Matei 26,47-56

Al patrulea imn al slujitorului din Isaia vorbește despre o persoană misterioasă, care ia asupra sa suferințele noastre și ne mântuiește. Isus – și prima comunitate creștină – a văzut în acest text din Isaia anticipația biografiei lui Isus și cheia pentru a interpreta viața lui Isus.

În ultima cateheză am prezentat agonia lui Isus în grădina Ghetsimani, hotărârea Sa de a înfrunta, de a împlini călătoria… Iar în cateheza noastră începe drumul pătimirii cu care se încheie acțiunea lui Isus.

Noi suntem obișnuiți să considerăm că-i foarte important tot ceea ce Isus a făcut. Însă tot ceea ce Isus a făcut, deși-i important, e astfel într-un mod mai aparte: pentru că ceea ce Isus a înfăptuit, a făcut pentru cineva și apoi era doar „un semn”: orbul și-a recăpătat vederea, dar apoi și-a pierdut-o din nou; mortul a înviat, dar apoi a murit din nou… Așadar, Isus nu ne-a mântuit prin ceea ce a făcut, ci ne-a mântuit prin ceea ce noi I-am făcut; altfel spus, El ne-a mântuit prin patima Sa, prin crucea Sa.

Odată cu această cateheză vom pătrunde în acest mister…

Se citește Mt. 26, 47-56 (e povestirea prinderii lui Isus)

47 Pe când încă mai vorbea, a venit Iuda, unul dintre cei doisprezece şi împreună cu el o mulţime mare, cu săbii şi ciomege, din partea arhiereilor şi a bătrânilor poporului, 48 iar trădătorul lui le dăduse un semn spunând: „Cel pe care îl voi săruta, acela este; prindeţi-l!” 49 S-a apropiat îndată de Isus şi i-a zis: „Bucură-te, rabbi!” Şi l-a sărutat. 50 Dar Isus i-a spus: „Prietene, pentru aceasta ai venit!” Atunci apropiindu-se, au pus mâna pe Isus şi l-au prins. 51 Şi iată, unul dintre cei care erau cu Isus, întinzându-şi mâna, a scos sabia, l-a lovit pe unul dintre servitorii marelui preot şi i-a tăiat urechea. 52 Atunci Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri. 53 Sau crezi că n-aş putea să-l rog pe Tatăl meu şi mi-ar pune îndată la dispoziţie mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? 54 Dar cum s-ar mai împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” 55 În ceasul acela, Isus a spus mulţimilor: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să mă prindeţi. Zi de zi stăteam în templu învăţând, şi nu m-aţi arestat. 56 Toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile profeţilor”. Atunci toţi discipolii, părăsindu-l, au fugit.

În versetul 56, ultimele cuvinte ale lui Isus subliniază: „Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor”; altfel spus, prin faptul că Isus este prins, se împlinește întreaga Biblie. Și acesta este misterul, adevărul pe care suntem chemați să-l contemplăm, să-l pătrundem în această cateheză…

Isus este „capturat”, cine este capturat – captivus – este rău… În faptul că Isus este obiectul răutății noastre – fiind identificat cu răutatea noastră, luând și purtând pe umerii Săi blestemul violenței noastre – tocmai astfel Isus împlinește mântuirea.

Cuvântul cheie al acestor versete este „a aresta”, repetat de trei ori, însă în limba greacă este folosit un cuvânt care înseamnă „a lua în stăpânire, în posesie, a-și însuși”.

„A-și însuși ceva, a lua pentru a poseda” este gestul fundamental al omului care vrea să fie stăpânul propriei vieți. Și tocmai făcând astfel își distruge viața, pentru că nici un om nu-i stăpânul vieții. Noi primim viața, Și este viață numai dacă o dăm.

Cine vrea să-și posede viața, se desparte de începutul său, se depărtează de scopul său ultim (de Altul și de alții) și astfel, el însuși devine un nimeni.

Așadar, a se face stăpân, a lua în posesie este tocmai actul distrugător al existenței.

Când Isus era liber, din poala hainei Sale țâșnea viața: doar atingând-o, șchiopii umblau, orbii vedeau lumina, muții vorbeau, surzii își recăpătau auzul, morții ieșeau din morminte… Acum însă, Isus – devenind obiect de posedare (luat în stăpânire de către om) – devine un „nimeni” și nu mai face nimic. Este nimicul, căci posedarea reduce totul la un nimic. Este precum o muscă strivită în mână: o mizerie de aruncat… Căci Isus este redus la starea de „blestem și păcat”.

„Tocmai astfel se împlinesc Scripturile”… De ce se împlinesc tocmai astfel?

În timp ce noi înfăptuim gestul nostru cel mai obișnuit – acela de a lua în stăpânire – Dumnezeu săvârșește gestul Său cel mai obișnuit, care este acela de a Se dărui.

Noi jucăm un joc, El joacă același joc, dar în sens contrar: noi furăm, iar El se dăruiește. Și, în faptul că El se dăruiește furtului nostru, constă mântuirea noastră. Altfel spus, mâinile noastre de păcătoși conțin trupul Său dat, jertfit pentru noi. În acest fel se împlinesc toate Scripturile.

Pe acel Dumnezeu pe care niciodată nu L-am fi atins prin perfecțiunea noastră, Îl întâlnim, Îl dobândim prin răutatea noastră, căci El devine „captiv”.

Această pericopă e un mare mister, este misterul care deschide drumul pătimirii, al crucii și al interpretării pătimirii, ca fiind mântuire…

Tot acest text este caracterizat (dominat) de violență, de a-și însuși, de a lua în stăpânire.

Deja am descris mijloacele necesare pentru a lua în posesie, în stăpânire… Cel dintâi este reprezentat de bani. Banul este o violență „curată”, care mediază totul: cu ajutorul banului tu cumperi totul, devii stăpân peste toate. Iar atunci când banii nu sunt suficienți pentru a-ți însuți ceea ce vrei, apelezi la violența „pură”: sabia, ciomagul.

În textul nostru se vorbește despre „săbii, ciomege și sărut”. Sărutul exprimă ceea ce omul are în inimă…

Banii, săbiile, ciomegele reprezintă și alcătuiesc jocul nostru, în mod continuu: un joc pe care toți îl jucăm și de care toți suntem jucați (dominați), într-un vârtej de violență…

Domnul intră în acest joc ca fiind obiectul (ținta) acestei violențe, El o ia pe toată asupra Sa. Și, în loc să răspundă cu același joc, El ia asupra Sa – din iubire – întreaga violență. Și astfel se încheie violența. Crucea este sfârșitul oricărei violențe.

Când mă gândesc la violența pe care noi încă o înfăptuim în zilele noastre, îmi dau seama cât de adevărate sunt cuvintele lui Matei: „Când ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, Mie Mi-ați făcut”. Altfel spus, fiecare violență care astăzi încă se întâmplă în lume, este o violență cauzată în mod real lui Cristos, Fiului lui Dumnezeu.

Doar dacă reușim să descoperim acest adevăr, noi descoperim jocul pervers pe care-l jucăm și, astfel, ne decidem să schimbăm jocul…

În această violență se împlinește misterul răutății, al nedreptății și al imbecilității noastre și – indiferent cât de absurd ar părea – se împlinește însuși misterul mântuirii, deoarece violența se revelează ca fiind absurdă. Și, atunci când un om – până la urmă – este ținta (obiectul) violenței, nu mai este violent, ci este un inocent care ia asupra sa violența altora.

Dacă noi vom înțelege acest adevăr, vom începe să ne schimbăm: în loc să folosim violența față de cel inocent, vom începe să-L adorăm, ca fiind Domnul nostru. În acest moment vom descoperi ceva măreț despre noi: că vom deveni fiii lui Dumnezeu și frați… Când vom pricepe acest adevăr, istoria va face un salt calitativ (salt de calitate) și va atinge nu sfârșitul, ci scopul, împlinirea ei care apoi se deschide spre infinit.

Versetele ne prezintă jocul nostru și, în același timp, jocul Domnului. Jocul nostru este limpede: trădarea și vinderea, răpirea lui Isus. Însă este divin modul în care Dumnezeu interpretează jocul nostru și-l schimbă în bine: când noi Îl răpim, El ni se dăruiește. Isus nu începe un alt joc paralel, opus jocului nostru, ci folosește jocul nostru… Așadar, tocmai astfel comportamentul lui Isus e divin.

v. 47

47 Pe când încă mai vorbea, a venit Iuda, unul dintre cei doisprezece şi împreună cu el o mulţime mare, cu săbii şi ciomege, din partea arhiereilor şi a bătrânilor poporului,

În fruntea mulțimii înarmate se află „unul dintre cei doisprezece”. Când Evanghelia amintește despre „unul dintre cei doisprezece” mereu se referă la Iuda, pentru că noi am fi ispitiți să spunem: „Nu mai este unul dintre ai noștri”. Însă, nu! Iuda rămâne unul dintre cei doisprezece. Iuda e singurul despre care se spune mereu că face parte din cei doisprezece, pentru că alegerea discipolilor făcută de Dumnezeu este veșnică, iubirea Lui este veșnică… Așadar, Iuda a fost chemat, iubit și trimis – la fel ca toți ceilalți – și, pe vecie, rămâne iubit, chemat și trimis… La fel ca noi toți.

Noi înșine vom reuși să înțelegem câte ceva din Evanghelie atunci când vom înțelege că Iuda nu-i un om care trebuie șters, eliminat din istoria discipolatului și a Bisericii, ci este un om cu care trebuie să ne măsurăm…

Don Primo Mazzolari spunea: „Iuda, fratele meu”, dar el este mai mult decât un frate, este „geamănul meu” și mai mult decât geamănul meu, Iuda sunt chiar eu: Iuda mă oglindește.

La fel cum Iuda este unul dintre cei doisprezece, tot astfel Iuda este o parte din noi.

În realitate, Iuda reprezintă acel păcat care-i partea mea din Evanghelie: este mâna mea pentru a-L lua, pentru a mi-L însuși pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu „Îl prind” în păcatul meu.

Mulțimea este înarmată cu „săbii și ciomege”.

Ciomagul (bastonul) este primul prelungitor al mâinii, pentru a lua ceea ce nu poți lua doar cu mâna… Bastonul este imaginea întregii tehnologii care urmărește să obțină ceea ce nu ar putea obține doar cu ajutorul mâinii…

Însă, de la început, bastonul – ca sceptru – a fost folosit pentru a-l lovi și pentru a-l stăpâni pe celălalt, folosind sabia cea mai ascuțită… În fond, bastonul și spada sunt întărirea (puterea) ucigătoare a mâinii omului, a mâinii care vrea să posede. O astfel de mână are nevoie de sabie și de ciomag.

„Trimiși de arhierei și de bătrânii poporului”. În spate, întotdeauna se află persoana cea mai puternică, mai tare, cea care trimite… Dar jocul este unic, este urmat de toți… și-l îndură unul singur…

v. 48

48 iar trădătorul lui le dăduse un semn spunând: „Cel pe care îl voi săruta, acela este; prindeţi-l!”

Cuvântul lui Iuda, „semnul” Celui care trebuie să fie prins, este „sărutul”.

Într-un sistem caracterizat de posedare, de egoism și de violență, sărutul – care înseamnă adorație, a duce la gură, a dori, a săruta – exprimă dorința realității pe care trebuie să o iei în stăpânire, fiind violența maximă. Violența se naște tocmai din dorința realității pe care vrei să o stăpânești, să o posezi. Și vei folosi ciomagul, sabia și banii pentru a o poseda.

Așadar, toate facultățile omului sunt folosite în slujba violenței, a răului, pentru a lua în stăpânire…

„Puneți mâna pe El, arestați-L!”.

De ce omul vrea să pună mâna pe ceva, să ia în stăpânire?

A-și însuși este cu adevărat atitudinea anti-dumnezeiască, deoarece Dumnezeu este dar. Iar omul nu este el viața, ci o are în dar. Însă omul vrea să și-o asigure… Și crede că și-o poate garanta – și aceasta este înșelăciunea – tocmai luând în stăpânire mijloacele, persoanele și pe sine însuși. Însă pretenția că omul este stăpânul său și a tot ce-i în jurul său, este o înșelăciune. Căci viața nu-i obiect al posedării, căci luarea în stăpânire distruge, mai întâi de toate lucrul luat în posesie, apoi relația cu celălalt și, în final, îl distruge și pe celălalt… Apoi mă distruge pe mine, ca relație cu celălalt… Iar lucrurile devin fetișul, căruia îi sacrific viața, și astfel se produce o violență generală…

Tocmai în atitudinea de a lua în stăpânire (de a poseda) stă marea înșelăciune: în loc să aibă viața ca dar – s-o primească și apoi să o dea și astfel viața să devină iubire și comuniune – iată că viața devine ceva posedat și închis în gol, căci omul nu-i mai în relație cu nimic și devine acel absolut care distruge totul…

Dacă Dumnezeu – pentru un singur moment – ar vrea să posede ceea ce este al Său, încercați să vă gândiți… Spre exemplu: când v-ați trezi într-o dimineață și a-ți vrea să vă deschideți ochii, iar Domnul ar spune: „Calm, căci ochiul este al Meu. Ai plătit chiria pentru a-l folosi?”; „Și energia pentru a-ți deschide pleoapele este a Mea… Și lumina cu care vezi lucrurile este tot a Mea… Tu ai achitat datoria pentru a folosi tot ceea ce este al Meu?”. Altfel spus, dacă pentru un moment Dumnezeu s-ar comporta ca un patron, nimic nu ar mai exista, pentru că tot ceea ce există este dar. Și nu ar exista nici măcar Dumnezeu pentru că El – prin definiție – este dar.

Noi nu reușim să înțelegem gravitatea (dezastrul) mentalității posedării, care este marele ideal al omului… Posedarea e marele ideal, dar, nu pentru că omul e rău, ci pentru că-i în eroare… Omul nu e rău…

Atunci când iese la iveală la nivel general – precum în timpul războaielor – toți înțelegem daunele mentalității posedării. Când iese la lumină în interiorul relațiilor și al lucrurilor mai mărunte sau la nivel economic, noi nu ne dăm seama… Însă jocul este unic: Isus – dreptul, inocentul – este obiect al posedării noastre.

Și astfel „se împlinește Scriptura”, pentru că tot răul nostru nu poate merge mai departe decât faptul de a-L ucide pe Cel Drept, pe autorul vieții, pe Dumnezeu. Și tocmai în acest gest al nostru, Isus își dă viața (ne dă nouă viața Sa); noi Îl furăm, El ni se oferă… Și astfel „se împlinește Scriptura”… Se împlinește Cuvântul lui Dumnezeu, care ne respectă în libertatea noastră, chiar și atunci când o folosim rău, dar se respectă și pe Sine și libertatea Sa.

Tocmai astfel se încheie jocul negativ al lui „a lua în stăpânire” (a poseda) și al violenței, prin faptul că există Unul care nu răspunde violenței tot cu violență, dublând-o, ci are puterea de a o lua asupra Sa, din iubire.

Dacă omul decade de la adorare la devorare, Isus pătrunde în acest mecanism lăsându-Se prins pentru a Se dărui și, astfel, vindecă decăderea omului… Isus se lasă devorat, pentru a ne da însăși viața Sa…

vv. 49-50

49 S-a apropiat îndată de Isus şi i-a zis: „Bucură-te, rabbi!” Şi l-a sărutat. 50 Dar Isus i-a spus: „Prietene, pentru aceasta ai venit!” Atunci apropiindu-se, au pus mâna pe Isus şi l-au prins.

Iuda se apropie de Isus, Îl numește „Învățător”. În Evanghelia după Matei, Isus e numit Învățător numai de către Iuda. Așadar, cei care-L consideră pe Isus ca fiind un mare Învățător, să știe acest adevăr…

După Matei, Isus nu e Învățător, ci este Domnul!

„Și L-a sărutat”… De două ori se subliniază „sărutul”. Sărutul, care în loc de adorație, devine devorare… De câte ori dorințele noastre, în loc să fie iubire sunt violență sau o devorare a altuia?

Iar Isus îl numește „prietene”. Iuda e singurul care-i numit „prieten” de către Isus în Evanghelia după Matei. Așadar, Isus îi este prieten și-i rămâne prieten…

Isus nu-i ironic cu Iuda, ci îi comunică acest mesaj pozitiv: „prietene”.

Apoi îl întreabă: „de aceea ești aici?”. Adică Eu îți sunt prieten, deși cunosc motivul pentru care ai venit aici… Deci nu-ți sunt prieten pentru că nu știu cine ești, sau pentru că m-am înșelat… Așadar, prietenia lui Isus rămâne dincolo de, și este mai presus de orice rău… Altfel spus, în acest loc Isus îi revelează lui Iuda întreaga Sa iubire.

Apoi semnul, gestul sărutului, desemnează „obiectul” pe care să pună mâinile… Întotdeauna dorința ne indică obiectul pe care să punem mâinile, până la a avea totul în mână și a distruge totul…

Și, tocmai astfel, Domnul este în mâinile noastre… Noi punem mâna pe El, iar trupul Său este în mâinile noastre…

Și, astfel „pun mâna pe El”, Îl iau în posesie, în stăpânire…

În acest loc începe pătimirea lui Isus: Isus e un obiect în mâinile noastre…

v. 51

51 Şi iată, unul dintre cei care erau cu Isus, întinzându-şi mâna, a scos sabia, l-a lovit pe unul dintre servitorii marelui preot şi i-a tăiat urechea.

Acest „unu”, știm de la ceilalți evangheliști, că e Petru, cel care are darul infailibilității, dar care nu nimerește nici-o alegere… În acest loc nu nimerește capul, ci taie urechea…

Ce fac discipolii, „cei care erau cu El”? Se comportă precum aceia care sunt cu El și-n zilele noastre, adică Îl apără. Și ei aveau săbii, ciomege, au calculat și banii… Altfel spus, Petru și ceilalți discipoli, încă nu-și dau seama că au aceeași logică cu dușmanii lui Isus. Astfel, ei duc războaiele sfinte, cruciadele. Gestul lui Petru este anticipația lucrurilor pe care le-am făcut și pe care le facem, atunci când suntem ghidați de prea mult zel și stupiditate… „Pentru a-L apăra pe Domnul”.

Dacă Petru ar fi fost mai puternic, iar dușmanii ar fi fugit… Isus ar fi trebuit să reînceapă totul de la capăt, cu tot ceea ce a pătimit în acea noapte… Iar Domnul, încă este în agonie datorită stupidității noastre… Pentru că noi încă folosim aceleași arme ale adversarului.

Isus a venit pe mânzul asinei, nu călare pe cal… Iar împerecherea asinului cu calul are ca rezultat catârul, un animal fără minte, steril, la fel cum sunt acțiunile noastre, care pretind că-L apără pe Domnul, sfânta religie, diferitele cruciade, multiplele proiecte culturale, fapte care înseamnă a avea stăpânirea peste aceste lucruri…

Iar Petru are această reacție „din iubire”. Cât de mult rău facem din iubire față de Dumnezeu!? Uneori ar fi mai bine să avem mai puțină iubire și mai multă inteligență… Pentru că, fără să știe, discipolii fac exact opusul a ceea ce face Isus: blochează acțiunea lui Dumnezeu…

De fapt, întârzierea venirii Împărăției lui Dumnezeu nu se datorează celor răi, ci se datorează celor buni – adică nouă, presupunând că am fi buni, sau că ne-am considera buni…

Rezultatul acțiunii lui Petru este: „să taie urechea”. Urechea este importantă, fiind capacitatea de a asculta. Altfel spus, întreaga noastră putere nu face nimic altceva decât să taie urechea dușmanului, astfel încât să nu poată asculta Cuvântul. În schimb, Isus a spus: „iubiți dușmanii voștri”.

Dacă noi folosim aceleași arme, e limpede că-L discredităm pe Dumnezeu și pe Isus. Deci nu-L mărturisim.

Avem aici un zel inoportun și, deși este motivat de iubire, e greșit. Dacă folosim acest zel, furăm credibilitatea Cuvântului, adică-L facem să fie ineficient, să nu poată fi primit… să nu poată produce acel rod pe care, altfel l-ar produce… E ca și cum i s-ar dăuna mai mult Cuvântului decât persoanei… Cuvântul e sterilizat, căci persoana e incapabilă să-L primească, lipsindu-i urechea

Prin gestul lui Petru, I se dăunează însuși lui Dumnezeu, căci, cu siguranță, cine vede această mărturie, crede că Dumnezeu e mai violent decât alții… Și la urmă îți dă pedeapsa veșnică… Și astfel se perpetuează imaginea satanică despre Dumnezeu care-l stăpânește pe om: „noi vrem să luăm în stăpânire, iar Dumnezeu e și mai rău decât noi, e stăpânul suprem…”. Însă nu! El nu-i stăpânul suprem, ci Se dă, Se pune în mâinile noastre.

Petru nu a înțeles acest adevăr, dar e frumos că a făcut acest gest, căci profetizează (prevestește) ceea ce mereu noi facem… Să-I mulțumim Domnului dacă ne dăm seama că și noi ne comportăm ca Petru, iar dacă nu ne dăm seama, e foarte grav…

vv. 52-53

52 Atunci Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri. 53 Sau crezi că n-aş putea să-l rog pe Tatăl meu şi mi-ar pune îndată la dispoziţie mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?

„Cine scoate sabia, de sabie va pieri”… Altfel spus, violența generează violență, deci nu împlinește planul lui Dumnezeu, care dorește s-o învingă. Cine generează violență, până la urmă, mai repede sau mai târziu, o și îndură… Când? Atunci când devine inocent, atunci când nu mai poate face rău… Până când poate dăuna, cauzează violență altora, apoi vine o zi în care n-o mai poate cauza altora…

Este limpede că oamenii care câștigă astăzi îi ucid pe cei care au câștigat ieri, dar, la rândul lor, vor fi învinși de cei care vor birui mâine… Până când ne vom elimina reciproc, toți. Iar acest lucru se verifică până când nu se schimbă jocul… Acest îndemn vrea să-l transmită Isus lui Petru: nu cu sabia se câștigă. Există o altă sabie, care-i Cuvântul Domnului, sabia adevărului… E adevărul lui Dumnezeu care-i Tată; e adevărul că noi suntem frați; așadar, este sabia blândeții, a umilinței, a nu ceda înaintea violenței, a răspunde răului prin bine… Aceasta e sabia care câștigă.

Căci spune, în locul vostru – al celor 12 – Eu pot chema douăsprezece legiuni de îngeri, care să fie mai eficiente decât voi. Este ispita pe care deja Isus a avut-o în deșert, aceea de a interveni cu putere. Este ispita pe care a avut-o și în acea noapte: cum să evite această suferință? Adică ispita de a contracara, de a stârpi răul cu un rău mai puternic, și, în acest fel, rezultatul ar fi că răul e tot mai mare…

Poate că în zilele noastre reușim să înțelegem acest adevăr.

Și-n războiul actual… Dacă începem să ne gândim ce avantaj obținem, pricepem că nu dobândim nici un avantaj. Dacă în trecut puteau să creadă că prin război cucereau o bucată de pământ și-și extindeau granițele ca să obțină mai mult grâu și animale, deci să devină mai bogați… Ei puteau cugeta astfel, deși e o gândire strâmbă… Însă, în zilele noastre, prin război, realitatea este că doar ne distrugem și atât.

Așadar, epoca noastră e apocaliptică, adică revelează stupiditatea răului și a violenței – dacă înțelegem bine lucrurile – conducându-ne să pricepem că trebuie să schimbăm jocul. Numai conștiința omului poate birui răul. Altfel îl vom face să fie tot mai mare… Iar în zilele noastre avem puterea de a face un asemenea rău încât să ne distrugem toți. Dacă în trecut, doar cu ciomagul și cu sabia, nu reușeam să facem prea mult rău… astăzi putem distruge întreaga lume… și o facem…

v. 54

54 Dar cum s-ar mai împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?”

„Scripturile se împlinesc”… Biblia conține făgăduința lui Dumnezeu, făgăduința victoriei asupra răului, făgăduința victoriei iubirii și a vieții asupra egoismului și a morții… Iar aceste Scripturi se împlinesc tocmai astfel… Cum astfel? Ele se împlinesc prin faptul că există un Om – Cristos, numai El e la acest nivel – care nu face răul și nu răspunde răului cu rău… Isus întrerupe și sfâșie logica violenței.

Răul altuia provoacă răul meu, în sensul că-l face să iasă la iveală. În Isus răul stârnește iubirea și compasiunea Sa. Și astfel, răul ia sfârșit.

Așadar, se împlinește mântuirea prin faptul că se face răul, tocmai pentru că violența se stinge în Cine nu răspunde cu violență violenței. Isus absoarbe violența în Sine și o stinge

vv. 55-56

55 În ceasul acela, Isus a spus mulţimilor: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să mă prindeţi. Zi de zi stăteam în templu învăţând, şi nu m-aţi arestat. 56 Toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile profeţilor”. Atunci toţi discipolii, părăsindu-l, au fugit.

Isus este prins și tratat la fel ca un tâlhar, ca un bandit, cu săbii și ciomege… De cinci ori se repetă cuvântul „sabie” în aceste versete.

Sabia este cea pe care a folosit-o primul tâlhar pentru a cuceri puterea, iar acum o folosește pentru a și-o păstra față de cei care ar dori-o (față de cei care îi sunt rivali)… și o menține până când e dezarmat de unul care-i mai tâlhar decât el, care apoi va stabili jocul la un nivel mai înalt și, tot așa mai departe, până la infinit…

Isus este considerat un tâlhar. Ni se poate părea ciudat… Răul și violența răufăcătorului, a tâlharului le duce pe umeri El, inocentul. Și mereu este așa: cei nevinovați plătesc…

Pe noi ne scandalizează durerea inocenților, ne face să suferim. Însă violența violenților, adică violența noastră ar trebui să ne producă mai multă suferință. Pentru că durerea inocentului este și reprezintă mântuirea tuturor. În schimb, violența este pierzania, chinul, nenorocirea tuturor…

„Ați venit să mă prindeți?”. În limba greacă cuvântul sulambano înseamnă „a concepe”. Este același cuvânt folosit când se spune că Maria a conceput, a generat. Altfel spus, noi cu violența noastră, cu răul nostru îl concepem pe cel inocent, pe cel drept; întunericul nostru concepe lumina; moartea noastră deja este însărcinată cu viața. Ce i se întâmplă întunericului care ia în sine lumina? Se sfârșește!

Și aceasta e marea lucrare a lui Dumnezeu. Răul nostru, până la urmă, nu face nimic altceva decât să ia în interiorul său binele. Și deja l-a luat odată cu Cristos și, continuă în istoria lumii prin toți „săracii Isus”, până când noi ne dăm seama… Și, în acel moment, ceea ce este conceput, vine la lumină.

În fiecare zi era în templu învățând și nu L-au arestat… De ce-L tratează acum ca pe un tâlhar? Pentru că El devine captiv, captivus

„Și toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile” care spun: „A fost numărat cu răufăcătorii” (Is. 53). Așadar, mântuirea noastră este dată de faptul că în numărul, în rândul tâlharilor, El este primul, e ultimul dintre oameni asupra căruia se revarsă tot răul…

„Și toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile”, nu înseamnă că se împlinește ceva, pentru că a fost scris în vreun loc, în sensul că exista un manuscris care trebuia realizat (pus în practică)… Nu! Ci toate acestea se întâmplă pentru că astfel se împlinește Scriptura, care înseamnă mântuirea. Mântuirea trece prin împlinirea violenței, prin săvârșirea lui „a stăpâni”, prin a lua în posesie. Acest a lua în stăpânire generează darul mântuirii, conține în sine darul. Bunătatea, iubirea Domnului e mai mare decât violența și răul nostru.

În acest moment discipolii Îl abandonează și fug, pentru că-s mai slabi. Dacă ar fi fost mai tari… Ce bine că au fost mai slabi! În zilele noastre, când suntem mai mulți, să fim atenți! Căci pentru noi e mai periculos…

Îl abandonează pentru că, în realitate, sunt dușmanii Săi, deși Îl iubesc. Totuși, ei fac încă jocul violenței, dar pentru că nu reușesc să domine, fug. Încă nu au înțeles că Împărăția lui Dumnezeu vine pe o altă cale.

Versetele sunt instructive. Și sunt o introducere în tema pătimirii, ca fiind mântuire: e pătimirea celui Drept, a Celui care nu răspunde răului cu rău, care nu răspunde banilor, săbiilor, ciomegelor și jocului nostru cu același joc, ci învinge jocul nostru… Și se face blestem și păcat. Și de aceea noi, văzând Răstignitul, vedem răul nostru, dar vedem și iubirea lui Dumnezeu care ne mântuiește. Și, văzând toți răstigniții, trebuie să avem aceeași privire, (viziune)… Și, tocmai în această contemplație se încheie jocul nostru pervers. Ne lovim pieptul și ne întoarcem s ă fim frați și fii, ne întoarcem la Domnul.

Texte utile

  • Ps. 22, 64 despre Dreptul care suferă…
  • Is. 53
  • Fil. 2, 5-11
  • 1Pt. 2, 21-25
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan