Să cerem ca în săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor să ne întoarcem nu atât la pozițiile uneia sau a alteia dintre confesiunile creștine, ci ca toate confesiunile creștine să recunoască faptul că sunt conduse, îndrumate de singurul Păstor, Isus și în El să afle rădăcina credinței și a faptului de a sta și de a călători împreună.

De multe ori ne rugăm să se formeze o singură târlă (stână, staul) cu un singur păstor. Însă această cerere este greșită pentru că în staul oile sunt mulse, tunse și apoi mor de foame. Păstorul e cel care le conduce afară din staul, la pășune. Deci Isus a venit să ne conducă afară din staul. În Io. 10, 3 se spune că păstorul: „oile sale le cheamă pe nume și le mână afară”, iar în Io. 10, 16 adaugă: „Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le conduc afară”. Cu alte cuvinte, Isus este cel care dărâmă toate staulele, pentru a forma o singură turmă liberă, în pășunea vieții. El nu vrea să facă un singur staul, în care toți sunt închiși, exploatați și uciși…

Este Isus Cel care conduce afară – spre libertatea vieții și spre viața Sa, deci spre libertatea lui Dumnezeu – fiecare oaie care se află închisă în staulul ei. Dacă însă oaia nu iese, aceasta moare acolo… Deci în rugăciune e corect să cerem să fie o singură turmă și nici un staul…

Odată cu cap. 23, începe discursul lui Isus de rămas bun, care va continua în cap. 24 și 25, iar apoi va urma povestirea morții și a învierii.

Cap. 23 are un rol precis: Isus, mai înainte de a pleca, ne avertizează (ne previne) cu privire la virusul tipic fiecărui discipol și fiecărei religii; un virus care niciodată nu-i extirpat, dar care există în fiecare dintre noi. Deci mereu trebuie să fim atenți.

Isus vorbește despre virusul cărturarilor și al fariseilor.

Citind acum acest text, putem spune că între noi nu mai există acest virus, sau dacă există, se află în rândul preoților… Deci textul poate fi citit în cheie anticlericală, dar nu-i îndeajuns, căci în aceste versete există ceva profund: un cărturar și un fariseu care se cuibăresc în fiecare dintre noi. Noi trebuie să-i descoperim pentru a deveni liberi, pentru a trăi în libertatea fiilor lui Dumnezeu…

Se citește Mt. 23, 1-12

¹ Atunci Isus s-a adresat mulţimilor şi discipolilor săi ² spunând: „Cărturarii şi fariseii s-au aşezat pe catedra lui Moise. ³ Faceţi şi împliniţi tot ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac. ⁴ Ei leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget. ⁵ Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni: îşi lărgesc filacteriile şi îşi lungesc ciucurii; ⁶ le plac locurile de onoare la ospeţe şi primele locuri în sinagogi, ⁷ să fie salutaţi prin pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi». ⁸ Dar voi să nu lăsaţi să vi se spună «rabbi», pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi. ⁹ Şi nici «tată» să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc. ¹⁰ Nici să nu lăsaţi să vi se spună «maeştri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos. ¹¹Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru, ¹² căci oricine se va înălţa, va fi umilit şi oricine se va umili, va fi înălţat.

Tot capitolul continuă – fără să dea încă soluția – cu șapte „vai”: „Vai, vouă, cărturarilor și fariseilor”, relatându-ne șapte exemple despre ce fac ei…

Isus vorbește despre cărturari și farisei, întreg cap. 23 fiind un tratat despre ipocrizie, care-i virusul tipic persoanei religioase… Dar nu-i tipic doar persoanei religioase, căci există diferite forme de ipocrizie ireligioasă: la locul de muncă, în politică etc… În toate sferele domină legea lui „a apărea bine”, a lăsa o imagine bună despre sine, în opoziție cu ceea ce tu simți și faci. Aceasta este ipocrizia care știrbește natura noastră de fii ai lui Dumnezeu și de frați.

Această ipocrizie se verifică la toate nivelele: în sinagogă, în Biserică, în piață, la locul de muncă… peste tot.

Acesta e virusul indestructibil pe care Isus – în timpul Său – îl atribuie cărturarilor și fariseilor, care erau persoane bune și foarte stimate.

Ceea ce Isus denunță (afirmă) despre atitudinea cărturarilor și a fariseilor, noi putem să o atribuim celor din trecut, altora, eventual să o aplicăm preoților… Dar să nu uităm că Jupiter ne-a dat două traiste: una pe spate, plină cu defectele noastre, iar alta pe piept, plină cu defectele altora. De aceea, nu putem zări defectele noastre, dar imediat ce alții greșesc, suntem gata să-i dojenim… Defectele pe care le vedem în traista celui care stă înaintea noastră sunt tocmai defectele care stau în traista de pe spatele nostru și pe care nu le observăm…

Așadar, această descriere a cărturarilor și a fariseilor este pentru noi o oglindă care ne permite să vedem acel rău radical, care se cuibărește în fiecare dintre noi și care iese la iveală inclusiv în conducătorii noștri, căci ei sunt recunoscuți ca fiind ipocriți. De ce? Pentru că toți oamenii se privesc în oglindă în mai marii lor. Deci conducătorii sunt la fel ca toți oamenii.

Acest text ne prezintă libertatea interioară și vrea să ne conducă pe toți la aceasta. Și nu ajungem la ea prin denunțarea, dojenirea, blamarea altora, ci prin eliminarea acelui rău subtil, care locuiește în interiorul fiecăruia dintre noi.

Este vorba de răul incoerenței între a spune și a face, deoarece „spun și nu fac”; cel al dorinței de a fi bine văzut (a avea o imagine bună) la toate nivelele, de a fi importanți, de a fi învățători, părinți, domni, a faptului de a fi acele persoane care domină, stăpânesc, conduc…

Noi îl putem domina pe celălalt ori cu ajutorul răutății, dar atunci s-ar spune că suntem răi și am risca să ne arunce în temniță; ori există un alt mod de a stăpâni aproapele, acela de a ucide fratele și pe sine ca fii, despre care aproape nici nu ne dăm seama că se înfăptuiește… Iar acest mod constă în faptul de a folosi binele – calitățile pe care le avem – nu pentru a ne uni cu alții într-o slujire reciprocă de iubire, ci pentru a-i domina și a-i folosi pe ceilalți drept piedestal, astfel încât tot binele pe care-l facem este transformat de ipocrizie în rău.

Ipocrizia ne permite să dăm pomană, numai să ni se facă o statuie, sau să se scrie despre acest fapt… numai să fim răsplătiți cu o imagine bună… În acest caz, binele este subjugat răului: se face binele pentru a obține răul dorit.

Și toți cădem în acest păcat, pentru că după părerea noastră este hotărâtor felul în care suntem priviți și apreciați. Astfel, noi căutăm stima – gloria deșartă – care ne vine de la ceilalți, în loc să căutăm adevărata stimă pe care trebuie să o avem despre noi și despre alții: sunt fiul lui Dumnezeu și acest fapt îmi este suficient…

În ce sens acest text – și tot capitolul 23 – poate fi o veste bună? Versetele denunță un anume spirit, care supraviețuiește și proclamă avertizări, adică vai-urile. Acest text este o evanghelie pentru că, lângă denunțare și lângă avertizări, se află și vestirea unei posibilități opuse, a unui dar pe care Domnul ni-l dă: e posibil să trăim diferit, Domnul ne face cadou această posibilitate.

vv. 1-2

¹ Atunci Isus s-a adresat mulţimilor şi discipolilor săi ² spunând: „Cărturarii şi fariseii s-au aşezat pe catedra lui Moise.

Discursul e adresat „mulțimilor și discipolilor”, dar și mulțimilor de discipoli care vor urma, adică nouă… Isus vorbește discipolilor despre cărturarii și fariseii care s-au așezat pe scaunul lui Moise.

Moise este cel care a adus poporului cele 10 porunci, căci i-a vorbit Dumnezeu: poruncile sunt cuvinte de viață, deci sunt sfinte și bune.

Locul lui Moise – care a comunicat cuvintele vieții – este luat de cărturari (sunt teologii epocii care explicau Biblia) și de farisei (sunt cei care ar trebui să o respecte).

Mai întâi de toate, ceva nu merge bine prin faptul că unii (cărturarii) trebuie să spună, iar alții (fariseii) să respecte… În spate, stă ceva mult mai subtil: adică, acela care explică niciodată nu trebuie să ia locul realității pe care o explică… Spre exemplu: deși explic Evanghelia, eu nu sunt Evanghelia! Iar prin explicare – deoarece este o explicare, o traducere – se poate trăda foarte mult: e îndeajuns să lăsăm de o parte un singur cuvânt și sensul propoziției se schimbă; eliminând un cuvânt dintr-un text, acesta poate căpăta un sens opus… Așadar, prin explicare, omul poate face multe lucruri urâte… Omul poate explica textul după cum vrea el: vedem că în ziare, în politică… totul se bazează pe explicarea diferită a acelorași lucruri… Fiecare înșelăciune se întâmplă prin explicare…

Prin explicarea unei realități, noi reușim s-o facem să pară opusul a ceea ce ea este. Deci explicarea unui lucru este ceva riscant.

În textul nostru riscul este și mai mare, pentru că Isus va preciza apoi că: „ei spun, dar nu fac”. Căci dacă acela care lămurește o realitate trebuie să și împlinească lucrul pe care l-a explicat, îți dai seama că tu nu poți înșela prea mult!… În schimb, dacă tu doar edifici asupra unui anumit lucru și îl aplici altora fără ca să-l înfăptuiești, niciodată nu-ți dai seama dacă acel lucru e adevărat sau fals…

Noi, care explicăm Cuvântul lui Dumnezeu, simțim acest pericol? Toți cei care interpretează acest Cuvânt în viața de zi cu zi, în raportul lor cu fiii și cu aproapele, simt acest pericol? În ce constă greșeala (devierea) fundamentală pe care o facem? Noi considerăm că greșeala noastră constă în faptul de a izola (de a extrage din context) unele cuvinte, uitând de Cel care vorbește… Să nu uităm că, în textul biblic, Dumnezeu este Cel care ne vorbește. Deci Cuvântul nu este un fetiș, ci este locul de comuniune cu El și locul ascultării de El… Așadar, prima deviere este a face din Cuvânt un fetiș… Spre exemplu, noi putem veni să ascultăm catehezele biblice și să spunem: „cât sunt de frumoase!” și apoi să ne oprim doar la atât în viața noastră de credință… Însă, nu! Căci acest Cuvânt trebuie să ne introducă într-un dialog (comunicare) și într-o comuniune cu fiecare cuvânt adevărat și cu Cel care vorbește, care-I Domnul…

O a doua deviație constă în a uita mesajul global al Cuvântului. Foarte ușor izolăm (extragem din context) un lucru care ne atinge, o afirmație care ne place sau ni se potrivește, poate chiar o afirmație care-i împotriva vreunei persoane care ne este antipatică… Imediat subliniem acel verset și-l aplicăm altuia, pentru a-l învinui… Și astfel, noi folosim Evanghelia pentru a-i acuza pe alții… Toate dezbinările în Biserică s-au născut în numele Evangheliei exact în acest mod.

Acesta-i primul pericol în interpretarea Bibliei. Ulterior, ni se va descrie care-i rădăcina acestuia…

v. 3

³ Faceţi şi împliniţi tot ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac.

Este interesant că Isus – cel puțin în acest caz – nu afirmă că ei fac lucruri rele… Apoi va sublinia că ei spun lucruri rele… Însă, în acest loc, Isus spune că greșeala lor fundamentală este că „ei spun și nu fac”. Iar noi credem că este greșeala fundamentală pe care o facem și noi, toți: „Am ascultat cuvântul bun. Bine! M-am îmbărbătat. Aliluia! Însă totul s-a încheiat cu această ascultare…”. Această atitudine înseamnă a goli Cuvântul de însemnătatea Lui; înseamnă a-L lua în derâdere pe Cel care a vorbit; înseamnă că ne-am folosit de Cuvânt (de participarea la cateheze) doar pentru a avea o bună senzație religioasă (pioasă) sau intelectuală, „Căci astfel mă simt ceva mai bun”, dar eu n-am făcut ceea ce Cuvântul îmi spune. Deci, eu mă contrazic prin ceea ce eu zic și prin ceea ce apoi fac… Aceasta e contradicția cea mai teribilă, pentru că ceea ce exprim în exterior nu este ceea ce gândesc, sau ceea ce sunt, sau ceea ce aș vrea să fiu…

Acest fapt ni se întâmplă tuturor și se numește incoerență… Însă aceasta nu mă înspăimântă, pentru că toți suntem lipsiți de logică. Dar mă îngrijorează atunci când incoerența devine un sistem care se justifică astfel: „este just să fie tocmai așa”; sau ne înspăimântăm când nu ne dăm seama că trăim incoerent, căci până când un om își dă seama de incoerențele sale, este pe un drum bun, căci înseamnă că pas după pas el se va schimba, cu ajutorul harului și cu puțină bunăvoință. În schimb, dacă în mod sistematic un om se mulțumește numai să spună propoziții adevărate și corecte, dar nu le face – și este atitudinea intelectualistă – se cade în contradicție cu sine însuși. Un astfel de om golește lucrul adevărat de însemnătatea sa.

Pavel ne spune că transmiterea Evangheliei și invitația la a participa la credință se întâmplă prin mimare, nu printr-o explicare logică, ci printr-o trăire concretă a Cuvântului. Evanghelia trăită, comunică vestea bună.

Dificultatea adevărată a celor care explică Evanghelia constă în faptul că se află mereu în contradicție cu ceea ce fac ei și lumea. Dacă acest lucru este simțit de predicator ca fiind o neplăcere, o lipsă, să nu uităm că Evanghelia ne spune că prima datorie a celor care predică Evanghelia – dar și a fiecărui creștin – constă în a se converti în mod constant, deci, predicatorul poate anunța Vestea bună… Dacă nu, predicarea sa este necinstită. Dacă spui lucruri care nu te interesează și pe care tu nu vrei să le faci, de ce le spui altora? Pentru a-i înșela?

Fapt pentru care, fiecare cuvânt pe care îl spunem ca predicatori, mai întâi de toate este pentru noi… Ne dăm seama dacă un predicator este convins și dacă urmează și trăiește ceea ce predică… Spre exemplu: mulți părinți își trimit pruncii la Biserică, dar ei nu merg. De ce-i trimit, dacă ei nu merg?

v. 4

⁴ Ei leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget.

În acest caz, tot Cuvântul lui Dumnezeu este redus (limitat) la o mulțime de norme, de legi care sunt valabile „pentru alții”. Așadar, Evanghelia nu mai este acea iubire față de Tatăl și față de frați, care te ajută să trăiești bucuros, liber și angajat în a face binele,… ci devine o mulțime de norme juridice, un tabu de respectat și atât, norme care sunt apăsătoare și de care nimeni nu ține seama. Dar e necesar să spui că trebuie respectate aceste norme, căci așa îți câștigi o credibilitate: totul e clar, prezinți o disciplină organică, limpede pentru toți… Și, deși nimeni nu respectă această disciplină, nu face nimic… Însă toți vor claritate, în special cei care nu respectă legile…

În schimb, cine se angajează să respecte normele, spune: „Claritatea? Pentru mine nu este atât de limpede”. Jugul lui Isus nu-i greu, ci e dulce și ușor; nu-i o povară. Povara e o greutate, dar jugul este purtat de doi, și El e primul care-L duce… Jugul este cel care unește, așadar unirea cu El și cu Tatăl ne ajută să trăim cu bucurie viața frățească. Acest jug dus împreună cu El este opusul poverii celei grele.

Și credincioșii simpli, când ascultă Evanghelia, de multe ori o văd ca fiind o povară. Spre exemplu, atunci când Isus îi spune tânărului bogat: „Mergi, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor, apoi vino și Mă urmează”. Toți spunem: „Ce teribil! Iată ce ne impune… Eu niciodată nu voi vinde tot ceea ce am”…. Clar! Dacă privesc acest text ca pe o povară, niciodată nu voi urma acest îndemn al lui Isus. Nu se poate da o lege de acest fel! În schimb, dacă eu am înțeles marele dar al libertății și darul de a fi fiul lui Dumnezeu și fratele altora și că acesta este adevărata comoară, atunci voi înțelege că îndemnul lui Isus nu mai este o povară… Dimpotrivă este cel mai mare dar pe care un om poate să-l aibă: acela de a fi liber înaintea lucrurilor și de a le folosi în slujirea altora. E clar acum?

De multe ori și noi citim și interpretăm Evanghelia ca fiind o lege, o normă. Nu! Evanghelia e un Spirit care-ți dă bucuria să faci ceea ce e scris în Evanghelie. Dacă citim Evanghelia ca pe o normă, e insuportabilă: a întoarce și celălalt obraz… Dacă o privesc ca pe o lege spun: „Eu niciodată nu voi întoarce celălalt obraz”! „Iubește dușmanul!”. Nici măcar nu se poate impune să iubim un altul care nu ne e dușman… Deci în măsura în care privim Evanghelia ca fiind o lege, nu o putem respecta… Evanghelia o poți respecta ca pe o mare experiență de iubire și bucurie, care îți dă o iubire atât de mare, încât cu adevărat îi iubești pe toți.

E imens pericolul de a limita Evanghelia la o normă: atât pentru noi cât și pentru cine ne ascultă. Mulți spun: „Auzind acest verset, acum trebuie să fac acest lucru”. Nu! Nu trebuie să-l faci! Evanghelia e ceea ce Domnul face pentru tine: este vestea bună a darului pe care El ți-l face! Deci tu primește acest dar, crește în acest dar, apoi viața ta va fi un răspuns dat acestui dar. Deci să nu confiscăm (să nu ne însușim) imediat Evanghelia ca pe o lege.

Mă întrebam la început, cum poate fi citit textul nostru în sens de veste bună, de Evanghelie? Noi mereu trebuie să căutăm să aflăm ce ne e vestit, ce ne e comunicat: atunci textul e Evanghelie – veste bună – dar pe care-l primești, posibilitate pe care poți să o accepți… Dacă nu privim textul din acest punct de vedere, stricăm vestea cea bună, limitând-o la o impunere, la o lege. Aceasta e una dintre cele mai rele daune pe care le putem aduce Cuvântului lui Dumnezeu.

Să ne amintim exemplul poruncii respectării duminicii… „Poruncă”, adică obligația de a merge la Liturghie în zi de duminică… Ce este Euharistia? E lucrul cel mai frumos care există pe lume: este Dumnezeu care să dă pe Sine mie și tuturor oamenilor, iar eu celebrez cu bucurie acest dar, mănânc, deci trăiesc. Așadar e momentul cel mai frumos al săptămânii… Dacă limităm și momentul cel mai frumos la o obligație, e foarte grav!… Omul nu trebuie să fie obligat să înfăptuiască lucrurile frumoase! Dacă e necesar să impunem ca obligație lucrurile frumoase, înseamnă că noi ne simțim foarte rău, trăim rău…

Iar noi instinctiv înțelegem porunca participării duminicale la Liturghie ca pe o obligație. De ce? Pentru că în noi există o subjugare din partea răului, a negativului, fapt pentru care noi percepem, simțim lucrul bun ca fiind unul negativ. Este precum un om căruia medicul îi spune „trebuie să mergi o zi pe săptămână în munți”, deși acest om niciodată nu s-a antrenat și niciodată în viața sa nu a urcat pe munți. Acest om ar reacționa: „Ce obligație (îndatorire) teribilă: trebuie să pierd o zi? Trebuie să și depun efort, adică să urc?”… Dar dacă medicul dă acest sfat unui alt om căruia-i place să călătorească în munți, pentru acesta din urmă sfatul medicului nu reprezintă o mare obligație (îndatorire)… Ci acesta se bucură să suie muntele… Și ar vrea să-l urce de șapte ori pe săptămână.

Așadar există un dezacord (o nepotrivire) care derivă de la un rău ascuns în noi, un rău care nu știe să aprecieze binele…

vv. 5-7

⁵ Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni: îşi lărgesc filacteriile şi îşi lungesc ciucurii; ⁶ le plac locurile de onoare la ospeţe şi primele locuri în sinagogi, ⁷ să fie salutaţi prin pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi».

În aceste versete ni se dezvăluie originea acestui rău: originea răului constă în faptul că ei, tot ceea ce fac, nu împlinesc din iubire, ci datorită narcisismului: „pentru a fi priviți (admirați) de oameni”, adică pentru mărirea deșartă.

Iar omul are nevoie să fie admirat și stimat. Deci, ori își descoperă într-adevăr identitatea sa, în stima și-n iubirea infinită pe care le are Dumnezeu pentru el, omul, și astfel se hrănește din această iubire și stimă, comunicând și transmițând stimă și iubire altora; sau omul cerșește în toate felurile și de la toți, stima și iubirea. Mai bine zis, smulge stima și iubirea de la toți… Și o fură prin acele lucruri care-l fac să fie într-un oarecare fel admirat, deci utilizează darurile și calitățile sale nu pentru a iubi și sluji, ci pentru a obține puțină admirație: deci se folosește și de alții pentru a se simți cineva… Și este vorba de ipocrizie, pe care Isus o denunță imediat după…

Omul preferă să fie văzut, privit (admirat), căci faptul de a fi văzut îl ajută să trăiască… Însă întrebarea este: „Cine vrei să te privească, pentru ca să trăiești?”. Din punct de vedere al credinței „a fi privit de Domnul” îți dă o putere suficientă pentru a trăi, și pentru a trăi după adevăr… În schimb, dacă tu cauți să fii privit de oameni, atunci cu adevărat, tu cerșești „privirea de consens a altora”, ca și cum altul ți-ar da permisul să trăiești, ți-ar da carnetul de șofer pentru ca să poți fi viu…

Iată de ce ne spune Isus că ei își „lățesc filacteriile”. Filacteriile sunt niște bucăți de pergament cu versete din Biblie, pe care evreii le țin pe frunte și pe brațul stâng cu scopul de a se ruga… Și atunci le lățești și lungești mai mult, astfel încât toți să vadă că tu ești devotat… Și astfel mărești curelele de piele („ciucurii de pe poale”), care susțin aceste bucăți de pergament, astfel încât să fie evident că tu ești o persoană pioasă…

A apărea pioși, poate că în zilele noastre nu ne ajută prea mult, însă într-o societate religioasă, precum cea din timpul lui Isus, era foarte important…

Poate că astăzi e mult mai util să apari ca fiind un om rău… Dar, oricum e important să apari…

Apoi le plăcea să șadă în locurile de onoare la ospețe… și-n „primele bănci în sinagogă” – eu ca predicator sunt în prima bancă – și să fie „salutați în piață”… Sunt lucruri normale pe care toți, de fapt, le doresc…

Dacă un om se hrănește cu aceste lucruri, dacă trăiește numai pentru a avea aceste lucruri este ceva foarte grav! Căci înseamnă că niciodată nu va face nici un lucru adevărat, onest, ci mereu va face doar acele lucruri care-i procură o confirmare, o răsplată, un sprijin… Și e limpede că dacă tu vrei să fii confirmat (răsplătit), să ai un sprijin, niciodată nu trebuie să spui adevărul… ci trebuie să-l lauzi pe celălalt, adică să-l înșeli, căci așa îl ai la mână, iar el îți spune: „tu ești un om bun, căci m-ai înțeles…”. Deci se stabilește un raport fals cu aproapele și de dominare reciprocă: tu depinzi de el, adică de admirația sa, iar el depinde de tine, pentru că momindu-l, îi stârnești dorința de a te admira…

Și acest raport fals se verifică la toate nivelele: în rugăciunea către Dumnezeu, în familie, între prieteni, în biserici, în piețe… Este vorba de această dorință de a ieși în evidență, de a fi văzut și- nu de a fi ceea ce ești – care se verifică pretutindeni: înaintea lui Dumnezeu, în biserică, înaintea prietenilor și-n societate…

„Și se bucură să-i cheme lumea: Rabi„. Cuvântul rabi derivă de la cuvântul „rav”, care înseamnă „mare”, „marele meu”, fiind titlul, numele care se dă învățătorului. Și acest titlu le folosește pentru a avea trei lucruri importante ale învățătorului…

v. 8

⁸ Dar voi să nu lăsaţi să vi se spună «rabbi», pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi.

Rabi este titlul, numele atribuit „învățătorului”. Însă versetul 8 ne spune că nici un om nu-i învățător! Totuși, dacă un om vrea să aibă discipoli, face un lucru grav pentru el și pentru discipolii lui. Căci toți oamenii au un mare Învățător interior,  care-i Spiritul adevărului, pe care fiecare-L cunoaște. Iar dacă un om se lasă stăpânit, dominat de un altul, renunță la spiritul său, la adevăr și la libertate, deci renunță să fie om. Iar cine stăpânește… Lumea e plină de guru și de neghiobi (tâmpiți). De multe ori omul își caută un învățător, pentru a fi înșelat…

Pentru fiecare om există un singur învățător interior: e Spiritul Sfânt, care ne sugerează, ne descoperă adevărul în totalitate… Și toți suntem învățați direct de Dumnezeu „teo-didacți”, spune Ioan. Noi avem în inima noastră vocea conștiinței, glasul adevărului, a lui Dumnezeu. Apoi această voce o vom compara cu părerile altora, însă noi suntem cei care decidem, cei care înțelegem, cei care experimentăm. Dacă unui om îi furăm, îi tăiem această voce a conștiinței, îi eliminăm posibilitatea de a fi om, de a fi liber și inteligent.

Unul singur e învățător: cel interior!

E adevărat că în lume există o mare sete după învățătorii care creează nenumărate dependențe, supuneri… Venerările unui învățător uman sunt oribile!!!

Dacă învățătorul spune lucruri înțelepte, acestea sunt ale sale precum sunt și ale tale și e un lucru bun… Dar dacă sunt doar ale sale, mă îngrijorează atât soarta sa cât și a mea…

A renunța la libertate, la învățătorul interior, la conștiință, la propria hotărâre, este un lucru pe care toți îl facem chiar și din lene, pentru a fi siguri, pentru a ne auto-mântui, chiar și pentru a ne tutela… Căci a urma adevărul interior înseamnă, mai întâi de toate, a ne strădui să îl înțelegem și acest fapt ne cere un efort și un angajament; iar apoi înseamnă a urma acest adevăr… Însă pentru noi e mai ușor să urmăm ordine, porunci, sloganuri, moda…

În zilele noastre, avem marele învățător: mass-media…

Nici un om nu-i învățător, ci toți suntem frați, pentru că toți avem acest spirit interior care ne ajută să-L iubim pe Tatăl, să ne simțim fii liberi și să ne adresăm fraților ca fiind egalii noștri. Și acesta e fundamentul unei adevărate relații!

Cel dintâi pericol – inclusiv în biserică – constă în a elimina acest învățător interior: „Vă spun eu adevărul. Este aceasta. Faceți-l!”. Nu! Nici un om nu-mi poate spune care-i adevărul…Vom dialoga, ne vom sfătui, avem adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, avem dogmele, dar în final, tu, în conștiința ta, trebuie să înțelegi adevărul și dogmele, să ți le însușești și să te comporți în funcție de ceea ce tu simți… Tu nu trebuie să te comporți în vreun fel pentru că alții ți-au spus așa, căci dacă te comporți cum ți-au spus alții, înseamnă că tu nu ai conștiință, ci te comporți – și ești – precum un câine dresat, dar nu ești un om.

Să ne gândim la nenumăratele mișcări… Mulți caută un învățător, un guru, o venerație, un cult al persoanei la care să se poată raporta… Acest fapt ne indică o lipsă a învățătorului interior, ceva care în interior ne ajută, ne ghidează.

Un om care nu v-ar lăsa liberi înaintea voastră, a lui Dumnezeu și a altora, înaintea conștiinței, ar săvârși crima cea mai rea, abominabilă… indiferent de scopul pentru care el vă privează de libertate… Căci un astfel de om fură libertatea și calitatea de fiu al lui Dumnezeu, elimină autonomia și responsabilitatea, fură dreptul de a acționa în mod uman și moral, și te reduce, te limitează la starea de „mulțime” – de animal – guvernată de cine știe ce…

v. 9

⁹ Şi nici «tată» să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc.

În tradiția iezuită nu i se dădea niciunui om titlul de „tată”, dar celor care urmau o universitate li se spunea „învățători”, dar era un titlu laic.

Așadar „Să nu numiți pe nimeni Tată”. Tatăl este începutul și originea vieții, și numai Dumnezeu e originea, începutul vieții. Deci noi toți suntem fii, chiar și părinții trupești sunt fii, nu sunt Dumnezeu. Iar fiul este cel care are originea de la un altul și-și acceptă propria sa identitate, ca fiind născut dintr-un altul, și nu ia locul tatălui. Faptul de a vrea să fie tată este patricidul originar.

Noi toți suntem fii, deci frați. Tatăl e unul singur!

Și faptul de a-l avea pe El, Tată, este originea, începutul libertății noastre. Căci dacă un om nu-și acceptă propriul tată, nu se acceptă pe sine ca fiind fiu, deci, nu are spiritul libertății, ci doar trăiește contestând rădăcinile sale.

„Unul singur e Tatăl tuturor”. El e Tatăl oamenilor din lumea întreagă, iar noi suntem frați.

Există multe moduri greșite de a fi „tată”… Tatăl e cel care creează o dependență și mai puternică decât învățătorul, căci vița depinde de tatăl… în acest caz, tatăl nu-și dă libertatea, iar acest fapt e un lucru foarte grav…

Până când Tatăl stă în ceruri, nici un om nu L-a văzut vreodată, nu ne deranjează. El ne-a creat pe toți diferiți, și toți suntem buni pentru El. El face să plouă și peste cei buni și peste cei răi… Iar noi nu știm care sunt cei buni și care cei răi… Și acesta e singurul Tată!!!

v. 10

¹⁰ Nici să nu lăsaţi să vi se spună «maeştri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos.

În acest verset cuvântul tradus „învățător” îl desemnează pe cel care te ghidează, te conduce: este păstorul, ghidul, liderul. Deci să nu-l numiți pe nici un om lider, nici un om nu vă conduce, niciunul nu-i păstorul vostru… Ci păstorul vostru e numai Cristosul care vă conduce afară din toate staulele spre libertate! De aceea este Cristosul, Mesia, Eliberatorul…

vv. 11-12

¹¹ Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru, ¹² căci oricine se va înălţa, va fi umilit şi oricine se va umili, va fi înălţat.

În sinteză: pericolul este a vrea să fii învățător, tată și ghid… în loc să acceptăm că toți suntem conduși de spiritul interior, că avem un Tată în cer și că există un singur ghid, Isus Cristos care ne face liberi pe toți.

Dacă un om vrea să fie mare, să nu ia locul tatălui, al învățătorului sau al ghidului, ci să se facă slujitorul tuturor, pentru ca toți să știe (să învețe) să descopere învățătorul interior, singurul Tată și să devină frații tuturor, urmând singurul Ghid care ne conduce la libertate…

Aceasta este adevărata măreție! Omul e chemat să se comporte așa cum face Dumnezeu cu noi…

Iar textul concluzionează: „Dacă tu te înalți”, adică dacă vrei să stai deasupra altora, „vei fi înjosit, smerit”, pentru că a te așeza deasupra altora este opusul iubirii și al împlinirii omului. Dacă tu folosești darurile tale pentru a-i domina pe alții, te distrugi și pe tine și pe alții… În schimb, dacă te înjosești, te umilești… Iar umilința – humus, om – este adevărul și înseamnă că-ți folosești darurile nu pentru a-i stăpâni pe alții, ci pentru a intra în comuniune printr-o slujire reciprocă… În acest caz, vei fi înălțat, adică trăiești ca fiu al lui Dumnezeu, trăiești gloria lui Dumnezeu…

Cine vrea să fie mereu în centru va cădea în propriile sale abisuri…