Matei 24,32-51

Ps. 49 (48) Se vorbește despre un pastor care e moartea.

Psalmul ne învață cum nu trebuie să ne comportăm, iar Evanghelia, cum trebuie să ne comportăm.

Am subliniat că sensul vieții noastre e întâlnirea cu Domnul, venirea Fiului omului în glorie și reunirea noastră în jurul Lui. Dacă acesta e scopul, e importantă calea ce conduce la țintă. Sosirea întemeiază același drum: direcția și sensul.

Acum vom trata despre ce sens trebuie să dăm vieții noastre dacă aceasta e sosirea, ținta. Tot ceea ce nu conduce la țintă, nu ne conduce în nicio parte. Ce să facem pentru a ajunge la țintă?

Când se vorbește despre viitor, Evanghelia nu se referă la ceva ce va veni, căci dacă oricum se întâmplă, este inutil să-l spui. Evanghelia ne spune ce trebuie să facem acum pentru a ajunge în viitor la țintă. Discursul privește mereu prezentul.

Acum vom vedea atitudinile care trebuie să le avem în momentul prezent (fapt care va fi dezvoltat până la sfârșitul cap. 25). Acum vom trata atitudinile, comportamentele de bază (pe care le vom dezvolta în cap. 25). Baza eticii, modul de a te comporta, este dictat de unde dorești/vrei să ajungi… altfel de ce te comporți într-un fel și nu într-altul?

Textul are un motiv precis și – la fel ca toate discursurile eshatologice – este sintetizat în cuvintele privegheați și fiți gata.

Discursul religios nu este „un drog” care te face să închizi ochii la ce se petrece în prezent, spunând că va fi un viitor interesant iar acum uită tot ce se întâmplă… vei vedea că apoi va fi frumos…. Nu! E tocmai contrarul: dacă vrei să ajungi acolo, la acea țintă, deschide bine ochii unde ești acum, altfel la acea țintă nu vei ajunge. Cu ochii închiși nu poți umbla, te împiedici.

Ce face omul cu ochii închiși? Crede că realizează aiurelile sau coșmarurile sale. Dacă deschide ochii, omul vede realitatea. Textul biblic vrea să ne ajute să vedem realitatea… și privește discernământul… Viitorul este rezultatul a ceea ce tu acum faci.

Se citește Mt. 24,32-51

32 Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. 33 La fel şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă. 34 Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea. 35 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. 36 Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci doar Tatăl. 37 Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului: 38 căci cum era în zilele dinaintea potopului când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă 39 şi nu şi-au dat seama până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului. 40 Atunci vor fi doi pe câmp: unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat; 41 două vor măcina la moară: una va fi luată, iar cealaltă lăsată. 42 Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru. 43 Dar aceasta s-o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei la ce oră vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se spargă casa. 44 De aceea fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi. 45 Oare cine este servitorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste cei din casa lui ca să le dea hrană la timpul potrivit? 46 Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său îl va găsi astfel atunci când se va întoarce! 47 Adevăr vă spun că îl va pune peste toate bunurile sale. 48 Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie» 49 şi începe să-i lovească pe cei care sunt servitori împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, 50stăpânul acelui servitor va veni în ziua în care nu se aşteaptă şi la ora pe care n-o ştie, 51 îl va pedepsi aspru şi îi va face parte cu cei ipocriţi. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor.

Centrul pericopei îl constituie cuvintele lui Isus care spun: „nu va trece această generație până nu se vor împlini toate acestea” (v.34). Ce am ascultat în catehezele precedente? Că războaiele, și zvonurile de războaie, foamete și cutremure, urâciunea pustiirii, judecata lumii și venirea fiului omului se întâmplă în „această generație”. Nu vă spun acestea pentru a vă speria. Le-a spus Isus acum 2000 de ani. Și s-a întâmplat în generația Sa: L-au văzut pe cruce, au văzut judecata lui Dumnezeu, au văzut templul și Ierusalimul, totul distrus. Pentru fiecare generație se întâmplă acest mister de moarte și înviere.

Vreau să spun că judecata lui Dumnezeu se întâmplă întotdeauna în viața noastră, nu într-o altă viață. Depinde de ceea ce noi facem. Dacă în fiecare generație se întâmplă această judecată, cum putem face să trăim corect această viață? Avem o serie de 6 parabole care ne spun cum: primul lucru este să avem discernământ pentru a-L putea recunoaște; al doilea este ca în vremea lui Noe, când mâncau, beau și se căsătoreau (și noi am făcut aceleași lucruri: dar cum de unul e mântuit și celălalt nu? Făcând aceleași lucruri ori îți construiești mântuirea ori pierzania. Și nu făcând alte lucruri. Așa două femei muncesc, doi bărbați muncesc: cum de unul e salvat și altul nu, deși fac aceeași muncă? Pentru că modul cu care facem aceeași muncă este „mântuire” sau „pierzanie” /osândire, deci concluzionează: privegheați). Urmează apoi alte două parabole despre cum trebuie să priveghem. Nu numai că trebuie să ținem ochii deschiși și să știm cum să interpretăm realitatea, trebuie să ținem ochii deschiși cu privire la viața de zi cu zi și dacă îi ai deschiși, trebuie să te comporți înțelept în cotidian, adică după Cuvântul Domnului.

Textul biblic – prin aceste parabole – ne spune care e morala creștină și care e omul dispus să călătorească către sensul plin al vieții sale, care e întâlnirea cu Domnul. Și e vorba despre a călători aici și acum.

Discursul despre sfârșitul lumii, care mereu neliniștește (la fel și discursul despre moarte), nu trebuie să ne înspăimânte, astfel încât să închidem ochii în fața realității. Trebuie să ne folosească pentru a ne face să înțelegem că viața are un sfârșit și apoi să ne întrebăm unde ajungem? Fiecare ajunge unde vrea el. Depinde de cum și încotro călătorește astăzi. Deci ne cheamă să fim responsabili în prezent. Parabolele doresc să ne deschidă ochii și să vedem realitatea.

Isus ne spune că e clar că se va întâmpla așa și nu știm nici ziua și nici ora. E important acest fapt. Căci dacă știm ziua, înaintea de a veni ziua aș zice: „mai am timp” iar când s-ar apropia aș fi terorizat și aș zice că „nu mai e timp”. În schimb, fiecare zi este ZIUA, fiecare oră este ORA în care pot trăi ca fiu și frate și nu „după”. Isus ne avertizează că prezentul este foarte important să fie trăit cu ochii deschiși, cu responsabilitate, cu fidelitate și cu înțelepciune… E bine să nu știm ziua și să trăim priveghind, pregătiți.

vv. 32-33

32 Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. 33 La fel şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă.

Pilda vrea să ne învețe discernământul. Ca „învățător” ni se propune pilda smochinului (vă amintiți smochinul blestemat care avea multe frunze și niciun rod rămânând fără nimic? E simbolul crucii care poartă pe ea blestemul nostru, al celor care nu aduc rodul iubirii).

Smochinul e o plantă care încă înainte de a-i înmuguri frunzele și florile, produce fructele, pentru că florile sale sunt primele fructe. Și e primul pom care primăvara face fructe și apoi tot rodește până la sfârșitul toamnei.

Se spune „când vedeți că mlădița lui devine fragedă și începe să înmugurească, voi știți că vara e aproape”. Când vedeți că încep războaiele și tot răul care vă înconjoară, să nu vă preocupați, căci Domnul e aproape.Ce înseamnă?

Domnul ne este mereu aproape cu semnul Său: cu semnul Fiului omului. Și semnul Său este semnul lui Iona, adică al milei și este semnul crucii. Adică El e mereu prezent acolo unde nu ar trebui să fie prezent. În fiecare rău El e prezent în omul care duce pe spinarea sa acel rău.

Atunci, când vedeți aceste lucruri negative, să nu vă îngrijorați. Este El, care e aproape. Când îl vedeți pe omul care este departe, pe păcătos, pe bolnav, pe cel slab, pe cel dezbrăcat, pe emigrat… este Isus, care bate la ușa ta. Tu deschide-i. Primește-L pe Domnul care vine. Așa depășești închiderile, blocajele tale și devii omul nou, care știe să primească.

Și fiecare mizerie devine pentru tine locul milei. Iată că tu experimentezi în ziua ta și-n ceasul tău generarea (nașterea) ca fiu. Și răul pe care-l afli înaintea ta se transformă-n „durerile nașterii” a noii creaturii (a omului nou).

Deci imaginea pomului smochinului – care-i imaginea pomului crucii – este începutul discernământului: unde-L aflu pe Domnul? Exact acolo unde eu cred că El nu este; dar și în toate realitățile de care eu vreau să mă apăr, în toate violențele pe care noi le producem, El e prezent ca și Cel blând care ia asupra Sa violența chemându-mă să distrug și eu împreună cu El violența, să-L primesc.

Isus ne învață să privim răul din istorie nu ca un loc în care suntem biruiți, ci ca un loc de maturizare, ca o provocare la iubire. Și numai astfel răul se întrerupe și se termină istoria negativă și începe (se naște) omul nou. Trebuie să învățăm să interpretăm așa viața noastră. Este o lecție dificilă, dar e fundamentală.

El e la ușă și bate. Dacă Îi deschidem, El intră și cinează cu noi și noi cu El. Cap. 25… pilda finală: eram gol, bolnav… tu m-ai primit… De câte ori i-ai primit pe aceștia, M-ai primit pe mine. Și tocmai prin acest „a primi” pe cel sărac, bolnav, înfometat… se termină istoria negativă și începe istoria nouă a omului care primește, așa cum El a primit. E nașterea Fiului lui Dumnezeu!

Acest „a primi” este un fapt cotidian: smochinul începe să rodescă primăvara și continuă mereu să facă rod; tot astfel, acest rod trebuie să existe încă de la începutul existenței noastre și trebuie – pe tot parcursul acesteia – să continue să producă mereu acest rod. Deci să învățăm de la smochin!

Ceea ce i s-a întâmplat lui Isus – misterul morții și al învierii Sale – i se întâmplă fiecărui om și lumii întregi. Iar viața lui Isus este parametrul (criteriul de evaluare a) oricărei existențe (vieți).

vv. 34-35

34 Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea. 35 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.

Isus subliniază că în această generație toate acestea se întâmplă. Când se folosește „această generație” în Evanghelie se înțelege întotdeauna „această generație care întotdeauna este cea mai rea dintre toate, căci răul cel mai mare întotdeauna este acela care este acum. Căci răul care era mai înainte nu mai este, iar cel care încă nu e, înseamnă că încă nu e. Este răul prezent, care face ca situația să fie cea mai rea”. Iată: în această generație se întâmplă toate aceste lucruri, la fel cum se întâmplă în fiecare generație. S-a întâmplat în generația lui Isus, s-a întâmplat în generația imediat după Isus, când Matei a scris Evanghelia și așa mai departe…

Cu alte cuvinte, misterul morții și al învierii, misterul nașterii Fiului care știe să se apropie de lume cu victoria mielului care biruiește violența, este misterul vieții. Fiecare om e chemat să trăiască, dar în generația sa și… nu într-o altă generație.

„Cerul și pământul vor trece”. Fii liniștit! Toți suntem muritori, trecători, chiar și cerul și pământul. Un singur lucru rămâne: Cuvântul Domnului, care a creat cerul și pământul și ne-a creat și pe noi: ne-a creat pentru El. Și ceea ce rămâne este Cuvântul Său, fidelitatea și iubirea Sa și fidelitatea noastră față de Cuvântul Său. Acestea sunt veșnice. Să nu ne lipim de „cerul” și „pământul” pe care-l posedăm (stăpânim noi) într-un anume fel.

Dacă trăim realitățile precare, simțim că este puternic Cuvântul Domnului și rezistă, nu e provizoriu.

v. 36

36 Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci doar Tatăl.

Când cineva vă va spune care este ziua și ora să nu credeți! Căci ziua și ora sunt momentul de față… mereu. Fiecare zi și fiecare oră este ziua și ora venirii Sale, pentru omul care are ochii deschiși. Dacă omul și-a închis ochii, pentru el ziua va veni atunci când va veni, la sfârșitul vieții sale. La urmă… îi va deschide oricum. Important e să-i deschidă acum. Evanghelia este scrisă pentru cine e viu. Și este drept să spui că nimeni nu știe și să nu spui care este ceasul… pentru că astfel așa tu priveghezi în fiecare oră și-n fiecare zi și-L vezi pe Domnul în fiecare oră și zi. Tocmai astfel trăim viața noastră, ca fii.

Nici Fiul nu știe ziua. Noi ne mirăm: cum de El nu știe? Poate că Fiul știe numai un lucru, că iubirea Tatălui trebuie trăită aici, acum și mereu. Nu-L interesează ziua și ora, pentru că nu există o zi sau o oră specială, ci mereu este ziua și ora. „Timpul s-a terminat” sunt primele cuvinte în Ev. după Marcu. Pe Isus nu-L interesează alte timpuri sau ore. Pentru El este important timpul viu, adică acela în care cu adevărat trăim iubirea Tatălui și a fraților, celălalt este timpul care nu există, este un timp mort.

După acest discurs textul continuă cu parabole.

Un mistic cugeta: „când începi să te rogi, gândește-te că nu vei termina acea rugăciune. Vei muri înainte de sfârșitul rugăciunii”. Ascultând acest vorbe, ne-am putea demoraliza, sau am putea gândi fiecare: dacă nu voi reuși să ajung viu la sfârșitul acestei rugăciuni, atunci voi căuta să mă rog cât mai bine… Ar putea fi o învățătură pentru orice acțiune pe care o facem. Fă-o bine, ca și cum ar fi ultima din viața ta. Nu vreau să vă spun să trăiți neliniștiți și cu frica de moarte, ci, în viață, să faceți bine… tocmai ceea ce faceți în acest moment.

În noi există o neliniște, o teamă pentru că am suprimat (mișcat, îndepărtat) limita (nu mai știm că suntem muritori). Însă limita nu trebuie să o suspendăm, căci cine-și uită limita… trăiește ca un cretin întreaga sa viață. Și se neliniștește mult mai mult. Un om care știe că are limita sa (moartea), știe că va ajunge la limită și știe de ce ajunge la limită și se îndreaptă spre limită (moarte-înviere) în mod pozitiv. Autorul englez citat afirmă: „Fii liniștit, că odată și odată, se va întâmpla așa cum am spus”.

vv. 37-39

37 Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului: 38 căci cum era în zilele dinaintea potopului când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă 39 şi nu şi-au dat seama până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului.

Cum vine Fiul omului? Ca în vremea lui Noe. Ce se făcea în vremea lui Noe? Exact ce se face în orice vreme: oamenii mănâncă, beau, se căsătoresc. Sunt lucrurile normale ale vieții. Viața individului e menținută, susținută de hrană, deci nimic nu e rău. Așa a făcut Noe și așa au făcut toți ceilalți. Care e diferența? În același timp, Noe a construit arca mântuirii, ceilalți nu și-au dat seama de nimic. Au trăit inconștienți și au pierit în potop.

Ce înseamnă? Că Domnul vine în viața cotidiană, la fel ca în vremea lui Noe, în timp ce noi facem toate lucrurile normale. Prin „aceleași” lucruri normale, persoana iluminată își construiește mântuirea (mănâncă, bea, se căsătorește, dar făcând toate acestea din iubire către Dumnezeu și către aproapele se realizează ca fiu); ceilalți fac aceleași lucruri cu egoism, violență, posedare, stăpânire și-și construiesc moartea. Viața și moartea se „construiesc” în acțiunile noastre zilnice și nu făcând alte acțiuni. Discernământul trebuie făcut în viața de zi cu zi, pentru că în această viață îl întâlnim pe Domnul. Aceeași acțiune poate fi făcută cu iubire sau cu egoism; ca dar sau ca posedare a altuia; ca violență – care distruge – sau ca primire, care realizează. Aceeași acțiune!… Poți mânca la fel ca și câinele răstindu-te la celălalt și furându-i osul, sau împărțindu-l cu altul.

Tocmai în lucrurile banale, cotidiene, suntem chemați să trăim cu iubire ca fii și frați. Aici se face judecata. Judecata istoriei nu este în afara istoriei sau după, ci e aici și acum. În aceleași lucruri Noe își face arca mântuirii iar ceilalți își construiesc potopul. Deci cum trăim viața noastră de zi cu zi? Știu să discern în acțiunile mele zilnice, învățând de la smochin? Ce este ascuns în viața mea de zi cu zi? E ascuns misterul morții și al învierii. E misterul morții egoismului meu și al învierii vieții de fiu. Acesta e sensul vieții: mergi acum în întâmpinarea Domnului și fă câte un pas către întâlnirea definitivă cu El.

Deci putem trăi ca orbii, ca oamenii care au ochii închiși și visează propriile lor aiureli și le împlinesc făcându-și rău lor și altora… sau ca omul iluminat, care vede realitatea ca dar al lui Dumnezeu, apoi mulțumește Tatălui și împarte bunurile cu frații. Așa e frumos să trăim. Și aceasta e viața pe care ne-a dat-o Domnul. Aceasta e corabia, arca, viața mântuită. Cealaltă e viață pierdută. E important să ne deschidem ochii la viața de zi cu zi.

Perspectiva finală întemeiază comportamentul cotidian.

vv. 40-41

40 Atunci vor fi doi pe câmp: unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat; 41 două vor măcina la moară: una va fi luată, iar cealaltă lăsată.

Dincolo de a mânca, a bea și a se căsători, specific omului este și să muncească. E vorba de bărbat și de femeie: amintește munca pe câmp – specifică bărbaților – și munca la râșniță, specifică femeilor. Din această muncă un bărbat este luat – înseamnă că e luat cu Domnul, salvat – și celălalt e abandonat. O femeie e luată și cealaltă e abandonată. De ce? Ce fac diferit? Nimic. Poți face munca ta ca fiu al lui Dumnezeu și ca frate și ești luat, ești cu Domnul, poți face munca ta în mod opus și-L abandonezi pe Domnul, abandonezi fratele și rămâi abandonat. Ești lăsat. Altfel spus, ești tu cel care l-ai lăsat pe fratele și pe Domnul!

Dacă am reuși să înțelegem cu adevărat valoarea lucrurilor cotidiane… Ele au o valoare infinită. Fiecare lucru mic are această valoare incomensurabilă.

v. 42

42 Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru.

Aceasta e prima concluzie apoi… urmează parabolele. Prima concluzie – după ce a vorbit de discernământ în viața cotidiană – și cea dintâi condiție pentru a vedea și a discerne… este de a ține ochii deschiși: a priveghea!

Un om întreabă santinela „cât lipsește până în zori”? Lipsește timpul pe care tu îl cheltuiești pentru a deschide ochii. Până când nu îi deschizi, rămâne noapte. Pentru că SOARELE deja a răsărit. Poți trăi aici și acum ca fiu, în plinătatea vieții. Deci depinde de tine: dacă ții ochii deschiși, ești iluminat și e ziuă; dacă îi ții închiși… e noapte. Dacă deschizi dulapul (unde ai și unde venerezi lucrurile tale) va fi încă întuneric, tu însă deschide ușa și umblă în lumină.

Voi sunteți lumina lumii, sunteți fiii luminii, nu sunteți ca și cei ai nopții, trezește-te din morți și Cristos te va lumina… Creștinul este un iluminat, unul care are ochii deschiși. Iluminat nu este omul care vede lucruri ciudate – propriile sale proiecții, aiureli – ci acela care vede realitatea așa cum este. Vede realitatea și știe să o interpreteze, căci omul este acela care dă un sens (o însemnătate, o valoare) realității.

v. 43

43 Dar aceasta s-o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei la ce oră vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se spargă casa.

Se vorbește despre stăpânul casei. Cine se consideră stăpân, patron, casa sa va fi mereu furată. Dacă va considera că viața e a lui, să fie liniștit că o va pierde, pentru că nu e a lui. O pierde!

Numai cine consideră că viața e un dar și știe să o dăruiască, nu o pierde. Fiți atenți, să nu vă comportați ca patronul. Să nu avem spiritul patronului, al omului care vrea să posede totul. Cine are totul… deja și-a pierdut viața. Căci lucrurile sunt darul Tatălui. Dacă tu vrei să le posezi (stăpânești) nu mai sunt un dar al Tatălui. La fel ca Adam, care a vrut să posede egalitatea sa cu Dumnezeu, însă ea-i era dăruită. Și apoi nu mai împarți bunurile cu frații, deci nu mai ești nici frate, nici fiu. Astfel primul lucru este să nu fii ca patronul casei… care niciodată nu va ști. Pentru el, venirea Mirelui este hoțul, căci Domnul îi fură totul. Patronul și-a investit totul în bunurile sale și apoi le pierde.

Cine nu este stăpân, ci e servitor fidel și înțelept, a investit totul exact în câmpul opus: în înțelepciune, în viață, în iubire și atunci el intră în bucuria Stăpânului său.

Dacă un om are spiritul stăpânului, al celui care vrea să posede, îl simte pe Domnul ca pe un adversar. Deci îl vede ca pe un hoț care vine să-i fure tot ceea ce are, toate lucrurile pe care el le consideră doar ale sale. Dacă omul se simte slujitor sau administrator, pentru el viața și sfârșitul vieții înseamnă întâlnirea cu Domnul. Acest om are cu Dumnezeu un cu totul alt raport: raportul cu Mirele.

vv. 44-47

44 De aceea fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi. 45 Oare cine este servitorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste cei din casa lui ca să le dea hrană la timpul potrivit? 46 Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său îl va găsi astfel atunci când se va întoarce! 47 Adevăr vă spun că îl va pune peste toate bunurile sale.

Aici se vorbește despre slujitorul de încredere – prudent și înțelept – nu despre patron.

Mai întâi de toate e slujitor – nu stăpân – căci nici Dumnezeu nu e patron, ci e slujitor. A sluji, a servi… înseamnă a iubi, a-l promova pe celălalt. Este un „slujitor fidel” acela care face tot ceea ce trebuie să facă și este „înțelept”, căci știe ce trebuie să facă. De multe ori omul face și iar face, dar nu știe ce trebuie cu adevărat să facă.

Ce trebuie să facă omul? Are misiunea de a da hrana la timpul potrivit celor din familia sa. Fiecare dintre noi are o misiune, care este aceeași cu misiunea Domnului: este aceea de a-i sluji pe cei din familia noastră, pe frații noștri, dându-le lor hrana la timpul potrivit. Deci este o slujire făcută cu inteligență la timpul potrivit (oportun, necesar), un serviciu adus celuilalt și nu atunci când nu trebuie. Nu înseamnă că trebuie să-l îmbraci pe cel sărac sau să-i îngrijești rănile celui gol, ci eventual să-l îmbraci pe cel gol. Nu înseamnă să-i dai să bea celui înfometat sau mâncare celui însetat… Trebuie să știi să-i dai fiecăruia, la momentul potrivit, ceea ce trebuie (slujirea de care el are nevoie). Deci este o iubire inteligentă, cu fapta.

Sunt enumerate calitățile pozitive ale atitudinii noastre: a priveghea este o atitudine inteligentă și faptică de iubire față de celălalt, așa cum a făcut Domnul cu noi.

Cine face așa „este fericit”. Este ultima fericire a Evangheliei care le înglobează pe toate. Este fericirea omului care este ca Fiul. De fapt, la reîntoarcerea Sa, Domnul îi va încredința administrarea tuturor bunurilor Sale. Adică vom deveni egali cu El în gloria Sa. Căci I-am fost aproape în gloria Sa pe pământ, iar gloria Sa pe pământ e iubirea și slujirea inteligentă a fraților.

Ne referim la însărcinarea de a da hrană, adică de a-i ajuta pe alții în timpul vieții (v. 45) în mod natural, fără efort, pretenții, orgoliu sau dorința de a-i domina (a da hrana și nu a umfla persoanele cu mâncare…).

vv. 48-51

48 Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie» 49 şi începe să-i lovească pe cei care sunt servitori împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, 50stăpânul acelui servitor va veni în ziua în care nu se aşteaptă şi la ora pe care n-o ştie, 51 îl va pedepsi aspru şi îi va face parte cu cei ipocriţi. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor.

Iată cum se întâmplă judecata: depinde de ceea ce facem noi aici și acum. El ne-a făcut slujitorii Săi și ne-a dat o misiune: de a da hrană la timpul potrivit. Cine face așa este fericit. Cine spune: „Domnul încă nu a venit, va veni mai târziu, mai mult, sunt sigur că nu va mai veni, căci deja au trecut 2000 de ani. Așa că pot trăi în pace anii care-mi rămân și apoi…”. Pentru un astfel de om „Domnul întârzie să vină” și nu-și dă seama că Domnul vine în fiecare secundă.

Domnul nu întârzie să vină. Vom vedea în ultimul text din cap. 25 când Isus spune: „De fiecare dată când a-ți făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie mi-ați făcut”.

Deci Domnul este mereu prezent, este mereu cu noi exact sub semnul „micimii și al nevoii; sub semnul celui care are nevoie de iubire și milă” și atunci Îl primești și tu devii fericit, devii ca Domnul. Cine nu înțelege acest discurs spune: Întârzie. Este clar că întârzie: Domnul așteaptă ca toți să ne convertim, deci mereu va întârzia.

„Atunci începe să-și bată semenii”. Primul sport. Pare un lucru atroce. Însă ce facem în lume? Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l facem, adică să-l eliminăm pe celălalt. Și unii, chiar mulți, îi învață pe alții cum să facă acest lucru. Este problema competitivității; agresiunea și violența. Cel mai puternic este omul reușit după cultura noastră. Însă nu! Acela este omul falit. Este omul care are ochii închiși. Este omul care încă nu s-a născut, este omul care împlinește aiurelile sale, fricile sale și care-și face rău sieși și tuturor celor din jurul său. Acela este un blestemat, nu de Dumnezeu ci este blestemat de el însuși (singur s-a blestemat).

Până când îl vom urma ca model pe omul blestemat, e clar că ne va merge rău. Primul lucru este de a-l bate pe celălalt și apoi a se distruge (îmbăta) pe sine însuși. A mânca și a bea îi folosesc numai pentru a se distruge, pentru a uita fricile sale, pentru a se umple și nu pentru a trăi.

Atunci Domnul vine în ora în care el nu știe. De fapt, Domnul vine în fiecare oră și el niciodată nu-L așteaptă, dar în mod cert Domnul vine mereu.

Se spune că Domnul îl va rupe în două părți: vom fi rupți în două. De o parte, sunt toate lucrurile proaste pe care le-am făcut și care nu există, nu au consistență, sunt „paiele” care ard… cealaltă parte se salvează, va fi partea bună din noi care este dimensiunea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Dacă însă un om în întreaga sa viață nu a făcut nimic bun: de ce a trăit? Numai să-și facă rău sieși și altora? Atunci mai bine nu ar fi trăit. El se va salva „ca prin foc” spune Pavel, dar întreaga sa muncă va fi distrusă și este aceasta marea confuziune (dezordine, dezorientare) a omului care se credea realizat.

Această rupere în două ne arată o despărțire: Domnul îndepărtează răul și face să iasă la iveală ceea ce Domnul a pus în noi și este bun. De aceea omul va fi salvat.

Gândiți-vă la oamenii pe care i-am luat ca model și pentru care s-au luptat milioane de persoane, au căzut imperii. Ei sunt mici, plini de rușine… Și gândiți-vă la persoanele cele mai umile care sunt mari ca Dumnezeu. Și e așa!

După ce am vorbit de venirea Fiului omului, ni se spune concret cum să trăim acum această venire a Sa, în viața de zi cu zi.

Aceea – care e Judecata lui Dumnezeu, finală – nu este ceva care vine la sfârșit, ci la sfârșit se citește ceea ce noi scriem acum. Deci textul biblic ne spune cum „să scriem” acum, adică felul în care să trăim astăzi.

Prima atitudine este cea a discernământului: a ști să vedem în lucrurile negative provocarea nu la violența de a răspunde răului cu rău, ci a ști să biruim răul prin bine: e misterul crucii, al morții și al învierii. Al doilea lucru: a ști că toate acestea se întâmplă în această generație, nu într-o alta, ci în generația mea. Apoi a ști că aceasta nu se întâmplă numai în generația mea pentru că voi muri și voi avea judecata lui Dumnezeu, ci se întâmplă în cotidianul meu… în timp ce mănânc, beau, mă căsătoresc – sau nu – muncesc sau nu. Iar apoi concluzia: fiți atenți să nu faceți ca omul care crede că e patron al casei sale, stăpân al său și stăpân al altora… un astfel de om pierde totul. În schimb, noi suntem ca Domnul, adică slujitori – persoane care știu să iubească, să slujească viața altora, să-i trăiască viața ca fii – și atunci vom fi fericiți.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag