Este vorba despre fericirea slujitorului fidel și înțelept, acela care administrează bunurile sale cu dreptate, bunătate și milă, cel care oferă în abundență ajutor săracilor.

Pilda celor zece fecioare – povestită înaintea pericopei de astăzi – subliniază că sensul vieții noastre este întâlnirea cu Mirele: adică „a ieși în întâmpinarea” realizării depline împreună cu Domnul. Însă este nevoie de „uleiul” pe care trebuie să ni-l procurăm tocmai în această viață, acum. Ce trebuie să facem pentru a ne procura acest ulei? Să înmulțim talanții!

Pilda talanților este un text care stă la baza capitalismului. Este important să o pricepem corect.

Mt. 25,14-30

¹⁴ Tot la fel, un om, fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. ¹⁵ Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere. Apoi a plecat. Îndată ¹⁶ cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. ¹⁷ La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. ¹⁸ Dar cel care primise unul, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său. ¹⁹ După mult timp a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. ²⁰ Venind cel care primise cinci talanţi a adus alţi cinci talanţi spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat». ²¹ Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» ²² Venind apoi cel cu doi talanţi a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat». ²³ Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» ²⁴ În sfârşit a venit şi cel care primise un talant şi a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat ²⁵ şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!». ²⁶ Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. ²⁷ Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la întoarcerea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. ²⁸ Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! ²⁹ Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are, se va lua şi ceea ce are. ³⁰ Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor».

Se pare că pilda subliniază că trebuie să muncim, să dublăm capitalul, pentru că, în caz contrar, vom fi trimiși în iad. Prin urmare, trebuie să ne implicăm, să muncim în viață, să valorificăm calitățile pe care le avem. Și cu cât vom câștiga mai mult, cu atât va trebui să producem mai mult… trebuie să dublăm averile pe care le avem. Aceasta este o interpretare obișnuită, care afirmă tocmai contrariul textului biblic din multe puncte de vedere.

Această pericopă trebuie înțeleasă pornind de la context. Dacă avem un text care înainte are un „nu”, însemnătatea textului este tocmai cea opusă.

Acest pasaj evanghelic vorbește mai înainte de „uleiul” pe care trebuie să-l procurăm în această viață și subliniază că trebuie să ni-l procurăm prin înmulțirea talanților. Și textul succesiv ne spune cum să-i înmulțim: oferindu-i săracilor. Prin urmare, nu ceea ce ai contează, ci ceea ce dai. Exact contrariul logicii capitalismului.

„Talantul” nu este ceea ce ai, ci ceea ce ai dat săracilor, ceea ce ai investit în iubire. Talantul, adică darurile pe care le am, nu sunt doar capacitățile – ele contând mai puțin – ci „talantul” este ceva mai profund, adică faptul că ceea ce eu am și ceea ce eu sunt este dar al lui Dumnezeu. Ori îl trăiesc ca dar de iubire și viața mea dublează iubirea – fiind un răspuns al iubirii prin darul de sine – sau eu mă „posed” (eu sunt stăpânul meu), vreau să mă mențin așa cum sunt, și atunci talantul meu îl îngrop în pământ, și dacă nu răspund iubirii prin iubire, iubirea moare și mă distrug pe mine însumi.

Prin urmare, viața care ne-a fost dată este pentru a răspunde, este o responsabilitate față de darul primit.

Parabola are trei etape. Într-un prim moment îl vedem pe Domnul care dă toate bunurile Sale slujitorilor, fiecăruia după capacitățile proprii. Și El pleacă departe. Deci, fiecare dintre noi este diferit, are daruri diferite, dar și în măsură diferită.

Apoi există trei feluri de persoane: cele care au cinci, doi și un talant.

Observăm și atitudinea diferită (opusă) a celor care comercializează, investesc, și răspunzând darului, îl dublează (răspund iubirii cu iubire), dar și opusul acesteia, a celor care din frică nu răspund. Este vorba de două moduri diferite de a planifica viața. Sau viața o înțeleg ca un împrumut pe care trebuie să-l restitui – și atunci mă comport corect, dar fără să-l iubesc pe Dumnezeu sau pe aproapele, și la urmă îi restitui viața așa cum mi-a dat-o, spunându-I: „Vezi, așa cum mi-ai dat-o, Ți-o dau înapoi, nu am făcut nimic rău” – sau viața este un dar de iubire pe care-l investesc tocmai iubind. Și atunci eu dublez talantul: celălalt (Domnul) te iubește, și tu la fel Îl iubești. Aceasta este realizarea omului!

Timpul care ne este oferit în această viață este pentru a ne realiza pe noi înșine ca fii ai lui Dumnezeu. Pericopa succesivă va arăta detailat modul în care ne realizăm.

Dacă într-o primă parte îl avem pe Domnul care oferă darurile servitorilor Săi – diferiții talanți, capitalul Său încredințat lor în întregime – în partea a doua avem servitorii care fac lucruri diferite: există cei care se străduiesc să înmulțească talanții și cei care nu-i înmulțesc. În partea a treia Domnul se reîntoarce și le cere tuturor socoteală. Este judecata finală.

Cu care dintre acești slujitori trebuie să ne identificăm? Pilda precedentă ne îndemna „să veghem” și dorea să ne identifice cu fecioarele „nebune” care nu și-au procurat uleiul din timp. Acum dorește să ne identifice cu al treilea slujitor, cel care a îngropat talantul, pentru ca noi să nu ne comportăm la fel ca el!

Modul de a-L aștepta pe Domnul – acel „a veghea” – ne oferă energii de viață, de slujire, de iubire. Nu ne împiedică printr-o frică, o teamă, care ne face inactivi în iubire.

v. 14

¹⁴ Tot la fel, un om, fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale.

Domnul este comparat cu cineva care emigrează lăsându-și poporul Său. De fapt, Domnul Isus s-a făcut străin tuturor, „străin” pe cruce. Pe cruce a plecat departe, în punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu. Apoi, când a înviat, a plecat din lume. Unde a plecat Dumnezeu? A plecat departe. Încercați să vă gândiți la cei care sunt departe de voi. Acolo îl veți afla pe Dumnezeu. Aceasta o va afirma pilda următoare: „Când ai făcut unuia dintre aceștia mai mici ai Mei un bine, Mie mi-ai făcut”.

Domnul este departe: este străinul, este emigratul, este cel gol, bolnavul, întemnițatul, este altul, diferit de noi, și toate persoanele pe care noi nu le considerăm pentru că ne sunt străine. Toate persoanele care ne sunt incomode. A plecat departe în persoana acestor marginalizați.

Întotdeauna Domnul este cu noi sub semnul săracului. De aceea, „cine-i oferă milostenie săracului îl împrumută pe Domnul”, spune Cartea proverbelor.

Și plecând, El ne-a dăruit toate bunurile Sale. Care este bunul Fiului? Este iubirea Sa pentru Tatăl și pentru frați, este Spiritul Sfânt, este uleiul despre care se vorbea în pilda fecioarelor. Acesta este întregul bine pe care Domnul ni-l lasă. El a plecat departe. Ne-a iubit. S-a dat pe Sine pentru noi, ne-a dat Spiritul Său, ca și noi să-L putem iubi în cel din urmă dintre frați.

În acest fel răspundem iubirii Sale prin iubirea noastră și devenim și noi fii, la fel ca El. Prin urmare, noi, în lume, suntem gestionarii (administratorii) responsabili ai lui Dumnezeu. Ne-a dat totul. Ne-a dat viața. Și noi trebuie să o trăim, să o administrăm.

v. 15

¹⁵ Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere. Apoi a plecat. Îndată

„Talantul” cântărește aproximativ 37 de kilograme de aur. Este un bun capital. În ce constă talantul? Prin talent, noi înțelegem calitățile naturale ale unei persoane. Și acestea pot fi talanți. Dar prin „talant” se înțelege ceva mai mult: tot ceea ce un om are este în întregime dar. Talantul meu este ceea ce sunt: și sunt dar al lui Dumnezeu.

Ori mă privesc ca dar al lui Dumnezeu și trăiesc în consecință, adică răspund acestui dar iubind; sau mă privesc nu ca pe un dar, ci ca pe o datorie pe care trebuie să o restitui. Darul aș dori să-l stăpânesc, însă, pentru că nu-l pot poseda, trebuie să-l restitui, deoarece nu este al meu. De fapt, cine vrea să-și posede (stăpânească, afle, realizeze singur) viața, o pierde. Cine o primește ca dar o dăruiește, o câștigă, o împlinește.

„Talanții” nu sunt egali pentru toți. Și mulțumită lui Dumnezeu toți suntem diferiți. Este atât de elogiată egalitatea. Noi elogiem diversitatea! Fiecare este altcineva față de altul. Avantajul că ești „altul” te invită să ieși din tine și să-l înțelegi pe celălalt. Și acest dinamism ne face asemănători cu Dumnezeu.

Cantitatea darurilor pe care le avem – mai multe sau mai puține – nu schimbă nimic. Ceea ce ne face asemănători cu Dumnezeu este raportul nostru cu altul. O relație de primire, de dar, de iubire și de comuniune cu celălalt ne face ca Dumnezeu, ne ajută să trăim o viață demnă, o viață de comuniune. Un raport de agresiune și violență cu altul – pentru că trăim diferența ca invidie, ură, dorință de stăpânire – face să nu se poată trăi în această lume.

Tocmai în diferența darurilor ne construim identitatea noastră. Suntem fiii lui Dumnezeu dacă-l acceptăm pe celălalt ca fiind diferit de noi. Dacă vrem să-l limităm pe celălalt să fie la fel ca noi, îl anihilăm, îl distrugem, și suntem contrariul lui Dumnezeu. Răspândim moartea și violența.

Cum administrez talantul? Ori eu – ceea ce sunt – îmi trăiesc viața ca dar pe care-l pun în slujba fratelui, pentru că ultimul dintre frați este Domnul, devenind astfel și eu ca Domnul care iubește, iar darul meu se dublează, adică se transformă într-un răspuns de iubire. Astfel devin eu însumi și mă realizez. Sau pot alege să comercializez talanții în sens capitalist. Celui care are cinci îi fur cinci și obțin zece talanți. Această acțiune este opusul înmulțirii talanților. Este logica celor care doresc să se îmbogățească și să stăpânească… și la urmă pierd totul. Pentru că diversitatea/diferența o privesc ca pe un obiect de posedat, de dominare, de putere, de violență.

Și fiecare are talanți/calități diferite în funcție de capacitatea proprie. Fiecare vrea să fie diferit prin ceea ce are. Trebuie să-I mulțumim Domnului că deja există cel care este diferit. Este celălalt de lângă mine. Prin urmare, tu, primește-l pe celălalt. Și primindu-l pe celălalt, și tu devii diferit. O persoană care vrea să fie diferită este pentru că nu se acceptă pe sine ca dar. N-a înțeles identitatea sa. Aceasta este problema celui de-al III-lea slujitor.

Talanții nu-i înțelegem numai ca fiind calitățile naturale, sunt ceva mai profund: eu nu sunt al meu, sunt un dar pe care Dumnezeu mie mi l-a făcut. Și dacă mă dăruiesc, eu devin eu însumi, asemănător cu Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu. Dacă vreau să mă stăpânesc sau să-i posed pe alții, mă distrug și-i distrug și pe ei. Din această cauză îmi va fi luat talantul.

Oricum am înțelege darul pe care l-am primit pentru a-l administra, îl putem înmulți numai împărtășindu-l. Înmulțirea se obține prin împărțire, prin dăruire. Acesta este paradoxul!

vv. 16-17

¹⁶ cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. ¹⁷ La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi.

Dacă ar fi câștigat patru talanți în loc de cinci, ce s-ar fi întâmplat?

Dacă unul are cinci, ori câștigă încă cinci, ori pierde totul! Să mă explic. Dacă talantul este iubirea pe care o primesc – eul meu așa cum este iubit de Dumnezeu – și dacă răspund acestui dar, eu devin răspuns la această iubire, și iubirea ori este totul, ori este nimic. Nu zice: „Da, voi iubi un pic”. Porunca este: „Îl vei iubi pe Domnul, Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu toată viața (adică energiile) și cu toată inteligența”. Dacă iubești cu restricție, nu iubești. Prin urmare, dacă iubești, dublezi talantul, adică răspunzi iubirii cu iubire, așa cum ești.

Deci, sensul vieții noastre, uleiul despre care se vorbea în pilda fecioarelor, constă tocmai în a răspunde iubirii cu iubire. Sunt dar, mă dăruiesc. Dacă nu mă dăruiesc, intru în logica violenței, a posesiei, a distrugerii. Și apoi, acest talant pe care-l am, trebuie să-l restitui, pentru că nu este al meu, și ce adaug acestui talant? Nimicul pe care l-am făcut în întreaga mea viață. Adică distrugerea pe care am înfăptuit-o în mine și în alții.

v. 18

¹⁸ Dar cel care primise unul, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său.

Ceilalți merg să facă negoț, acesta merge să facă o gaură în pământ. Ceilalți câștigă, înmulțesc, acesta ascunde. De ce se comportă astfel? El crede că talantul care este „el” nu este al său, este al Domnului și trebuie să i-l restituie (înapoieze). Deci, întreaga sa viață este un a înapoia datoria, a restitui datoria primită. El judecă după logica datoriei. Și atunci ce face? Este suficient să nu facă nimic.

Nu faci nimic rău. La urmă mori. Înapoiezi viața ta lui Dumnezeu și zici: „Iată, mi-ai dat-o, țineți-o înapoi”. Gândiți-vă cât este de urât să-ți consideri propria viață ca o datorie. Ce trebuie să faci? Să te sinucizi? Nu merită, pentru că oricum vei muri! Înseamnă că aștepți doar să mori pentru a o restitui.

Însă pentru cine a primit-o ca dar de iubire, ce este viața? Este răspunsul dat iubirii prin iubire! Aceasta este viața! Și este viața lui Dumnezeu. Sunt două moduri opuse de a privi existența: sau ca iubire, sau ca datorie. Dacă o privești ca datorie, duci o viață „liniștită”, respecți legea și atât, dar nu trăiești. Celălalt însă trăiește în iubire o viață fecundă care într-adevăr îi oferă adevărul său de fiu.

Din perspectiva sentimentelor: unul este mișcat de sentimentul iubirii, care este fecund, celălalt este mișcat de sentimentul fricii, o teamă servilă, fapt pentru care este steril, blocat și împietrit.

vv. 19-21

¹⁹ După mult timp a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. ²⁰ Venind cel care primise cinci talanţi a adus alţi cinci talanţi spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat». ²¹ Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!»

Domnul vine întotdeauna „după mai mult timp”, adică la sfârșitul vieții. Ne lasă tot timpul la dispoziție, apoi vine. Și „face socotelile”… despre ce? Despre ceea ce noi am făcut în această viață. Viața este a noastră și noi suntem responsabili pentru gestionarea acesteia.

Se prezintă primul și cu bucurie spune: „Mi-ai dat cinci, iată alți cinci”, adică ceea ce Tu mi-ai dat – inima, mintea, energiile – ceea ce Tu mi-ai dat din iubire, iată, a devenit în totalitate răspuns de iubire. Am trăit o viață plină. Prin urmare, darul este dublat prin răspunsul meu dat iubirii lui Dumnezeu, adică eu iubesc așa cum sunt iubit. De aceea am fost creați, pentru a deveni ca Dumnezeu care este iubire. Cu tot ceea ce suntem. Și ceea ce contează nu este cantitatea, ci răspunsul.

Și atunci Domnul îl numește „servitor bun și credincios”. „Bun” ca singurul bun care este Domnul, și „fidel/credincios” la fel ca Dumnezeu. Îi spune „Tu ai fost credincios în puțin„. Această viață este „puțin”. Și-n „puținul” cotidian al vieții mele eu hotărăsc infinit de mult, identitatea, relația mea cu Dumnezeu.

De fapt, Domnul îi zice: „Intră în bucuria Stăpânului tău”! Este recompensa pentru că a trăit o viață în iubire și a luat parte la viața însăși a lui Dumnezeu, pentru că a trăit ca fiu al lui Dumnezeu. Astfel avem recompensa infinită, adică nunta, căsătoria cu Mirele. Am devenit fii și suntem uniți cu Fiul.

Acest slujitor a primit iubirea și a dat iubirea, fapt pentru care participă la bucuria Domnului, care este bucuria însăși a existenței iubirii practicate.

vv. 22-23

²² Venind apoi cel cu doi talanţi a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat». ²³  Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!»

După cum observați, recompensa nu este legată de cât de mult producem în această viață, ci de modul în care răspundem iubirii prin iubire. Și al doilea, care a câștigat „numai doi”, pentru că primise „doi”, are aceeași recompensă ca și primul, recompensa infinită de a participa la viața deplină a lui Dumnezeu, la care toți suntem destinați .

Primii doi slujitori sunt cei care au înțeles sensul existenței, au înțeles cum să-și procure uleiul și cum să trăiască (existe) ca fii ai lui Dumnezeu. Trăim ca fii ai lui Dumnezeu numai în măsura în care trăim ca frații.

Ne iubim într-adevăr pe noi înșine, primind propria viață din iubire și investind în iubire tot ceea ce suntem. Acesta este sensul vieții. Altfel ne batem joc de viața noastră, o risipim. Chiar dacă am fi primit 100 de talanți.

Doi au trecut examenul: cred că Domnul este optimist. Domnul prezintă evenimentul pozitiv. Apoi prezintă și o altă posibilitate, în sensul că „se poate întâmpla și această situație, voi trebuie să vă comportați în așa fel încât să nu se întâmple”.

vv. 24-25

²⁴ În sfârşit a venit şi cel care primise un talant şi a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat ²⁵ şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!».

Acest al III-lea de ce s-a comportat astfel? Îi spune Domnului: „Știu că ești un om aspru/dur”. A acționat astfel pentru că are o idee/imagine rea despre Dumnezeu. „Dumnezeu este aspru și seceră unde nu a semănat”… Și lui îi este frică.

Această pericopă vrea să ne deblocheze/elibereze de acea teamă care ne împiedică să trăim în plinătate existența noastră. Și ne este frică pentru că suntem convinși că viața noastră este o datorie și ne este frică și pentru că nu cunoaștem valoarea talantului, adică iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Și răspunsul meu corect este iubirea.

Vrea să ne ajute să ieșim din logica lui a poseda mult sau puțin, să ne elibereze de a îngropa sub pământ… pentru a ne introduce în logica lui Dumnezeu.

Cine are o părere greșită despre Dumnezeu, ce face? Ori Îl neagă, ori se comportă ca un sclav al Său. Și la urmă, spune: „Iată ceea ce este al Tău. Țineți-l!” Domnul ți l-a dat și înainte, altfel de ce te-a lăsat să trăiești? Te-am născut… el Îl întreabă pe Dumnezeu: „Cine ți-a cerut să mă naști?” Este cea mai mare insultă pe care pruncii o pot adresa părinților și lui Dumnezeu. Te-a născut pentru că te iubește și pentru ca și tu să te iubești și să știi să iubești. Dacă nu este acesta sensul vieții, însemnă că nu există niciun alt sens.

Dar acesta încă n-a înțeles sensul vieții. Încă trăiește sub jugul legii. Și zice: „Strângi acolo unde nu ai semănat”. Este adevărat. Dacă semeni, tu nu strângi ceea ce semeni. Dacă semeni grăunte, nu aduni un grăunte, căci este inutil să semeni: dacă pui unul, aduni 30, 40… De aceea tu semeni.

Iubirea produce iubire. Este prolifică. Dacă nu produce, înseamnă că nu este iubire. Înseamnă că ești în afara logicii iubirii. Deci este adevărat: „El adună unde nu a semănat”. A semănat iubire… și iubirea produce iubire, la fel ca sămânța care se înmulțește.

Cineva poate spune că acesta a primit un singur talant și era în dificultate pentru că era mai puțin dotat. Cred că o asemenea logică este greșită. Ar fi putut fi în aceeași poziție de frică și cel care a primit cinci. În 1Io. 4 se spune că frica blochează, și iubirea eliberează: „În iubire nu există teamă, iubirea alungă teama. Frica presupune pedeapsa. Cine se teme nu este perfect în iubire”.

vv. 26-30

²⁶ Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. ²⁷ Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la întoarcerea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. ²⁸ Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! ²⁹ Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are, se va lua şi ceea ce are. ³⁰ Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor».

Primul servitor este numit „bun”, acesta este numit „rău”; primul „credincios”, acesta „fricos”. Prima opoziție o înțelegem, dar opoziția între „credincios” și „fricos” o înțelegem mai puțin. De ce un om este fricos? Pentru că nu are credință. Credința este opusul fricii. Primul este bun pentru că are încredere: „Am primit iubirea, sunt fericit, trăiesc darul cu încredere și-l trăiesc dăruind”. Al doilea este rău, adică întemnițat (captivus) tocmai de frica sa care-l împiedică să aibă încredere.

Teama care-l face prizonier (captivus)…. Această parabolă vrea să ne temem de frică: „Nu vă fie frică”, căci, dacă vă este frică, sunteți ca și acesta din urmă!

Știai că sunt aspru. De ce nu te-ai dus la bancheri, cel puțin ai fi obținut dobânda. Dumnezeu este interesat de dobândă. Și este adevărat: pe Dumnezeu îl interesează foarte mult ca talantul nostru să aducă roade. Pentru că talantul nostru este identitatea noastră de fii. Dacă nu sporim darul, dacă nu iubim, ne distrugem pe noi înșine. Deci, cel puțin să dăm un minim răspuns de iubire, oricât de mic. Încredințează darul altora, fă ce vrei. Poate tu nu reușești să iubești, dar fă ceva! Poate se referă la faptul ca cel puțin să încerci să iubești. Nu privește rezultatul.

Despre acesta – care a îngropat talantul – Luca spune nu doar că-l îngroapă, ci că-l pune într-un fel de giulgiu, ceva care simbolizează moartea. Este frica și teroarea care împiedică viața și iubirea. Ne face să devenim reci, morți, și nu creativi.

Ce este uleiul? Este viața noastră care acționează prin iubire. Este important timpul prezent: ori trăim cu iubire, și atunci ne realizăm viața, existența, sau ne blocăm în fricile și devierile noastre, iar viața moare.

De fapt, ne este luat talantul, pentru că, dacă nu răspundem iubirii cu iubire, aruncăm, punem de-o parte, îngropăm iubirea și astfel murim, pierzând talantul.

Însă celui care are, îi va fi dat tot mai mult. Este adevărat: cu cât iubești mai mult, cu atât mai mult primești iubire și cu atât mai mult poți iubi. Și cine nu are iubire, îi va fi luat și puținul pe care-l are: dacă nu răspunde iubirii, în el iubirea moare.

Acest slujitor va fi aruncat afară, în întuneric… însă întreaga lui viață a trăit-o în întuneric, în afara iubirii, în afara surâsului, în afara bucuriei.

Astfel Domnul ne îndeamnă să trăim o viață în lumină, în bucurie, în surâsul pascal, în acea bucurie și lumină care este iubirea pe care o primim și o dăm.

Această pericopă ne arată sensul vieții prezente: ceea ce suntem și ce avem este un talant. Acest talant trebuie investit așa cum este. Este un dar de iubire: dacă tu iubești, dublezi acest talant, dacă nu iubești, îl pierzi. Este o interpretare diferită de cea care subliniază că este necesar să câștigi tot mai mult. Nu! Cu cât dăruiești mai multă iubire, cu atât mai mult ai să câștigi. „Cine vrea să posede viața, o pierde”. Isus i-a spus tânărului bogat: „Vrei să ai viața veșnică? Vinde ceea ce ai și dă săracilor, și apoi urmează-Mă”. Viața veșnică este această dăruire.

Talanții, ceea ce ești, ceea ce Dumnezeu îți dă, nu trebuie să-i înmulțești, ci să-i oferi, să-i împărtășești cu alții. Ceea ce Dumnezeu ți-a dat, trebuie să oferi și altora, nu să ții pentru tine. Ai viață în măsura în care o dăruiești.

Gen. 3 păcatul originar se datorează fricii și părerii greșite despre Dumnezeu. Vedeți și istoria lui Cain și Abel.