Matei 26,17-35

Ps. 136 (135)

Textul evangheliei face referire la acest psalm, care evidențiază experiența noastră alcătuită din acțiuni pe care le constatăm și dintr-o acțiune profundă, pe care nu o pătrundem ușor și care este prezența și acțiunea lui Dumnezeu. Așadar existența noastră și istoria mântuirii se împletesc.

Acest psalm, pornind de la creația lumii, enumeră diferitele evenimente ale istoriei, căutând să afle motivul fiecărei acțiuni a lui Dumnezeu, de la creație la mântuire. Apoi, descriind momentul prezent, subliniază că Domnul dă hrană oricărei viețuitoare, adică mie – care acum trăiesc – îmi dă viața. În final, subliniază că motivul existenței tuturor lucrurilor este iubirea fără sfârșit a lui Dumnezeu pentru noi.

Acest psalm este marele halel care se cântă după Paști, este psalmul pe care l-a cântat Isus după Cina cea de taină. Tocmai la Cina cea de taină se împlinește pe deplin acest psalm, pentru că aici înțelegem motivul întregii acțiuni a lui Dumnezeu, precum și care este hrana pe care o dă fiecărui om: faptul că Dumnezeu se dă pe Sine.

Motivul ultim al creației este faptul că Dumnezeu vrea să Se dea pe Sine creaturii sale și acest lucru se întâmplă în euharistie, care e marele mister pe care îl vom contempla în această cateheză.

Se citește Mt. 26, 17-35

17 În prima zi a Azimelor, au venit discipolii la Isus şi au zis: „Unde vrei să-ţi pregătim ca să mănânci Paştele?” 18 El a spus: „Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi: «Învăţătorul zice: timpul meu este aproape. La tine voi face Paştele cu discipolii mei»”. 19 Discipolii au făcut cum le poruncise Isus şi au pregătit Paştele. 20 Când s-a înserat, stătea la masă împreună cu cei doisprezece 21 şi, în timp ce mâncau, a zis: „Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda”. 22 Întristaţi peste măsură, ei au început să-i spună unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” 23 El a răspuns: „Cel care şi-a întins mâna cu mine în blid, acesta mă va trăda. 24 Căci Fiul Omului merge după cum a fost scris despre el, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut!” 25 Atunci Iuda, cel care avea să-l trădeze, l-a întrebat: „Nu cumva sunt eu, rabbi?” El i-a răspuns: „Tu ai zis!” 26 Şi în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!” 27 Apoi, luând potirul, după ce a mulţumit, le-a dat lor spunând: „Beţi din acesta toţi, 28 căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor. 29 Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu”. 30 Şi, după ce au cântat imnul, au plecat spre Muntele Măslinilor. 31 Atunci Isus le-a spus: „Voi toţi vă veţi scandaliza din cauza mea în noaptea aceasta, căci este scris: Voi bate păstorul şi oile din turmă se vor risipi32 Dar după ce voi fi înviat, voi merge înaintea voastră în Galileea”. 33 Atunci, Petru, luând cuvântul, i-a zis: „Chiar dacă toţi se vor scandaliza din cauza ta, eu nu mă voi scandaliza niciodată!” 34 Isus i-a zis: „Adevăr îţi spun, chiar în noaptea aceasta, înainte de a fi cântat cocoşul, de trei ori mă vei renega”. 35Petru i-a zis: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi renega”. Şi toţi discipolii spuneau la fel.

Textul ne povestește Cina cea de taină (ultima cină) a lui Isus, cina pascală, unde El celebrează prima euharistie, prefigurând (anticipând) ceea ce va face pe cruce. În această euharistie sintetizează însemnătatea plină a vieții Sale, care este dăruirea de Sine. Și înainte de darul de Sine avem vestirea trădării lui Iuda, a lepădării lui Petru și al faptului că toți s-au scandalizat.

Ne vom opri doar puțin asupra trădării lui Iuda și a lepădării lui Petru, deoarece aceste teme vor reapărea în povestirea sinuciderii lui Iuda și a lepădării lui Petru.

Acum vom insista mai cu seamă asupra euharistiei care este centrul vieții creștine: toate Evangheliile și toate Scrisorile lui Pavel redactate mai înainte de Evanghelii s-au născut în jurul celebrării euharistiei, în jurul mesei euharistice.

Comunitatea se adună și după 2000 de ani în jurul „mesei frățești” (a euharistiei) pentru a celebra amintirea morții Domnului care ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi. Iar pentru a înțelege sensul morții Sale, ni se amintește viața Sa. Pentru că orice acțiune de a Sa o înțelegem pornind de la darul de Sine pe care l-a făcut în moarte, loc în care se descoperă în totalitate pe Sine și ni-L revelează pe Tatăl.

Ce se întâmplă în euharistie? Aici, fiecare cuvânt, fiecare făgăduință a lui Dumnezeu, fiecare lucru scris în Biblie devine realitate. Toate se împlinesc în euharistie. Biblia ne povestește despre darurile pe care Dumnezeu ni le-a făcut, începând cu creația și continuând cu formarea poporului Său, cu darul Legii, al profeților și despre faptul că fiecare dar doar prevestește dăruirea de Sine. Dacă cineva dăruiește, o face numai pentru că vrea să se dăruiască pe sine, iar în euharistie Domnul ni se dăruiește pe Sine și ne spune „luați și mâncați, hrăniți-vă și trăiți cu Mine”.

Euharistia este ținta (scopul) întregii creații, totul a fost creat în Fiul, iar noi primind darul Fiului intrăm împreună în Treime, împreună cu întreaga creație reprezentată de pâine și de noi înșine, care mâncăm această pâine și devenim fii în Fiul.

Omul trăiește prin ceea ce are înăuntru, trăiește prin ceea ce mănâncă. Noi trăim prin Fiul. Mai mult, noi mâncând euharistia, suntem asimilați de Fiul. E euharistia cea care „ne mănâncă” și ne face ca Dumnezeu: aici se întâmplă îndumnezeirea noastră. Fără euharistie toate cuvintele Bibliei rămân simple făgăduințe… Făgăduințe valide, pe care Dumnezeu le va împlini… dar în euharistie se împlinesc toate făgăduințele. În euharistie Dumnezeu mi se dă pe Sine.

Și mi Se dă în modul cel mai umil care există, o bucată de pâine. E minunat: nu-mi dă ceva prețios, pe care numai puțini îl dețin, ci-mi dă lucrul cel mai obișnuit (comun), însemnând că în fiecare lucru obișnuit, în orice mâncare, în fiecare fragment de viață, Dumnezeu mi se dă în totalitate pe Sine și noi trăim prin/din Dumnezeu întreaga noastră existență, așa după cum trăim cele 24 de ore pe zi din/prin ceea ce mâncăm în acea zi. La fel, mâncând din această pâine, întreaga noastră viață este o viață de fii ai lui Dumnezeu care au Spiritul Fiului, care-L au pe Tatăl și pe frați și deci este începutul vieții noi, al îndumnezeirii.

E întristător să vedem cu câtă banalitate mergem să luăm euharistia pentru a respecta o obligație, dar e grav! Pentru că este cel mai mare dispreț față de Dumnezeu… El mi Se dă în totalitate pe Sine. Dacă noi am înțelege într-adevăr ce este euharistia, am ști că Dumnezeu însuși nu ne poate da nimic mai mult decât pe Sine și ni Se dă sub semnul cel mai umil al vieții cotidiene: pâinea și vinul.

Vom aborda euharistia care este amintire (ri-cordare, adică a duce-n inimă), iar omul trăiește prin ceea ce are în inimă. Noi avem în centrul existenței noastre această amintire: iubirea și compasiunea infinite a lui Dumnezeu pentru noi, care Se dă în totalitate nouă și prin acest dar noi trăim.

E marele mister… Este misterul pe care dacă-l înțelegem, pricepem Psalmul 136, adică faptul că cu adevărat tot ceea ce există în lume revelează mila Sa veșnică chiar și răul… Chiar și răul maxim, pentru că răul cel mai mare – pe care nu-l vom mai face – este a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu, și tocmai în acel loc El se dă pe Sine nouă și în acel loc noi înțelegem motivul creației care este în totalitate înviată în Cristos, care Se dă nouă.

Misterul euharistiei este sinteza totului, nu doar a vieții creștine, ci și a lumii. Întreaga materie neînsuflețită se face vegetală, devine pâine și această pâine este viața lui Dumnezeu pe care noi ne-o însușim și întreaga creație se îndumnezeiește în această pâine.

vv. 17-19

17 În prima zi a Azimelor, au venit discipolii la Isus şi au zis: „Unde vrei să-ţi pregătim ca să mănânci Paştele?” 18 El a spus: „Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi: «Învăţătorul zice: timpul meu este aproape. La tine voi face Paştele cu discipolii mei»”. 19 Discipolii au făcut cum le poruncise Isus şi au pregătit Paştele.

În aceste versete se vorbește de trei ori despre Paști, o singură dată de azime. Se dorește să se indice cu acest cuvânt Paștile, însemnătatea profundă a ceea ce celebrăm în Euharistie, evenimentul morții Domnului… Paștile este sărbătoarea care întemeiază Israelul, sărbătoarea eliberării din sclavia Egiptului, care-i o prefigurare (o indicație simbolică a persoanelor sau evenimentelor viitoare) a eliberării din idolatrie, care se va întâmpla lent… și înseamnă „a-și schimba imaginea despre Dumnezeu”. De fapt, tocmai pe cruce ne vom schimba imaginea despre Dumnezeu și vom ieși, pentru a intra definitiv în libertatea fiilor… Deci este prefigurarea depășirii morții, care are o strânsă legătură cu falsa imagine despre Dumnezeu.

La Paști celebrăm toate acestea, iar însemnătatea morții lui Isus, a euharistiei, este plină de toate aceste valențe ale VT pe care, dacă le uităm, este ca și cum ne-am pierde rădăcinile, deci nu am mai avea rod și viitor.

Isus le spune discipolilor: „Mergeți în cetate, la cutare și spuneți-i: Învățătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paștile cu ucenicii Mei”. Cine este acest „cutare”? Acesta sunt eu, cel care citesc.

Învățătorul mă trimite să spun prin discipolii săi că timpul Său este aproape și vrea să mănânce Paștile cu mine, mă invită la ospățul Său. Evanghelia este scrisă pentru cine citește, nu pentru alții, nu pentru acel „cutare”.

Așadar să reținem această idee: Domnul dorește să mănânce cu mine, să trăiască cu mine misterul Său de iubire.

În Evanghelia după Marcu se vorbește despre „camera de sus” unde Paștile vor fi consumate, dar încăperea deja este pregătită… dar încă trebuie să fie subiectiv pregătită, ca să-L poată găzdui pe Domnul.

vv. 20-22

20 Când s-a înserat, stătea la masă împreună cu cei doisprezece 21 şi, în timp ce mâncau, a zis: „Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda”. 22 Întristaţi peste măsură, ei au început să-i spună unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”

În timp ce sunt la masă (cină), înainte de dăruirea de Sine, Isus spune că unul dintre discipoli Îl va trăda… Darul nu este făcut persoanelor bune, ci discipolilor Săi, dintre care unul trădează, unul se leapădă și ceilalți zece fug. Contextul este foarte important!

În ritul roman, la începutul Liturghiei, se spune: „Pentru a celebra cum se cuvinte euharistia, să recunoaștem că trădăm, că ne lepădăm, că fugim”, iar mai înainte de împărtășanie, fiecare spune „Doamne, nu sunt vrednic”. Dar atunci de ce mergem să ne împărtășim? Mergem tocmai pentru că nu suntem vrednici! Nu pentru că merităm…

Euharistia este darul absolut al lui Dumnezeu pentru mine care trădez, mă lepăd și fug. Euharistia este mântuirea mea! Nu este premiul pentru omul bun, ci este mântuirea omului așa cum este. Așadar, este important contextul euharistiei care-i „piatra prețioasă” a Bibliei, având contur (căsuță a pietrei prețioase) trădarea, lepădarea și fuga tuturor.

Altfel spus, mâinile noastre – pentru a primi (a cuprinde) darul lui Dumnezeu – sunt păcatul nostru. Și aici Îl înțelegem pe Dumnezeu ca Dumnezeu, ca dar absolut de iubire, fapt pentru care păcatul nostru este răscumpărat și devine locul profund al revelației lui Dumnezeu.

Mâinile care primesc sunt păcatul nostru… Din punctul de vedere al textului, instituirea euharistiei – darul de Sine al lui Isus – anticipă prevederea trădării lui Iuda și a lepădării lui Petru. Euharistia este cuprinsă între aceste două prevederi de rău, de păcat.

Altfel spus, partea noastră din evanghelie este păcatul nostru, iar cine nu-și recunoaște păcatele nu intră în evanghelie, care înseamnă că nu intră în mântuirea noastră, așa cum suntem! Înaintea vestirii lui Isus „unul dintre voi mă va vine”, toți se întreabă: „Oare sunt eu, Doamne?”. Pentru a înțelege dacă sunt eu, să mă pun înaintea scenei ungerii lui Isus la Betania și înaintea risipirii mirului să mă întreb: Ce sentimente am? Oare sunt eu? Sunt de partea femeii și a lui Isus sau de partea celorlalți? În ce direcție merge viața mea?

vv. 22-25

23 El a răspuns: „Cel care şi-a întins mâna cu mine în blid, acesta mă va trăda. 24 Căci Fiul Omului merge după cum a fost scris despre el, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut!” 25 Atunci Iuda, cel care avea să-l trădeze, l-a întrebat: „Nu cumva sunt eu, rabbi?” El i-a răspuns: „Tu ai zis!”

Isus spune că cine-L trădează nu este un străin, ci este unul care mănâncă cu El, care cu un gest de prietenie încinge mâncarea cu El în farfurie, sunt frații Săi, adică noi Îl trădăm pe Domnul, nu dușmanii.

Isus interpretează gestul lui Iuda spunând că „Fiul omului merge așa cum este scris despre El”. Cu alte cuvinte, deja era prevăzut în planul lui Dumnezeu ca Fiul omului să moară trădat de frații Săi, căci ia (poartă) asupra Sa violența fraților Săi.

Nu înseamnă că Iuda are de recitat un rol (o parte) în această operă dramatică, deci trebuie ca el să facă partea lui Iuda… Nu! Ci „E scris” – pentru că așa facem noi – și nu pentru că Dumnezeu ne-a predestinat să facem așa… „E scris” că de la Cain încoace noi ne ucidem frații, trăind prin violență. Biblia constată și povestește ceea ce se întâmplă: așa este istoria noastră.

Iar Fiul omului – care ne restituie umanitatea noastră – este Cel care nu folosește violența, în care se oprește întreaga violență și asupra căruia, pe cruce, se descarcă întreaga violență a neomeniei noastre.

Așadar toate acestea sunt scrise. Prin urmare, Iuda nu face un păcat ciudat, ci face păcatul pe care-l facem toți: este „păcatul lumii” în care toți avem cotele (procentele) noastre. El ia asupra Sa violența noastră, iar această violență este atât de gravă, că este mai bine să nu ne fi născut decât să o facem.

Această violență înseamnă distrugerea omului, este iadul. Iar Isus vine tocmai să ne scape de acest rău al nostru, prezent în Iuda și-n reversul său, adică Petru, simbolizând răul celui care vrea să facă binele.

Însuși Iuda întreabă: „Rabbi…?”. E interesantă diferența dintre Iuda și ceilalți: ceilalți întreabă „Doamne, oare sunt eu?”, iar Iuda întreabă „Învățătorule, oare sunt eu?”, dar există o diferență… Ceilalți nu-L înțeleg pe Isus, însă Isus este Domnul lor, e Domnul vieții lor… Îl vor trăda, se vor lepăda de El, vor fugi, dar El rămâne Domnul vieții lor. Dacă însă Isus este doar „Învățătorul”, un guru care învață adevărurile sublime, tu deja ai ucis persoana lui Isus pentru că El nu este învățător, ci este Domnul.

Învățătorul este cel care-ți spune unele lucruri, apoi te descurci și fără el pentru că devii și tu învățător. Isus nu este cineva care te învață lucruri, ci este cineva care te iubește și își dă viața pentru tine și acest fapt este cu totul altceva. Aceasta este diferența radicală. Totuși Isus dă trupul Său celor unsprezece, lui Iuda și nouă tuturor.

Să privim îndeaproape gestul pe care-l repetăm în fiecare zi la euharistie.

v. 26

26 Şi în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!”

Aceste cuvinte ale lui Isus – împreună cu acelea care urmează și pe care le spune asupra potirului – sunt sinteza întregii Sale vieți și a întregii Biblii. Nu sunt doar o sinteză verbală, ci o sinteză care explică evenimentul care se întâmplă, darul trupului Său pe care ni-l face, darul de Sine, un dar în care se împlinește întreaga Scriptură. Aceste cuvinte sunt o oglindă a vieții Fiului, sunt însemnătatea întregii noastre existențe.

Primul lucru de menționat este că trăiesc și mănâncă „împreună”.

Isus „ia” pâinea: acțiunea fundamentală a omului este să ia. Așadar niciunul dintre noi nu este viața. Viața o avem pentru că am luat-o de la un altul, de la părinți, avem viață pentru că o luăm alimentând-o cu diferite lucruri. Tot ceea ce avem – de la existența noastră, până la conservarea ei – din cultură, din relații, totul îl luăm… Fiul este cel care ia totul.

Dacă am vrea să traducem cu un alt verb, am spune „a primi”. Așadar noi primim… în opoziție cu furăm, luăm în mod violent”, câștigăm

Așadar există două feluri de a lua, cel al Fiului, care ia și mulțumește, și cel al lui Adam care ia și fură…

Începutul tuturor relelor noastre este acela de a nu lua, primind ca dar (darul ne pune în comuniune cu dăruitorul, cu Tatăl și cu frații). Furtul ne separă de Celălalt căci nu-L recunoști pe Tatăl și ne desparte de frați și-i ucidem. Modul nostru de a lua este începutul violenței. Isus ia în mod nou, nu ia ca Adam (și ca noi toți) cu violență și prin furt și spunând „este al meu”, ci Isus ia totul ca dar, chiar și pe Sine, acesta fiind primul dar pe care I-l face Tatăl: darul de a fi Fiu. Și prin a-I oferi darul de a fi Fiu Îi dă ființa Sa de Tată: totul este dar.

Și ia „pâinea” și nu doar grâul. Grâul poate crește și singur, dar pâinea nu poate să devină singură pâine… În „pâine” sunt prezente toate relațiile dintre oameni, munca, exploatarea, dorința, efortul, fraternitatea, nedreptatea, solidaritatea, războaiele… În pâine este concentrat totul, tot ceea ce facem în sfera creației. Isus ia totul ca Fiu. Pâinea este simbolul întregii existențe, a tuturor elementelor din care ne hrănim și toate le ia ca Fiu, nu furând, nu spunând „este al Meu”. Ia totul ca semn al prezenței „Altuia”, de aceea este Fiu.

Apoi ia „binecuvântând”, adică mulțumind sau, mai bine zis, binecuvântându-L pe cel ce dă bine. Și, astfel, ceea ce ia devine loc de comuniune cu Tatăl. De aceea devine Fiu și de aceea se va face frate… Deoarece ia binecuvântând, frânge și dă și, astfel este egal cu Tatăl, căci la fel ca Tatăl, știe să frângă și să dea. De ce știe să dea și să frângă? Pentru că în fiecare pâine recunoaște iubirea Tatălui: cine ia binecuvântând, adică ia ca dar, știe apoi să dăruiască. Cine ia totul ca fiind un semn de iubire, știe să iubească așa cum este iubit. În aceste cuvinte este sintetizată întreaga viață a lui Isus Cristos, viața Fiului și proiectul vieții creștinului. Acestea nu sunt simple cuvinte…

Isus spune „luați”… La fel cum șarpele i-a zis Evei „ia!” căci acesta este pomul vieții, cel indicat de Isus e pomul morții (crucea), deci mănâncă și trăiește prin acesta: acesta este trupul Fiului, dat pentru noi. Și tot ceea ce există pe lume putem să-l luăm ca darul trupului Fiului și să trăim ca darul trupului Fiului.

Cu aceste cuvinte, Isus sintetizează existența Sa, care a fost și este darul total de Sine. Se separă trupul de sânge, care indică moartea pe cruce, pentru că într-o lume a violenței darul întâmpină violență și devine pătimire și moarte, o iubire mai tare decât moartea.

„Luați” este un imperativ. Noi nici măcar nu am îndrăzni să ne gândim la faptul de a mânca trupul Fiului. Atunci El ne cere, ne roagă, ne poruncește, ca o persoană care iubește o altă persoană și-i cere să mănânce pentru a trăi. Se pare că Domnul ne poruncește. În realitate, îndemnul Său este o manifestare a iubirii Sale, a grijii Sale pentru noi: dacă vrei să trăiești, te rog să iei, să mănânci și vei trăi.

vv. 27-28

27 Apoi, luând potirul, după ce a mulţumit, le-a dat lor spunând: „Beţi din acesta toţi, 28 căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.

După pâine urmează vinul, potirul binecuvântării. Vinul este simbolul sângelui, după cum pâinea este cel al trupului. Evreii nu pot bea sânge, pentru că sângele simbolizează viața, iar viața-i aparține numai lui Dumnezeu.

Cine mănâncă acest trup – se hrănește și trăiește prin el – poate bea sângele, adică însăși viața lui Dumnezeu, Spiritul Sfânt. Acest trup este darul plin de iubire pe care Dumnezeu ni-l face nouă. În acest trup primim întreaga Sa iubire, tot Spiritul Său, întreaga Sa viață. Așadar luați și beți toți! În sfârșit, în acest trup toți avem viața divină, suntem uniți cu Fiul, devenim fii, avem aceeași iubire a Tatălui.

Acest sânge este sângele alianței, al legământului.

Alianța se stabilește între regi, între popoare care apoi devin consanguine… în/prin acest sânge noi devenim consanguini cu Dumnezeu. Dumnezeu este cealaltă parte a noastră: El este pentru noi și noi existăm pentru El într-o unire indisolubilă… Și această alianță este „veșnică și nouă”. Este „nouă” pentru că cea veche a fost ruptă încă mai înainte de a fi fost încheiată, căci își construise vițelul de aur mai înainte ca Moise să coboare de pe munte… Atunci Dumnezeu face o alianță nouă, dar aceasta este „veșnică”, adică nu mai poate fi ruptă, încălcată…

Ca să explic: dacă Dumnezeu stabilește ca semn al alianței această comuniune „nouă și veșnică”, deoarece prin alianță se fac tratate precise… Dacă și tu respecți aceste reguli, noi suntem aliați… Se tăiau victime, tauri, iar cei doi – care încheiau alianța – treceau prin mijloc și spuneau: cine încalcă legământul va sfârși ca aceste animale, ucis, tăiat de celălalt. Când Avram a făcut legământ cu Dumnezeu în Gen. 15, Avram nu a trecut printre victime, ci a trecut numai „focul”, numai Dumnezeu. Acest fapt înseamnă că, indiferent de cât de mult noi încălcăm alianța – chiar până la a-L ucide pe Domnul – Domnul spune că nu-i nimic și că El ne rămâne fidel… Iau asupra mea blestemul, iar crucea este tocmai semnul alianței veșnice, un loc în care toți cunoaștem cine este Domnul. El ia asupra Sa întregul nostru blestem și toate încălcările, indiferent care… E clar că alianța este veșnică, căci nu mai reușim să o rupem… Chiar dacă-L ucidem, El spune: Eu rămân pe mai departe aliat cu tine, te iert. Încercați să rupeți o astfel de alianță…

Pe cruce cunoaștem toți, în sfârșit, cine-i Domnul: este Cel care ne iubește cu o iubire veșnică, ne dă și ne iartă totul. Aici ne vindecăm de păcatul lui Adam și, în sfârșit, știm cine este El și cine suntem noi… Ne iubește pentru că suntem fiii Săi și nu poate să nu ne iubească… Ne iubește pentru că El este iubire. Aici, în sfârșit, suntem răscumpărați și vedem adevărul nostru și adevărul Său.

Acest sânge vărsat pentru „mulți” în ebraică înseamnă pentru „toți”. „Spre iertarea păcatelor”, adică este un legământ care presupune încălcarea și păcatul, dar și iertarea păcatului. Este alianța promisă de Ieremia 31,31, este alianța nouă în care El ne iartă.

Noi numim euharistia „sfânta jertfă” și credem că sacrificiul înseamnă să mergem la Liturghie, sau că-i oferim ceva lui Dumnezeu. Nu! Noi nu-i aducem nici un sacrificiu lui Dumnezeu.

Toate religiile au o jertfă pe care o aduc lui Dumnezeu, dar noi avem opusul: un Dumnezeu care se jertfește pentru om, care se dă omului. Noi trăim prin Dumnezeu care ni Se dă nouă și trăim în măsura în care primim acest dar cu credință, cu disponibilitate, cu iubire și conștienți de ceea ce primim. E un dar infinit.

Ar fi minunat ca creștinul – care merge la Liturghie și la cuminecare – cel puțin să intuiască aceste lucruri… și să se rușineze de felul în care se apropie de euharistie…

v. 29

29 Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu”.

Isus nu va mai bea rodul viței… A bea rodul viței înseamnă a locui în pământul făgăduinței, a fi acasă cu prietenii în fericire… Isus va fi mereu afară din pământul făgăduinței, mereu străbătând prin lume, până când nu va veni pe deplin Împărăția Tatălui. Când va veni Împărăția Tatălui? Când toți fiii Săi vor fi la masă (ospăț) și vor trăi ca fii și frați, când toți vor/vom ședea în jurul euharistiei. Atunci și Domnul va fi prezent, pentru că ultimul care va lua loc la euharistie va fi Domnul, ultimul dintre frați. Atunci Dumnezeu va fi totul în toate și se împlinește planul lui Dumnezeu de a mântui întreaga umanitate.

Atunci Isus rămâne ca răstignit, prezent în toți răstigniții, păcătoșii, blestemătorii, până când și toți aceștia vor ședea la masă. Când noi celebrăm euharistia, trupul și sângele pe care le primim ne trimit afară, înspre ultimul dintre frați – care este Domnul răstignit – care are nevoie să descopere iubirea noastră, Fiul, și să vină la ospăț și El. Când va ajunge la ospăț ultimul dintre oameni, vom avea întoarcerea lui Cristos. Va fi vinul nou în Împărăție, vom avea ceruri noi și pământ nou, când întreaga omenire va fi transformată și vom trăi ca fiii care iau, binecuvântează, frâng, dau și vom fi toți ca Dumnezeu, ca Fiul.

Înțelegeți frumusețea euharistiei? Dumnezeu nu putea inventa nimic mai bun, căci este ceva cotidian, ca pâinea și vinul, ca existența noastră, ca fiecare fragment mic de existență.

vv. 30-32

30 Şi, după ce au cântat imnul, au plecat spre Muntele Măslinilor. 31 Atunci Isus le-a spus: „Voi toţi vă veţi scandaliza din cauza mea în noaptea aceasta, căci este scris: Voi bate păstorul şi oile din turmă se vor risipi32 Dar după ce voi fi înviat, voi merge înaintea voastră în Galileea”.

După euharistie se cântă imnul pe care noi l-am recitat la începutul catehezei, marele halel, care după fiecare verset repetă „pentru că mare este mila Sa”.

După euharistie înțelegem motivul existenței întregii creații. Motivul întregii existențe este iubirea veșnică a lui Dumnezeu pentru om în creație, în istorie, în bine, în rău, în trecut, în prezent și în viitor. Acesta este motivul.

Și înaintea acestei iubiri a lui Dumnezeu care se revelează, toți vom fi scandalizați, căci nici un om nu se gândește la un astfel de Dumnezeu, care iubește, care se oferă, care este slab, care se dăruiește și care iartă… Este un Dumnezeu care se face pâine, se face viața noastră… Mai mult, tocmai în timp ce El se face pâine – păstorul va fi bătut – toți ucenicii vor fugi, niciunul nu-L va recunoaște, nici Petru, nici ceilalți. Nimeni nu s-a gândit vreodată la un astfel de Dumnezeu, un Dumnezeu care ia asupra Sa întregul blestem pentru a ne da întreaga Sa binecuvântare.

Dar El promite „voi toți veți fi scandalizați și veți pleca, dar Eu voi merge înaintea voastră în Galileea”. Isus subliniază fidelitatea Sa, care merge dincolo de moarte, de trădare, de lepădare… Eu vă voi rămâne fidel chiar și după toate relele pe care le-ați făcut și chiar după ce M-ați omorât, pentru că aceasta este iubirea care biruie moartea.

Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat și ni-L descoperă pe Dumnezeu precum și ceea ce-L caracterizează: fidelitatea. Dar ne spune și adevărul discipolului și nu se referă numai la cei 12; toți discipolii sunt încercați printr-un scandal, este încercată credința noastră… El este fidel, eu nu sunt. Înțelegem că mântuirea nu este o cucerire, o dobândire de-a noastră, rod al angajamentului nostru sau al evlaviei noastre? „Toți vă veți scandaliza, dar Eu voi merge înaintea voastră în Galileea”.

vv. 33-35

33 Atunci, Petru, luând cuvântul, i-a zis: „Chiar dacă toţi se vor scandaliza din cauza ta, eu nu mă voi scandaliza niciodată!” 34 Isus i-a zis: „Adevăr îţi spun, chiar în noaptea aceasta, înainte de a fi cântat cocoşul, de trei ori mă vei renega”. 35 Petru i-a zis: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi renega”. Şi toţi discipolii spuneau la fel.

E de reținut că Isus îi spune lui Petru: „Într-adevăr îți spun”. Lepădarea și trădarea sunt adevăruri de credință, reprezintă partea noastră din evanghelie. Petru nu vrea să creadă și spune: eu sunt dispus să mor cu Tine, dar nu a înțeles că ceea ce ne mântuiește nu este a muri noi pentru Dumnezeu, ci faptul că Dumnezeu moare pentru noi. Acest fapt ne mântuiește!

Toate religiile doresc să-l sacrifice pe om lui Dumnezeu și de aceea toți suntem perverși, ne gândim la un dumnezeu pervers, care vrea jertfa omului… În schimb este tocmai Dumnezeu cel care-și dă viața pentru perversiunea noastră și pentru a ne elibera de rău. Acesta este marele mister pe care Petru încă nu-l pricepe. Va înțelege mai apoi că Isus moare pentru el, atunci când se va lepăda de El…

Texte utile

  • Ps. 136
  • Exod 13
  • Ier. 31, 31-34
  • Zah. 13.1-9
  • Rm. 8, 31-39
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan