Matei 26,36-46

Ps. 40 (39)

Am recitat cuvintele psalmului: „Iată vin! În capul cărții este scris despre Mine. Ca să fac voia Ta…” (v. 11). Isus este Fiul lui Dumnezeu pentru că face voia Tatălui, care este a se face fratele tuturor. În textul evanghelic vom vedea până-n ce punct ajunge fraternitatea lui Isus. Pătimirea Domnului ne ajută să înțelegem mai bine Paștile.

Versetele evanghelice sunt importante și ne exprimă sentimentele lui Isus în momentul principal al vieții Sale – în ultima Sa noapte, înaintea crucii – și ne exprimă raportul Său cu Tatăl…

Este noaptea Sa ultimă și misterioasă, o noapte în care vom vedea că Isus intră în toate nopțile noastre.

În Biblie există trei mari nopți. Prima este noapte originară, a haosului, când Dumnezeu a creat lumea și a biruit întunericul prin cuvântul Său și s-a născut lumea, care apoi s-a îndepărtat de El, în păcat. A doua noapte (Gen. 32) este o noapte de luptă între un om și Dumnezeu. În acea noapte omul descoperă numele său adevărat: Israel. În lupta cu Dumnezeu, în timpul nopții, iese la lumină numele său propriu, propria esență: unul care luptă cu Dumnezeu. Așadar omul este unul care luptă cu Dumnezeu.

În această cateheză vom vedea cealaltă luptă: agonia, care înseamnă lupta lui Isus în grădina Ghetsimani, loc în care iese la iveală numele lui Dumnezeu: Tată.

Dacă în prima noapte Dumnezeu a „așezat” lumea în afara Sa (în exteriorul Său), lume care apoi s-a îndepărtat de Dumnezeu prin păcat, în noapte, în textul nostru Dumnezeu se așază în fiecare noapte, în fiecare îndepărtare. Iar Fiul, din îndepărtarea absolută de Tatăl – din abandonarea Tatălui – Îi strigă numele: Tată.

În noaptea din Gen. 32 Iacob descoperă numele său nou, care indică destinul, deci se va numi Israel. În schimb, în această noapte în care Isus luptă – agonizează – Isus ne spune identitatea și numele profund al lui Dumnezeu care e Tată, adică Abba.

Se citește Mt. 26, 36-46

36 Atunci Isus a venit împreună cu ei într-un loc numit Ghetsemani şi le-a spus discipolilor: „Staţi aici până când mă voi duce acolo să mă rog!” 37 Şi, luând cu sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu, a început a se întrista şi a se tulbura. 38 Atunci le-a spus: „Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!” 39 Şi, mergând puţin mai încolo, a căzut cu faţa la pământ spunând: „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu”. 40 Apoi a venit la discipoli şi i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: „Aşa, n-aţi putut veghea cu mine nici măcar un ceas? 41 Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită! Căci duhul este plin de avânt, dar trupul este slab”. 42 Iarăşi, pentru a doua oară, a plecat şi s-a rugat spunând: „Tată, dacă nu este posibil ca să treacă acest potir fără ca să-l beau, să se facă voinţa ta”. 43 Venind, i-a găsit din nou dormind, căci ochii le erau îngreuiaţi de somn. 44 Lăsându-i, a plecat din nou şi s-a rugat pentru a treia oară spunând iarăşi aceleaşi cuvinte. 45 Atunci a venit la discipoli şi le-a spus: „Dormiţi mai departe şi odihniţi-vă! Iată, a venit ceasul şi Fiul Omului este dat pe mâna păcătoşilor! 46 Sculaţi-vă, să mergem. Iată, cel care mă trădează este aproape”.

Isus se află în ultima seară a vieții Sale, cu puține ore înaintea răstignirii pe care deja o prevede. Se află singur, în grădină, în afara zidurilor orașului. Și aceasta este ora decisivă, pentru că este ora în care El decide ce să facă. De fapt, în acel moment s-ar fi putut eclipsa, să meargă în altă parte și să nu înfrunte destinul care-L privește.

Textul este construit pe opoziția dintre Isus și discipoli. Pe de o parte, vedem discipolii care șed, dorm, sunt slabi în carne, nu-și dau seama de nimic, doar sunt treziți din când în când… Pe de altă parte, Îl vedem pe Isus prosternat, rugându-se și având puterea Spiritului pentru a împlini voia Tatălui. Și astfel „sosește ora”.

Acest text ne ajută să vedem cum sosește ora definitivă a mântuirii. Ceasul definitiv al mântuirii este trecerea de la voia mea la voia Tatălui. Cine face voia Tatălui este Fiu. Iar această noapte este ca generarea Fiului: Isus, care în sfârșit, este în mod deplin Fiu pe pământ, pentru că face voia Tatălui. Și această voie a Tatălui constă în a fi aproape de toți frații.

Centrul textului sunt cuvintele pe care Isus le spune discipolilor Săi: „locuiți aici și vegheați cu Mine”. Cu alte cuvinte noi suntem chemați „să locuim”, să construim locuința noastră și „să ținem ochii deschiși pe pătimirea lui Dumnezeu pentru lumea pierdută”, care se revelează în Isus, în agonia Sa, în lupta Sa. Asupra acestei pătimiri noi trebuie să ținem ochii deschiși!

Isus putea să se sustragă pătimirii; nu era dificil să se sustragă dinaintea unui lucru pe care cu luciditate îl prevede… dar pe care cu o determinare mișcată de iubire, îl acceptă. Isus nu se sustrage pătimirii.

v. 36

36 Atunci Isus a venit împreună cu ei într-un loc numit Ghetsemani şi le-a spus discipolilor: „Staţi aici până când mă voi duce acolo să mă rog!”

Îl vedem pe Isus în rugăciune. În pericopele evangheliei Îl aflăm rugându-se mereu în timpul nopții și în momentele decisive: după prima zi, când toți Îl caută pentru a-l face rege, El este în altă parte pentru ca să se roage; după înmulțirea și darul pâinilor, când ei vor să decreteze triumful Său, Isus se retrage să se roage; aici, în ultima seară, când El însuși va deveni pâine, se retrage să se roage.

Cu alte cuvinte, noaptea – reprezentând „locul” în care omul nu mai poate face nimic – este simbolul morții, El se retrage în comuniune cu Tatăl, și trăiește acea limită reprezentată de noapte – simbol al morții – în comuniune cu Tatăl.

La fel și noi, putem trăi limitele noastre, ori în singurătate, închiși și aplecați asupra noastră, dar în acest fel limita noastră este cursa (capcana) care ne ține în moarte, sau trăim în limita noastră comuniunea cu Tatăl vieții și atunci acea limită asumă, primește o altă însemnătate. Adică este locul trecerii Fiului care face voia Tatălui. E locul – noaptea în rugăciune – în care se biruie ispita și încercarea. Altfel, noaptea, întotdeauna, este locul căderii.

Isus se retrage cu discipolii în Ghetsimani. Ghetsimani înseamnă „presă”. Isus va fi presat! La fel cum presa scoate la iveală sucul muncii, al vinului și al uleiului, la fel, umanitatea Sa presată va revela esența Sa, care este însăși esența lui Dumnezeu.

Noi suntem obișnuiți să-L considerăm pe Isus existând la două nivele. La etajul inferior se află umanitatea și la cel superior se află divinitatea. Și astfel spunem că El a suferit, dar că știa că este Dumnezeu, știa că va învia. Bine. Și eu știu că voi învia, dar acest fapt nu schimbă realitatea suferinței și a morții…

Nu luăm niciodată în serios umanitatea lui Isus. Însă, în evanghelie este tocmai umanitatea Sa cea care ni-L revelează pe Dumnezeu. Tocmai umanitatea Sa dăruită în totalitate fraților Îl revelează pe Dumnezeu. Nu înseamnă că umanitatea merge pe contul ei iar divinitatea este ceva despărțit de ea. Nu! Umanitatea Sa – care este

Î ntru-totul egală cu a noastră și care trăiește solidaritatea cu frații, chiar și-n noapte – ni-L revelează pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este solidaritate și iubire mai tare decât moartea.

Isus este „pontiful”, adică este puntea între Dumnezeu și omenire. O altă imagine este balamaua: este balamaua care unește în mod dramatic – în acest caz – ceea ce pare extrem de departe: Dumnezeu și omenirea.

vv. 37-38

37 Şi, luând cu sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu, a început a se întrista şi a se tulbura. 38 Atunci le-a spus: „Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!”

Isus ia cu Sine pe Petru, Iacob și Ioan. Sunt cei trei care au văzut schimbarea la față, locul gloriei în care umanitatea Sa a lăsat să strălucească divinitatea și unde Tatăl L-a numit Fiu. Acum aceștia trei Îl văd în agonie, în angoasă, în întristare, într-o situație în care Dumnezeu revelează propria Sa umanitate și în care Fiul Îi spune lui Dumnezeu: Tată.

Această scenă din Ghetsimani oglindește episodul schimbării la față: aceasta este desfigurarea, acela este transfigurarea, dar aceasta reprezintă trecerea în glorie.

Și aici „Isus a început să simtă întristarea și angoasa”.

Întristarea o cunoaștem toți. Angoasa e ceva mai profund. În limba greacă cuvântul indică saturarea, atunci când suntem plini până la gât… plini de gol. Este angoasa absolută, dezgustul vieții căci totul pare un nimic. Și Isus simte aceste sentimente profunde, care-s de fapt sentimentele profunde ale fiecărui om înaintea răului, înaintea morții.

A Sa nu este o moarte oarecare, ci este o moarte violentă. Are doar 33 de ani. E o moarte violentă nedreaptă dar și fără sens, pentru că El nu moare pentru o cauză. El este Fiul lui Dumnezeu, iar dacă moare El, s-a sfârșit cauza: El este Împărăția… Noi putem muri sau trăi pentru Cristos. Dar El este Cristosul. Și dacă moare El, totul este falit (terminat).

Isus experimentează un lucru pe care noi nu-l experimentăm: omul este păcătos și L-a abandonat pe Dumnezeu. Iar abandonul îl simte cine iubește. Și Dumnezeu iubind omul, experimentează abandonul făcut de om. Isus e Fiul, experimentează păcatul nostru care este „abandonarea Tatălui”. Iar Fiul, care este Fiu pentru că este al Tatălui, abandonat de Tatăl, trăiește nimicul lui (căci fără Tatăl nu mai este Fiu). Așadar, Isus trăiește răul absolut. La fel și Tatăl.

Și nu există nici un rău dincolo de acest rău, adică Fiul lui Dumnezeu experimentează abandonul lui Dumnezeu. Este haosul absolut.

Isus – în această noapte – intră în nopțile noastre, în noaptea morții, a morții violente nedrepte și fără sens, intră în abandonul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu unde este? De ce nu intervine? Poate Dumnezeu nu se mai interesează de nimic? Dumnezeu M-a abandonat!

Isus simte în Sine abandonarea lui Dumnezeu în sensul că El ia asupra Sa greutatea umanității care-L abandonează pe Dumnezeu.

Isus iubește viața. El nu dorește să moară, ci a venit să ne aducă viața și iubirea… și ia asupra Sa moartea și violența noastră… a venit să ne spună că Dumnezeu e Tată și experimentează indiferența și abandonarea Tatălui… Așadar, răul nostru atinge inima lui Dumnezeu. Și în acest loc Isus spune: „Locuiți aici!”

Textul grec spune „locuiți”. Este un imperativ.

Noi trebuie să construim locuința noastră în pătimirea, mila și iubirea pe care o are Dumnezeu pentru această lume pierdută. Aici noi ne aflăm acasă (locuim) și înțelegem cine suntem noi: locuim în această pătimire a lui Dumnezeu, în această iubire absolută. Și trebuie să ținem ochii fixați pe această pătimire, pentru că ne revelează răul ca fiind rău, dar, în același timp ne revelează și faptul că acest rău deja este plin de prezența Sa. Deja nu mai există „depărtare de Dumnezeu” care să nu fie „plină de Dumnezeu”. Nu există un abandon al lui Dumnezeu care să fie abandonat, pentru că acolo deja este prezent Fiul, solidar cu omul, cu ultimul dintre oameni, cu cel abandonat și pierdut. Căci Fiul este cel mai pierdut și abandonat.

În acest punct, Isus spune: „sufletul meu est trist până la moarte”. Înseamnă că sinuciderea este mult mai ușoară decât o astfel de viață. A muri este nimic față de a trăi această angoasă. A muri ar însemna sfârșitul acestei întristări. Însă Isus trăiește această angoasă, acest rău absolut. Și ne spune să stăm acolo, să privim. De ce să privim această scenă? Pentru că aceste lucruri sunt acelea înaintea cărora noi închidem ochii, la fel ca apostolii. Ce putem să facem în timpul nopții, decât doar să dormim? A închide ochii, a dormi, este mimarea morții. Cu alte cuvinte, înaintea răului noi zicem că nu există răul… și ne prefacem că nu există și ne continuăm viața pe cont propriu, până când răul nu ne atinge. Și apoi când ne atinge, pentru noi se termină totul… El ne îndeamnă „țineți-vă ochii deschiși pe această scenă”. Căci în acel loc de acum înainte este prezent Dumnezeu. Așadar, mântuirea deja e prezentă în orice pierzanie.

Acestei scene îi putem aplica un verset din Ps. 46,11 „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”. A se opri și a locui aici, a ține inima și ochii deschiși pentru a înțelege că aici este Dumnezeu.

v. 39

39 Şi, mergând puţin mai încolo, a căzut cu faţa la pământ spunând: „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu”.

Marcu ne spune că Isus cade cu fața la pământ, deci nu mai are vreun motiv pentru a trăi. Și în acest punct spune „Tatăl Meu”. Singurul motiv al vieții Sale este Tatăl; Dumnezeu este considerat ca fiind Tatăl, tocmai în timp ce Isus experimentează abandonarea lui Dumnezeu. Atitudinea lui Isus este un act de încredere absolută… Și spunându-I lui Dumnezeu Abba, Tatăl meu, Isus este Fiul.

Și această noapte este generarea Fiului. Adam a fost creat fiul lui Dumnezeu, dar L-a abandonat pe Tatăl și a intrat în noapte, în abandonarea lui Dumnezeu. Isus, însă, în abandonarea lui Dumnezeu, se reîntoarce la Tatăl și spune Abba, Tatăl Meu.

Așadar, de acum înainte orice îndepărtare de Dumnezeu este re-condusă de Fiul la Tatăl.

Tatăl Meu „dacă e posibil să treacă de la Mine acest pahar”. Isus nu vrea să sufere, pe bună dreptate. Suferințele adevărate sunt acelea care nu se procură altora și nici sieși, care nu se doresc, dar care ne ating din exterior, pentru că nu avem altă cale. Dacă am avea altă cale, ar fi mai bine să nu suferim… Isus se află în mijlocul acestei suferințe și spune: „Dacă e posibil să treacă de la Mine acest pahar”, acest potir care conține întreaga tragedie a umanității, tragedia morții, a violenței, a nedreptății, a răului, a abandonării, a haosului, a mâniei. E potirul mai mare decât suferința Sa fizică și sentimentală… e potirul întregii suferințe din lume, al oricărei suferințe a tuturor oamenilor care au existat, care există și care vor exista.

Apoi Isus spune: „Nu cum vreau El, ci cum vrei Tu”.

Interesant e că Isus are o voință care este diferită de cea a Tatălui. „Nu cum vreau Eu”, înseamnă că Isus vrea altceva… Și Isus e Fiu pentru că biruie frica Sa și spune „cum vrei Tu”. Și e primul om care împlinește voia lui Dumnezeu, adică iubește așa cum este iubit, deși simte voia opusă, adică frica, angoasa și moartea. Deci ce ar mai putea să facă în acest moment? Ar putea face ceea ce fac toți. Însă, în acest loc, Isus este primul om care face voia Tatălui, deci este primul care este Fiu. Și e Fiu nu într-o stare privilegiată, în timp ce se află în Biserică și are mari consolări și iluminări și spune „ce frumos e să fiu Fiul lui Dumnezeu!”… Ci Isus este Fiu și face voia Tatălui în timp ce se află cu toți frații pierduți și El însuși se apropie să fie pierdut.

Această luptă între „voia Mea” și „voia ta” este lupta fundamentală a omului. Păcatul meu este voia mea care consideră că voia lui Dumnezeu este un rău pentru mine și atunci eu aleg să fac voia mea. Păcatul este în a crede că Dumnezeu îmi vrea răul, fapt pentru care-mi este frică de El. Acesta e păcatul original. Atunci voia mea este contrară voii Sale.

Și Isus se află în răul absolut și tocmai în acest loc spune: „Nu voia Mea, ci a Ta”. Este actul absolut de încredere în Tatăl.

vv. 40-41

40 Apoi a venit la discipoli şi i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: „Aşa, n-aţi putut veghea cu mine nici măcar un ceas? 41 Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită! Căci duhul este plin de avânt, dar trupul este slab”.

Discipolii – la fel ca noi toți înaintea acestei realități – dorm, adică închid ochii și nu pot face nimic altceva. Și Isus îi trezește de mai multe ori. Și e important că i-a trezit, pentru că cel puțin în acele scurte momente în care au fost treji, au văzut ceva… Ceva atât de impresionant încât vor rămâne mișcați pentru întreaga lor viață… Au înțeles că trebuie să locuiască în acel loc și să înțeleagă pătimirea lui Dumnezeu pentru lume. Și în acel loc noi stăm acasă, adică în iubirea Sa pentru noi.

„N-ați fost capabili să vegheați o singură oră cu Mine”. „Vegheați și vă rugați”. Și noi putem veghea, să ținem ochii deschiși, numai în rugăciune. Cu alte cuvinte, în măsura în care suntem în comuniune cu Tatăl, putem ține ochii deschiși, adică putem vedea corect.

Și numai așa nu cădem în slăbiciunea trupului. Trupul este slăbiciunea și limita noastră. Dacă nu trăim slăbiciunile și limitele noastre în comuniune cu Tatăl, atunci limitele noastre, trupul nostru devin locul căderii: ne închidem în noi înșine, în egoismul nostru.

v. 42

42 Iarăşi, pentru a doua oară, a plecat şi s-a rugat spunând: „Tată, dacă nu este posibil ca să treacă acest potir fără ca să-l beau, să se facă voinţa ta”.

În această a doua rugăciune avem o parte egală „Tatăl Meu” și „un progres” în rugăciune… Dacă în prima rugăciune a spus: „Dacă e posibil să treacă acest potir”, în această a doua rugăciune cugetă… „Acest potir nu se poate să treacă”. Iar apoi finalul e egal „să se facă voia Ta”. În acest moment Isus nu vrea nimic împotriva voii Tatălui, pentru că spune: „Dacă este necesar ca Eu să stau cu frații mei până la acest punct (nivel), pentru că Tu-i iubești așa, și inclusiv Eu îi iubesc ca Tine, așa, în mod absolut, atunci să fie așa”.

Și aceasta este decizia lui Isus și această decizie este mântuirea noastră! Deja, El, în această noapte a decis să fie prezent în fiecare pierzanie de-a noastră, ca fiind El prima persoană care o ia asupra Sa.

A bea potirul. Voia lui Dumnezeu este să bea acest potir. Nu înseamnă că Dumnezeu vrea ca Isus să sufere. Dar dacă a bea potirul înseamnă a absorbi tot răul omenirii, atunci Tatăl dorește ca răul să fie consumat, anulat. Și biruirea răului trece prin suferința lui Isus: prin suferința, întristarea și moartea Sa. Isus absoarbe întreg răul omenirii. E modul prin care însănătoșește veninul umanității.

Nouă nu ne place ca Isus să fie așa, am prefera ca El să nu fie așa. Dar atunci ce s-ar întâmpla cu moartea noastră, cu întristările și angoasele noastre, cu violențele și abandonările noastre, dacă El nu ar fi prezent în ele? Pentru că noi avem toate aceste rele. Isus nu ne mântuiește de toate acestea, ci ne mântuiește intrând El în ele și făcându-se solidar cu noi până în acele locuri. Aceasta este mântuirea și nu faptul că El stă în afara relelor noastre. Faptul de a sta departe de relele noastre este mântuirea pe care noi o gândim… E ușor să stea afară, e suficient să-i ucidă pe alții și să ne simțim bine noi. Mântuirea este o iubire mai tare decât orice rău pe care-l experimentează, împărtășește până la capăt. Tocmai de aceea El este Dumnezeu. Și tocmai de aceea ne mântuiește, pentru că deja răul nu mai este cuvântul ultim. În orice rău și abandon, Îl aflăm pe El, care stă acolo și ne iubește și este Domnul vieții, pentru că este o iubire mai tare decât moartea. De aceea își îndeamnă discipolii: „Locuiți aici și țineți-vă ochii deschiși”.

Iar la reîntoarcerea Sa, Isus îi află dormind „pentru că ochii lor se îngreuiaseră”.

vv. 43-46

43 Venind, i-a găsit din nou dormind, căci ochii le erau îngreuiaţi de somn. 44 Lăsându-i, a plecat din nou şi s-a rugat pentru a treia oară spunând iarăşi aceleaşi cuvinte. 45 Atunci a venit la discipoli şi le-a spus: „Dormiţi mai departe şi odihniţi-vă! Iată, a venit ceasul şi Fiul Omului este dat pe mâna păcătoşilor! 46 Sculaţi-vă, să mergem. Iată, cel care mă trădează este aproape”.

Isus, pentru a treia oară, se întoarce să se roage și „se roagă cu stăruință aceleași cuvinte”, apoi tot pentru a treia oară se întoarce la discipoli, dar acum discursul Său se schimbă. Și poate părea ironic. După ce de două ori i-a îndemnat să fie treji, a treia oară le spune să doarmă și să se odihnească. Apoi pare contradictoriu, pentru că imediat le spune să se ridice și să meargă… Isus vrea să le spună discipolilor Săi că acum pot dormi și se pot odihni.

A dormi este sinonimul lui a muri. A se odihni e sinonimul celei de a șaptea zi, al plinătății vieții în pământul făgăduinței.

De acum înainte, putem ține ochii deschiși și să privim în față noaptea noastră și toate nopțile noastre fără frică, pentru că deja în toate nopțile noastre se află Domnul vieții și aflăm odihna. Atunci putem și să dormim.

Iar somnul meu înseamnă să aflu odihnă, să aflu plinătatea vieții în pământul făgăduinței, pentru că de acum înainte în orice pierzanie Îl aflu pe El.

De ce? Pentru că „a sosit ceasul”! Ora în care Fiul omului e în mâinile păcătoșilor. În mâinile păcatului nostru, indiferent care este, și indiferent care este depărtarea noastră de Dumnezeu, acolo se află Fiul lui Dumnezeu. De aceea deja a sosit ceasul în care putem dormi și putem să ne odihnim. Nu mai trăim apăsați de coșmarul morții care ne terorizează. Ci moartea devine odihnă, plinătate de viață, căci a sosit ceasul. Indiferent cât de mult l-am abandonat pe Dumnezeu și indiferent cât de adânc s-a scufundat lumea în răutate, Dumnezeu este acolo în mâinile noastre.

Și de aceea Isus concluzionează: „ridicați-vă”. În limba greacă avem cuvântul „treziți-vă” și este același cuvânt al învierii. Acum putem să ne ridicăm la o viață nouă. Viața noastră nu mai este dominată de noapte, de frica de moarte și de violență, pentru că în orice noapte, în orice răutate, în orice păcat Dumnezeu este prezent acolo pentru a ne răscumpăra.

Atunci putem, în sfârșit, să ieșim din noapte și să ne îndreptăm spre o viață nouă.

Și încheie „Cel care mă consemnează este aproape”. Sunt aceleași cuvinte pe care Isus le spune la început: „Împărăția lui Dumnezeu este aproape”. Unde este Împărăția lui Dumnezeu? Împărăția se află în faptul că El se consemnează celor care-L trădează și tuturor oamenilor.

Cei violenți deja răpesc Împărăția. Și El se dă pe mâna lor.

În gestul uman negativ al trădării avem gestul divin pozitiv al consemnării, al lui „a se da”.

Texte spre aprofundare:

  • Ps. 40 (39);
  • Ps. 46,11;
  • Gen. 32, 23-33, a doua noapte din Biblie cu prezența misterioasă și primirea noii sale identități;
  • Evr. 4,14-5,10;

Acest text evanghelic este noaptea definitivă a creației, noaptea în care se pune Dumnezeu însuși, Fiul, împreună cu noi toți și în această noapte spune cuvântul Abba, și ne face fii.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan