Matei 27,27-31

Ps. 98 (97)

Psalmul ne invită să ovaționăm regele, pe Domnul care vine pentru a judeca. E o invitație adresată poporului, tuturor popoarelor, chiar și râurilor și munților…

În această cateheză, textul biblic ne propune contemplarea regelui, scena fiind: „Iată omul”.

În cateheza anterioară am văzut condamnarea lui Isus la moarte și înlocuirea Lui cu Baraba. Am subliniat că restul Evangheliei se derulează precum o ceremonie de la curte: mai întâi avem edictul care proclamă regele; apoi încoronarea acestuia, urmată de convoiul triumfal și de regele care se așază pe tron, își ucide dușmanii și-și premiază prietenii.

Am notat că Isus e proclamat rege în măsura în care-i condamnat la moarte ca un blestemător și un rebel. Acum vom vedea că este încoronat… cu spini. Apoi vom descrie convoiul Său triumfal, care-i calea crucii, iar judecata Sa va consta în a-i premia pe dușmanii Săi, dându-le lor prietenia Sa. Acesta e regele!

Versetele noastre sunt o filozofie a istoriei, arătându-ne prin scurte elemente simbolice cine este regele. Regele înseamnă reprezentantul poporului. În puține cuvinte ne spune care-i jocul la care toți participăm, iar roadele acestui joc se văd pe fața lui „Iată omul!”.

Isus, dezbrăcat fiind de hainele Sale și apoi îmbrăcat cu o mantie roșie regală… este o arătare progresivă a slăbiciunii acestui om-Isus, și a slăbiciunii-puterii iubirii lui Dumnezeu.

Se citește Mt. 27, 27-31

27 Atunci soldaţii procuratorului l-au adus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul lui toată cohorta, 28 şi după ce l-au dezbrăcat, l-au acoperit cu o mantie purpurie. 29 Împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap, iar în mâna dreaptă o trestie şi, îngenunchind, îşi băteau joc de el spunând: „Bucură-te, rege al iudeilor!” 30 Apoi, scuipându-l, îi luau trestia şi-l loveau peste cap. 31 După ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de mantie şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus ca să-l răstignească.

O tradiție ebraică veche povestește că lumea se sprijină pe 12 stâlpi, care se reazămă pe inima a 12 drepți. Dacă pier acești drepți, lumea se dărâmă, pentru că în inimile acestor 12 drepți se adună sângele și lacrimile cauzate de răul lumii, și ei sprijină lumea, ducând-o pe umerii lor pentru că sunt nevinovați și nu fac răul.

În această cateheză vom privi pe ultimul dintre cei drepți, singurul drept.

Centrul textului îl constituie îndemnul: „Bucură-te, regele iudeilor!”. Aceste cuvinte par o glumă sau o ocară, în schimb vestesc realitatea: Isus este rege, tocmai pentru că este astfel (se comportă astfel). Iar batjocura sunt ceilalți regi, care promovează acest joc urât, ce se desfășoară în jurul lui Isus.

Refrenul versetelor este repetat de 14 ori „El, Lui, I, L”. Altfel spus, Isus își pierde numele, El nu mai are nici un nume…

Isus a luat locul lui Baraba – care-i fiul nimănui – și acum devine un nimeni, în mâinile violenței. Violența distruge, nu ajută la nimic, te reduce la un nimeni. Isus devine un nimeni. El este „prenumele”, care stă în locul oricărui nume, deci nu mai este niciun nume. Numele, cel Preaînalt, își pierde numele. De 14 ori. Va reapărea cu numele Său numai de trei ori, cu cele două strigăte din înaltul crucii și, apoi, în timp ce-Și dă sufletul.

Aceste versete par o glumă, și trebuie privite prin ochii lui Petru care – de acum – Îl recunoaște pe rege în cel mai mic dintre frați. Și, atunci când nu-L recunoaștem pe rege în persoana celor mai mici dintre frați, și noi participăm la acest joc, care acum se desfășoară în jurul lui Isus, și care-i jocul istoriei omenirii. Acum, acest joc ni se descoperă în mod elementar, deci să-l privim cu atenție, pentru a înțelege jocul pe care-l practicăm (la care luăm parte) și de care toți suntem jucați (subjugați).

v. 27

27 Atunci soldaţii procuratorului l-au adus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul lui toată cohorta,

Actorii scenei sunt soldații. Aceștia îi reprezintă pe cei care au puterea de a da moartea și pe cei care se expun morții. De fapt, soldații reprezintă consecințele stăpânirii omului asupra omului: fiecare dominare a omului peste om este violență și moarte. Iar soldații exercită violența în mod legal… Și dau o reprezentație scenică a originii consecințelor puterii lor dătătoare de moarte… care-i acea putere de moarte care guvernează istoria omului; acea glumă (farsă) cu care toți ne jucăm în mod tragic, și de care toți suntem luați în derâdere… Iar soldații sunt actorii, dar nu în numele lor, ci ei pot exercita legal violența în numele celor care pot dăuna mai mult, ținându-i în teroare pe cei care nu se supun celor puternici. Soldați sunt reprezentanții regelui.

Scena are loc în pretoriu, care-i casa guvernatorului, a reprezentatului regelui. Aici se află garnizoana militară, soldații. Așadar violența reprezintă casa puterii. Ce face puterea fără ajutorul violenței?

Am văzut în povestirea pătimirii lui Isus, că prima violență pornește de la bani, continuă prin săbii – și Petru este un exemplu vestit – continuă cu sărutul și cu potirul și, în final, se reîntoarce la săbii. Când nu mai este nimic de făcut, intră în acțiune săbiile. Iar motivul, originea oricărei violențe întotdeauna este „a-l stăpâni pe celălalt”. Și înseamnă a nu-l accepta pe celălalt ca frate și a nu se accepta pe sine ca fiu, crezând că propria mea valoare înseamnă a-l stăpâni pe celălalt.

„Toată cohorta era adunată în jurul Lui”… Acesta este primul principiu al istoriei noastre: cohorta – manipularea soldaților – care stă în pretoriu, păzește inocentul, nevinovatul. Altfel spus, cine stă în centrul violenței? Întotdeauna se află inocentul. Cine poartă și îndură violența? Cine nu o face! Cel puțin în momentul în care o ia asupra sa, nu o face. Pentru că dacă știe să dăuneze, el este cel care dăunează, iar inocent devine cel asupra căruia el face violență… Acest fapt este scandalos, dar e prima lege a istoriei: răul îl ia asupra sa cel care nu-l face; altfel spus, violența o îndură inocentul…

În jurul lui Isus se desfășoară această scenă mimată de soldați, care imită încoronarea regelui: regele întotdeauna este aclamat de soldați, de cei care au puterea morții… Apoi ei sunt legitimați (recunoscuți, autentificați) de rege…

Soldații fac o scenetă, o reprezentație sacră, arătând tragedia jocului lor.

v. 28

28 şi după ce l-au dezbrăcat, l-au acoperit cu o mantie purpurie.

Primul lucru pe care-l fac e să-L „dezbrace”… Regele nostru rămâne gol; expus violenței din partea tuturor. Fiul omului ia asupra Sa goliciunea lui Adam.

Apoi ca haină îi pun „hlamida (o mantie) roșie”, care reprezintă purpura, hlamida împăratului, dar și mantaua soldatului pătată de sânge, pe timp de război.

Ce este haina (mantaua) puterii, dacă nu violența făcută asupra săracului?

Violența pe care săracul o duce pe umerii săi: este jefuirea (dezbrăcarea) săracului. Și-i o jefuire pe care Isus o duce pe umerii Săi.

După cum în Io. 13 Isus se dezbracă „pentru a sluji” – spală picioarele discipolilor – și în acest loc dezbrăcarea Sa este o revelație a „slăbiciunii” lui Dumnezeu, pentru că El este Iubire.

v. 29

29 Împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap, iar în mâna dreaptă o trestie şi, îngenunchind, îşi băteau joc de el spunând: „Bucură-te, rege al iudeilor!”

Avem toate insignele (stemele, semnele) regale: mantaua, cununa.

Cununa reprezintă aureola de aur, de lumină, de mărire, care radiază din cap. Regele este simbolul lui Dumnezeu pe pământ. La fel cum El are aureola de aur și de lumină… Dar al cărui Dumnezeu? Dumnezeu nu dorea ca Israelul să aibă un rege, precum celelalte popoare, care să-l stăpânească… deoarece gloria lui Dumnezeu este libertatea. Iar mărirea omului este să fie liber, pentru că este fiul Său. Iar mărirea regelui care neagă libertatea este contrarul (opusul) gloriei lui Dumnezeu. De fapt, această mărire (cunună) este „de spini”. Să ne amintim de textul din Judecători 9, care ne povestește că pomii doreau să-și aleagă un rege, dar numai rugul, spinul a acceptat să fie rege, spunându-le: „Dacă voi mă puneți cu adevărat împărat peste voi, atunci veniți și vă odihniți sub umbra mea; iar de nu, atunci va ieși foc din spini și va arde cedrii Libanului” (Jud. 9, 15).

În jocul nostru de însușire a puterii, mărirea nu-i nimic altceva decât umbra, spinii și focul rugului.

Cine sunt persoanele glorioase, mărețe? Sunt cele asemănătoare cu rugul. Ele sunt spinii puși pe capul săracilor Isuși. Dar sunt spinul înfipt în om, căci omul își pierde umanitatea (omenia) și demnitatea sa.

Isus este încununat. Cu ce? Este încununat cu opusul aureolei regelui. Gloria regelui este plătită de spinii îndurați de supușii lui.

În acest loc Isus este descris ca fiind – Cel care și-a pierdut numele – omul negativ, asupra Căruia se revarsă tot răul pe care-l facem. De fapt, la sfârșitul acestor versete, Ioan spune: „Iată omul!”. Iată ce facem noi cu omul, prin jocul nostru de a ne însuși puterea, prestigiul, violența: distrugem omul…

Versetele sunt o mare revelație, ne ajută să înțelegem jocul pervers și prostuț pe care-l facem și prin care toți suntem jucați (dominați, subjugați), acest joc reprezentând răul istoriei care se perpetuează și se revarsă peste Isus…

Ioan trece în revistă toate simbolurile regalității: mai întâi ne spune cine-I dă cohorta și sabia, apoi mantaua roșie și cununa de spini… și, în final, sceptrul, adică trestia.

Sunt simbolurile specifice regelui, dar în Isus acestea se sedimentează (așază) în mod negativ. Altfel spus, întreaga latură negativă a regelui, experimentată de toți oamenii -de aceia se spune: „Iată omul” – se depozitează în Isus.

Trestia reprezintă sceptrul, bastonul (toiagul).

Bastonul indică prelungirea mâinii, puterea, mai bine zis, puterea de a-l lovi pe celălalt. Aceasta e puterea. Bastonul indică puterea mâinii de a lua puterea.

Sceptrul este ceva interesant. Dacă cu mâna tu faci ceva, cu sceptrul, nu faci nimic, ci-i obligi pe alții să facă orice dorești… Sceptrul este precum telecomanda, adică tu îi comanzi pe alții. Iar aceștia își pierd capul și te delegă pe tine drept cap al lor. Tu le tai capul. Nu mai judeci. Și astfel, ești executantul perfect al violenței, tocmai cu ajutorul sceptrului, care are puterea de a dăuna, chiar și la distanță, prin intermediul sabiei soldaților.

Versetele sunt un text simplu, care ne prezintă filozofia reală a istoriei. Un text scris cu sânge pe trupul săracului Isus și al sărăcuților Isuși, chiar și-n zilele noastre.

În Marcu, sceptrul este folosit pentru a-L lovi pe Isus peste cap… Violența – puterea – se revarsă peste Isus prin această lovire, chiar peste cununa de spini, pusă pe capul Său.

Îngenunchierea înaintea Lui este „închinarea, prosternarea”, iar prosternarea înseamnă a-i oferi puterii ceafa sau gâtul. Oferi gâtul celui care-ți poate lua viața, recunoscând că el este stăpânul vieții tale; e stăpân tocmai cel care ți-o poate lua. Iar viața ta depinde de el pentru că tu i-o dai în acest fel, prosternându-te. Iar el te ține sub stăpânire, cu amenințarea că-ți ia viața dacă tu nu ții gâtul aplecat sub puterea lui. Acesta este semnul prosternării. Și înseamnă că omul deleagă întreaga sa umanitate (omenie), libertatea sa și devine executantul lipsei de omenie.

Apoi „își bat joc de El, zicând: Bucură-Te regele iudeilor”. Își bat joc de adevăratul rege. Căci comportându-ne astfel, ne batem joc de adevărul omului (naturii umane).

Adevăratul rege nu-i cel care ține picioarele pe gâtul celuilalt, care stăpânește, care comandă și care se folosește de violență. Adevăratul rege – omul liber, chipul lui Dumnezeu – este Isus, este Cel care nu face răul sub nicio formă; este Cel care-i nevinovat (inocent) și care nu dăunează nimănui. Și, aflându-se într-o situație de violență, răspunde răului prin bine. Și, astfel, devine omul negativ și universal care ia asupra Sa (duce pe umerii Săi) răul tuturor.

Iar prin cuvintele „Iată omul”, ne arată ce facem noi cu omul.

„Iată adevăratul rege!”, Acesta este! Celălalt este un rege fals, este un rege neserios, care ne joacă (ne stăpânește și ne subjugă) pe toți. Căci noi preferăm acest model negativ de rege.

Până când nu vom dori și avea acest model al omului, al regelui și al lui Dumnezeu, vom rămâne sclavi.

„Bucură-Te regele iudeilor!”. Iar la sfârșitul acestei scene, „Iată omul!”, apare omul în toată lipsa lui de omenie, care se revarsă peste Isus, dincolo de orice minciună, aureolă, imagine televizată… Acela este omul pe care noi îl construim, cu ajutorul violenței și al criteriilor pe care le avem! Și… „Iată adevăratul om”, este Cel care-i capabil să ducă pe umerii Săi violența noastră, fără să o facă.

Mai mult: „Iată-L pe Dumnezeu!”, iată cine-i Dumnezeu! Pentru că numai El se poate comporta astfel.

Dumnezeu este Cel care ia pe umerii Săi violența noastră. Și cum răspunde vizavi de răul nostru? Luându-l asupra Sa: „mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii”.

Isus este precum un container universal, în care se depozitează întreaga noastră impuritate, mizerie și violență, la fel cum se descarcă asupra celor săraci și slabi.

Isus ne revelează adevărul omului fals, al jocului urât pe care-l jucăm noi, precum și adevărul lui Dumnezeu și al omului adevărat, al omului liber…

Puterea acestei scene este cea de a ne schimba imaginea noastră falsă despre om, dar ca să ne-o schimbăm, trebuie să privim îndelung această scenă. Altfel, mereu vom crede că adevăratul om este cel care are săbii, bani, putere (toiege), potire… care-i îmbrăcat în mantie roșie, care are cununa pe cap, care deține sceptrul, puterea comenzii, înaintea căruia toți se prosternează… acel om care-i o bătaie de joc (o batjocură) a omului. Noi dorim din tot sufletul tocmai ceea ce merită dispreț. Până când nu ne vom schimba părerea despre omul adevărat și împlinit, ne distrugem…

Jocul nu se încheie aici, ci continuă…

v. 30

30 Apoi, scuipându-l, îi luau trestia şi-l loveau peste cap.

Nu scuipatul, ci sărutul face parte din ceremonialul încoronării. Sărutul înseamnă adorația, a duce la gură: este obiectul dorinței omului. Scuipatul este opusul adorației.

Așadar, adevăratul rege este scuipat, disprețuit. Cel care cu adevărat e frumos – care deține însuși frumusețea lui Dumnezeu, care-i iubire împotriva oricărei violențe – această frumusețe e scuipată, iar noi adorăm celălalt rege, pe cel urât.

La ce folosește sceptrul autorității? Pentru a lovi capul. Autoritatea folosește pentru a decapita, pentru a-i lua omului folosirea inteligenței, a libertății și a voinței. Căci altfel, la ce folosește? Lucrurile înțelepte trebuie făcute oricum (și fără sceptrul autorității)…

Această scenă e simbolică, simplă, dorind să ne arate o filozofie a istoriei, o înțelepciune care-i ascunsă celor puternici din această lume, dar este revelată tuturor celor mici, adică acelora care sunt tratați la fel ca Isus prin jocul nostru…

Tragedia nu constă în faptul de a fi batjocoriți astfel, căci Isus este cu adevărat liber, ci tragedia este faptul că noi facem acest joc urât. Răul este a face rău și nu a avea puterea de a-l lua asupra noastră și a-l dizolva. Comportamentul lui Isus, care nu face niciodată răul, este puterea divină a iubirii.

Aceste versete ne arată cât de mult ar trebui să deplângem tocmai ceea ce noi adorăm. Textul este foarte clar, urmând linia VT care critică regalitatea, căci Dumnezeu vrea cu toate puterile Sale libertatea omului.

Versetele sunt o învățătură puternică și pentru noi, căci astăzi modelul omului pe care-l dorim nu s-a schimbat… Și acum are valoare cel care domină și nu cine are dreptate, duioșie, milă. Și în zilele noastre omul violent este văzut ca având valoare: e mai valoros cine dăunează mai mult…

E important ca noi, credincioșii, să promovăm cu adevărat în acțiunile noastre culturale, sociale și politice această imagine despre om: ultimul dintre oameni reprezintă marea valoare, căci este Domnul! În ultimul ni se arată adevărata umanitate (omenie) a omului. Cine nu face așa, este neom, e împotriva sa, își pierde umanitatea sa, nu cel batjocorit. Nu mai e om, nu mai este după chipul lui Dumnezeu, ci-i o batjocură de om. Chiar dacă toți îl adorăm, ne prosternăm, îi oferim gâtul, sărutul, îi sărutăm mâna… Însă stăpânitorul (dominatorul, violentul) este ocara omului, care stă în fiecare dintre noi.

v. 31

31 După ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de mantie şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus ca să-l răstignească.

Comentarea întregii scene din partea evanghelistului este batjocura: este batjocura jocului nostru care se revarsă asupra lui Dumnezeu.

Tot răul pe care-l facem și-n zilele noastre se răsfrânge asupra lui Dumnezeu, a Fiului și a săracilor Isuși, și, până la urmă se revarsă asupra fiecărui om, care devine neom. Și toată această neomenie este dusă pe umerii umanității celor din urmă: „Iată omul!”, care – pentru noi – este regele nostru, Domnul nostru.

Apoi Îl dezbracă de manta, Îl îmbracă cu hainele Lui, acele haine pe care ni le va lăsa pe cruce, loc în care va duce goliciunea noastră și, ca moștenire, ne va da haina Fiului.

Tocmai moștenirea hainei Fiului e singura moștenire pe care o are… iar „haina Fiului” este gloria, mărirea Fiului. Și această mărire este rezervată tocmai dușmanilor Săi, celor care L-au răstignit.

Apoi Îl duc de acolo să-L răstignească. Începe convoiul (procesiunea), Isus este dus în afara zidurilor, este exclus. Și acolo va fi întronat, pe Calvar.

Ce să facem cu tradiția creștină a lui „Iată omul” sau a „feței sfinte”?… Această scenă este analoagă cu cea care s-a repetat în sinedriu, loc în care-L loveau și-I spuneau: „Prorocește, cine Te-a lovit?”. Să ne așezăm înaintea acestei fețe și să-L întrebăm: „Prorocește, cine Te-a lovit?”. Cu alte cuvinte, să ne întrebăm: noi la care joc participăm?

Așezându-se înaintea acestei fețe, sfinții au înțeles mărirea lui Dumnezeu – care-i umilința, umanitatea Sa – și înaintea acestei fețe spune sf. Ignațiu: „Trebuie să urâm tot ceea ce lumea dorește – mărirea, puterea, onoarea – pentru a iubi și îmbrățișa ceea ce Domnul a iubit și îmbrățișat, umilință, până la a dori să fim disprețuiți și considerați nebuni (dar fără să dăm vreun motiv în acest sens, căci nebuni sunt cei care caută mărirea, puterea și onoarea), pentru a-L imita pe Domnul și libertatea Sa”. Până când un om nu atinge această libertate – această gândire – mereu e sclavul imaginii bune de sine, a gloriei și a puterii sale… Niciodată nu-i un om liber. Și orice decizie de a sa, o va lua în funcție de avantajul, interesul (câștigul), gloria, prestigiul, puterea pe care le poate dobândi… Adică face jocul opus al lui Isus.

Așadar scena lui „Iată omul” vrea să ne conducă să-L contemplăm pe Adevăratul om și pe Adevăratul Dumnezeu și să ne dea libertatea progresivă de a iubi tocmai această față a lui Isus și să-L recunoaștem în ultimul dintre frați pe regele nostru. Este adevărul pe care l-a înțeles Maica Tereza și l-a comunicat tuturor.

Ea nu i-a îngrijit din milă… Acțiunile făcute din milă sunt periculoase… Ci ea i-a îngrijit datorită venerării față de ei… datorită respectului pentru acea umanitate, care-i adevărata umanitate și adevăratul rege.

Acest text trebuie nu atât explicat, ci contemplat, și să ne întrebăm: „pe cine lovesc?”; „ce joc fac, ce prefer?”. Și să descopăr jocul meu privind această oglindă a adevărului, care-i fața lui Isus.

Texte utile

  • Psalmii regalității, 93-100, căci cu adevărat Acesta e rege.
  • Critica regalității, Jud. 9, 7-15
  • 1Sam. 8, Israel care cere un rege, iar Domnul nu vrea să i-l dea. Domnul le spune ce li se va întâmpla dacă vor renunța la libertatea lor, dar ei insistă și atunci Domnul cedează cerinței lor…
  • Is. 52 – 53, cântarea a IV-a a slujitorului;
  • Înț. 2, destinul omului drept
  • Col. 1, 13-20
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop