să învățăm și noi câte ceva. Sau, putem întreba pe cineva pentru a interoga, caz în care nu ne interesează adevărul, ci să lichidăm adevărul care e contrar ipotezelor noastre și să eliminăm persoana care nu ne place.

În mod obișnuit toate discuțiile lor cu Isus sunt de genul interogatoriului, pentru a-L pune la încercare.

Fariseii nu sunt ființe perfide, ci persoane actuale, cu un anumit comportament închis. Cea mai bună apărare a lor este atacul. Îl atacă pe Isus pentru a se apăra pe ei înșiși, deci rămân pe poziția lor, la fel ca noi atunci când îl supunem pe Dumnezeu interogatoriului cuprinzând obiecțiunile noastre.

Dacă stăm împreună e necesar să avem unele reguli, căci altfel nu putem realiza o comunitate. Însă legea poate substitui cu adevărat relațiile, deci poate ucide! Mă refer la faptul că domnește legalismul, adică „Eu sunt cu inima împăcată pentru că am respectat legile”; dar „L-ai iubit pe aproapele? L-ai iubit pe Dumnezeu?”. Prin legalism tu faci ca viața ta să existe strict pentru împlinirea unor formalități.

v. 36

³⁶„Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?”

Poruncile sunt multe. A ști care e cea mai mare, înseamnă a avea în mână principiul pentru a interpreta legea.

„Care e cea mai mare”, probabil că era o temă, o întrebare comună în acea vreme, pentru că fiecare putea să aleagă o poruncă și, prin prisma acesteia, să interpreteze toate celelalte porunci. Deci era o dispută între intelectuali.

Însă Isus niciodată nu acceptă aceste discuții, ci le îndreaptă către adevăratul lor nucleu.

v. 37

³⁷ El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău.

Aceasta e porunca: „Vei iubi”. Și e luată din Deut. 6,5. Porunca de a iubi… Noi spunem că totul se poate porunci, mai puțin: a iubi. Atunci cum de ne poruncește Dumnezeu să iubim? Apoi, ce înseamnă „a iubi”?

În legătură cu faptul că ne poruncește să iubim… A porunci – în limba italiană „co-mandare” – înseamnă a trimite împreună. Dumnezeu ne trimite pe toți împreună spre iubire, care e El. Dumnezeu ne co-mandă (împreună-trimite), deci e o poruncă bună. Omul este constituit din această poruncă (din iubire) și se împlinește în baza unei propuneri care stă mereu înaintea sa (iubirea i se propune)… apoi e trimis să realizeze această propunere.

Isus ne propune ca poruncă supremă a iubi: să-L iubim tocmai pe Dumnezeu.

Și pentru că un om devine ceea ce iubește, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a deveni Dumnezeu. Pentru că iubirea face din doi, unu. Înseamnă a iubi cu tot ceea ce implică acest fapt. E uimitor să ne gândim că Dumnezeu ne poruncește să-L iubim. Noi ne gândim mereu că ne spune numai lucruri pe care trebuie să le facem. Nu! El nu ne cere să facem nimic! El vrea să-L iubim! De ce?

Ne înduioșează acest Dumnezeu care-l caută pe om pentru a-i spune: vreau să-ți dau o poruncă și este o poruncă teribilă, de ea depinde viața ta, ba mai mult, de această poruncă depinde viața Mea: „Te rog să Mă iubești”. Aceasta e porunca lui Dumnezeu!

Este mai mult decât un ordin (noi îl înțelegem așa): devine un fel de rugăminte. Este Dumnezeu Acela care ne roagă pe noi. Ne roagă El, mult mai mult decât îl rugăm noi. Dumnezeu roagă fiecare persoană și-i spune: „Te rog, iubește-Mă”, aproape cerșindu-i iubirea.

În ce constă iubirea? A iubi o persoană, mai întâi de toate înseamnă a-ți aduce aminte de ea. „A-ți aminti”, în limba italiană se spune „ri-cordo”, adică a o avea în inimă, a o avea în interiorul tău. Și „amintirea” devine principiul constant al tuturor acțiunilor. A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L avea în interiorul tău pe Dumnezeu ca fiind Iubire. El devine viața ta, căci unul pe care-l iubești, devine motivul vieții tale. Tu gândești, simți și acționezi în funcție de iubirea celuilalt.

Deci, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a simți, a gândi și a acționa ca Dumnezeu; înseamnă a avea aceleași sentimente și acțiuni ca ale lui Dumnezeu, adică Spiritul Său. De fapt, iubirea – Spiritul Sfânt – este viața lui Dumnezeu. Căci iubirea devine viața comună între cei doi. În acest fel noi, prin porunca iubirii, avem aceeași viață a lui Dumnezeu – care e Spiritul Sfânt – și devenim una cu Dumnezeu, una, așa cum sunt Tatăl și Fiul: El e Tatăl și noi suntem fii în Fiul.

A iubi înseamnă a ne aminti… dar de obicei, noi ne amintim dificultățile, preocupările și problemele noastre trecătoare. A ne aminti (ri-cordare), adică a-L conduce înăuntrul inimii pe Dumnezeu ca „obiectul” primar al iubirii noastre, astfel încât auzul nostru să fie a-L asculta pe El; gândirea noastră să fie a gândi la fel ca El; comportamentul nostru – căci iubirea devine apoi acțiune – să fie ca al Său.

Iubirea este începutul transformării, al îndumnezeirii omului. Omul se poate înțelege pornind de la această poruncă, deoarece omul nu este cu nimic mai prejos decât Dumnezeu; omul este Fiul. Și ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi devenim prin har, prin dar, prin darul Spiritului care e Iubire. Aceasta e marea poruncă!

Deut. 6 spune „Ascultă Israele!”. Porunca este exprimată în chip de rugă. Dacă totuși ne poruncește să iubim, ne poruncește pentru a birui rezistența și frica noastră de a-L iubi pe Dumnezeu. Prin urmare, „Te rog, ascultă. Biruie împotrivirile și perplexitățile tale omenești, învinge-ți frica și neîncrederea și iubește!”.

Cum de, chiar și-n experiențele comune, iubirea are o exigență de absolut? Deoarece iubirea e ceva absolut, are o însușire divină: Dumnezeu e Iubire. Adevăratul „obiect” al iubirii e Dumnezeu! Pe El trebuie să-L iubim! Numai Dumnezeu sprijină și satisface absolutul iubirii, pentru că e singurul Absolut.

Și a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, înseamnă că suntem deplin liberi înaintea tuturor celorlalte creaturi, căci inima noastră trăiește din plinătatea Sa, din iubirea pe care o primim. Inima noastră deja este satisfăcută în Dumnezeu, fapt pentru care putem da și primi iubire de la toți. Altfel, fără Dumnezeu, nu putem da prea multă iubire, căci mereu avem nevoie să primim iubire și niciodată nu vom trăi în libertatea iubirii.

Și această iubire este „cu toată” inima. Inima este în întregime îndreptată spre Domnul. Sf. Toma se întreabă cum putem iubi cu toată inima?. Și răspunde: cu toată inima pe care o ai astăzi, iar mâine vei iubi puțin mai mult… Cu tot ceea ce e posibil acum. Este o totalitate care crește constant… Însă ne dăm seama – chiar dacă inima noastră e ocupată de multe lucruri – care este direcția fundamentală pe care inima o are: dacă într-adevăr vrea să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima.

„Cu tot sufletul”, înseamnă cu toată viața, cu toate bunurile care sunt la dispoziția ta. Căci iubirea nu este numai inima care se bucură de fiecare lucru, ca fiind darul lui Dumnezeu și de iubirea Sa care e prezentă în fiecare dar, ci iubirea se exprimă în toate lucrurile. Toate bunurile pe care le ai… la ce-ți folosesc? Îți folosesc să iubești! Dacă nu, îți folosesc să-ți faci rău atât ție, cât și altora.

Deci, iubirea absolută pentru Dumnezeu face în așa fel încât toate bunurile pământului, bunurile personale și calitățile noastre naturale, să le folosim bine în măsura în care le utilizăm pentru a iubi, adică pentru a ne împlini.

Deci iubirea este principiul și începutul libertății noastre prin folosirea cu iubire a lucrurilor și a bunurilor.

„Cu toată mintea ta…”. Se spune că iubirea e oarbă. Poate fi adevărat… Nu e oarbă, pentru că, ochii iubirii sunt inteligența! Nu e o iubire stupidă! La ce folosește inteligența? Tu nu poți iubi ceea ce nu cunoști! Deci a cunoaște mai bine, folosește omului pentru a iubi mai bine! Apoi, dacă tu iubești, vei cunoaște. Iar cunoscând, vei iubi mai mult. Și tot așa la infinit… inteligența alimentează iubirea, iubirea te ajută să înțelegi mai mult; înțelegând mai mult, tu iubești mai mult, iar aceasta e viața divină. Este creșterea în inteligență și iubire ca între Tatăl și Fiul. Iar noi suntem destinați acestei creșteri în iubire.

Cine e omul? Noi suntem obișnuiți să ne definim nu cu ajutorul esenței, ci prin ceea ce facem. Dar omul e făcut pentru a-L iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul (viața) și mintea sa. În acest scop a fost creat! Pentru ceva inferior acestui nivel al iubirii, omul nu se realizează, ci mereu e nefericit.

Teama și nefericirea care sunt în om se datorează faptului că-i lipsește Absolutul. Absolutul e Dumnezeu și nu celelalte lucruri din lume. Este un Absolut care ne dezleagă, ne face liberi. Până când nu întâlnim Absolutul, înseamnă că suntem legați, încătușați.

Pe ce bază pot să-L iubesc pe Dumnezeu în mod total? „Nu noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci este El Cel care ne-a iubit mai întâi”. El a pus în noi acest centru/ax al iubirii, fapt pentru care noi putem să-L iubim și apoi să-i iubim pe alții.

vv. 38-39

³⁸ Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. ³⁹ Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Isus răspunde „Aceasta e porunca cea mai mare”… este porunca iubirii. Ne-am aștepta să fie enumerate și celelalte porunci. Pentru a trăi iubirea ce trebuie să fac? Există multe prescripții (norme). Ce trebuie să facă o mamă pentru a-și iubi fiul? Oare studiază toate legile, pentru a înțelege ce trebuie să facă? Nu!

Cine iubește, nu are lege! Dacă iubește o face și cu mintea – cu inteligența – pentru că multă iubire negânditoare produce foarte mult rău fie celui care iubește, fie celui care e iubit așa. Deci iubirea trebuie să fie și cu mintea. Apoi iubirea trebuie să fie și cu viața; dacă nu… e o minciună.

Aceasta e marea poruncă! Este norma care arată destinația omului. Co-mando, este destinația: suntem destinați să împlinim această poruncă! Sensul vieții noastre este să-L iubim pe Dumnezeu.

Câți dintre noi cred că suntem născuți pentru a îndeplini această poruncă? Și cât timp pierdem cu toate celelalte lucruri, fără să ne îngrijim că am fost creați pentru a iubi? E tragic! Și ne facem rău nouă și altora… Da, la Biserică învățăm că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu… dar apoi? După…? Nu?!

Trebuie să-L iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta (Domnul este amintirea prezentă în inima ta; scrie această poruncă pe mâna ta, pe fruntea ta, amintește-ți-o, povestește-o în casă… fiilor tăi). Porunca e „amintirea constantă înăuntru și în afara casei” și o ai „pe mână” – adică modul în care acționezi, lucrezi – „pe frunte” adică felul în care gândești și „în inimă”, deci cum simți.

Acesta e omul liber, creat după chipul lui Dumnezeu, care este cu adevărat Domnul (stăpânul) creației și știe s-o conducă spre libertate, către adevărata sa destinație: fericirea lui și a celorlalți. Tot restul face doar rău tuturor.

Aceasta e marea poruncă. Și nu e numai mare, ci este „prima”! Prima înseamnă că toate celelalte sunt subordonate (supuse, ulterioare) acesteia. Apoi adaugă: a doua poruncă este egală cu prima. Adică dincolo de această primă poruncă nu mai există o alta decât numai o a doua poruncă egală cu prima. Deci porunca este una! Este porunca iubirii. Și e singura poruncă, fie față de Dumnezeu, fie față de aproapele. Este singura datorie pe care o avem: iubirea.

Cum putem acționa? Ceea ce într-adevăr construiești în iubire și libertate înseamnă că înfăptuiești după voia Domnului și te împlinești ca om primind fericire. Ceea ce nu construiește libertatea și iubirea e împotriva voii lui Dumnezeu, împotriva omului, e împotriva vieții și a fericirii.

Noutatea este: prima poruncă este de a-L iubi pe Dumnezeu iar a doua este numai o singură poruncă și e egală cu prima. De ce? Pentru că Dumnezeu s-a făcut om! Și iubind omul, tu-L iubești pe Dumnezeu. Și iubirea face din doi, unul singur. Iubirea privește mereu doi și din doi face unul, rămânând mereu doi. La fel, poruncile iubirii sunt două – Dumnezeu și omul – dar sunt una (iubirea) și iubirea face în așa fel, încât omul și Dumnezeu să fie una și că omul cu celălalt om – prin iubire – (respectând alteritatea, identitatea diferită a celuilalt) să devină una, până când toți vom fi una în Cristos. Aceasta e marea noutate!…

A doua poruncă „Îl vei iubi pe aproapele ca pe tine însuți”.

„Ca pe tine însuți”… Dacă un om nu se iubește pe sine, atunci nu-l iubește nici pe aproapele și nici pe Dumnezeu, pentru că noi îl iubim pe celălalt și pe Dumnezeu așa cum ne iubim pe noi înșine.

Sf. Antonie cel Mare spunea: „Cine se iubește pe sine în mod corect, îi iubește pe toți”. Luca se întreabă „cum să mă iubesc pe mine?”… Când în pericopa samariteanului, doctorul legii întreabă: „Pe mine cine mă iubește?”. Un om poate să se iubească pe sine, numai dacă e iubit!

Eu mă iubesc pe mine, dar de ce? Pentru că Domnul este Cel care mai înainte m-a iubit, cu toată inima, puterea, mintea, dându-Se pe Sine pentru mine. „M-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”, spune Pavel. Atunci pot să mă iubesc cu iubirea Sa divină. Și mă bucur că exist. Și viața mea înseamnă să mă bucur de El și să fiu unit cu El și să am aceeași iubire pe care o are El.

Iubirea cu care El mă iubește ar trebui să o am și eu față de mine. Atunci sunt eu însumi, sunt realizat!

A-L iubi pe Domnul cu toată inima, viața și mintea nu este nimic altceva decât oglindirea în noi a iubirii Sale pentru noi.

Iubirea există între două persoane numai în măsura în care este primită iubirea și celălalt răspunde iubirii mele sincere cu iubirea sa. Nu este suficient ca unul să iubească… și atât. Pentru că sunt iubit, eu mă iubesc și a mă iubi pe mine înseamnă a-l iubi pe celălalt, astfel încât iubirea o primesc și o dau. Căci dacă nu o dau, nu mai este iubire, este egoism.

Ceea ce se spune în dogma Treimii – că Spirtul Sfânt, care e iubirea între Tatăl și Fiul vine de la Tatăl, dar vine și de la Fiul – este o iubire reciprocă.

Viața este reciprocitatea iubirii! Deci eu pot să mă iubesc deoarece sunt iubit de Dumnezeu. A mă iubi pe mine, înseamnă a-L iubi pe El cu toată inima. Atunci mă iubesc într-adevăr deplin. Altfel, dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, înseamnă că nu mă iubesc pe mine. Adică iubirea în mine se stinge, devine moarte; nu răspunde iubirii, se blochează.

Pe aproapele trebuie să-l iubesc ca pe mine însumi. Aproapele este vecinul. E dificil să-l iubesc pe cel care-mi este vecin. E ușor să-l iubesc pe cel care e departe. Vecinul este o oglindă pentru mine. Îmi arată toate limitele mele și ale sale. Și pornind de la aceste limite se produc ciocnirile, fricile, tocmai contrarul iubirii. Cei căsătoriți cunosc mai bine acest aspect iar dacă experiența de cuplu n-a mers, înțeleg și mai bine.

Înțelegeți că iubirea e ceva important, căci ține cont de limite și face din limită locul relației, de dar reciproc și de comuniune. Divinul nu este atât ceea ce suntem, ci constă în faptul că limitele noastre devin loc de comuniune și Dumnezeu e comuniune, e iubire… limitele nu devin loc de apărare și de agresiune.

Celălalt care e aproape, nu e cel de care te aperi sau pe care-l agresezi, ci este cel care în limitele sale și ale tale devine obiectul și subiectul schimbului de iubire, de relație, de comuniune. Și acesta e divinul: iubirea reciprocă. Și aceasta e realizarea libertății. Libertatea nu înseamnă să faci ceea ce-ți place și ce vrei, și nici să distrugi totul (căci celălalt nu a înțeles nimic)… Libertatea este capacitatea de a vă iubi reciproc. Celălalt mod se numește sclavie.

Pe aproapele îl iubesc ca pe mine însumi: pentru că eu sunt iubit infinit de Dumnezeu, îl iubesc pe aproapele cu aceeași iubire. A-l iubi pe aproapele înseamnă a-l ajuta să fie el însuși.

A-l iubi pe celălalt nu înseamnă a-l suprima. Îl iubesc ca pe mine. Pe mine cum mă iubesc? Iubindu-L pe Dumnezeu și împlinindu-mă. La fel, îl iubesc pe aproapele, ajutându-l să se realizeze: să rămână diferit de mine, să fie ceea ce este și să-L iubească pe Dumnezeu așa cum este cu limitele sale umane.

Aceste două porunci sunt una, pentru că iubirea e una, adică este Spiritul Sfânt. Este acea iubire pe care am primit-o de la Fiul, care ne pune în comuniune cu Tatăl și cu frații. Și face în așa fel încât Dumnezeu să fie totul în toți.

v. 40

⁴⁰ În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”.

Legea înseamnă acest fapt. Mai mult, începutul/principiul legii, noua lege este iubirea. Despre fiecare lucru pe care-l facem – noi trăind după legi și norme – trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr respectăm libertatea și iubirea… iar dacă nu le respectăm… greșim, libertatea și iubirea noastră numindu-se egoism. Iubirea înseamnă iubirea celuilalt, adică libertatea celuilalt și iubirea aproapelui… așa cum mă iubesc pe mine.

Adaugă și „profeții”. Profeții exprimă această convertire, această inimă nouă pe care Domnul ne-o dă, ca să putem deveni ca El, capabili de a iubi.

Texte utile

Ps. 103; Deut. 6, 1-9; Lev. 19,18; Io. 13,14-15; 1Cor. 13; 1Io. 4,7-5,4; 1Io. 3,14.

Iubirea aproapelui e expresia vieții divine care deja este în noi.