Botezătorul (şi poporul) îl aştepta pe Mesia ca pe Cel care urma să stăpânească popoarele până la marginile pământului, iar pe toţi cei care nu I se supuneau i-ar fi distrus.

Acest text este cea dintâi prezentare a lui Mesia, adică Isus. În Ps. 2 stă scris: „Tu eşti Fiul Meu”… Aceste cuvinte pe care Dumnezeu le adresează regelui în VT – reprezentantul Domnului pe pământ – acum Tatăl le spune despre Isus. Tatăl nu risipeşte cuvintele. În Evanghelii vorbeşte numai de două ori: o dată pentru a spune: „Acesta este Fiul Meu” şi a doua oară pentru a spune „Ascultaţi-L”. Fiul este Isus aşa cum ni-L descrie Evangheliile, iar Tatăl ne spune: priviţi la El şi ascultaţi-L.

Se citeşte Mt. 3, 13-17

¹³ Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. ¹⁴ Dar Ioan încerca să-l oprească spunându-i: „Eu trebuie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” ¹⁵ Însă Isus i-a răspuns: „Lasă acum, căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. Atunci el l-a lăsat. ¹⁶ După ce a fost botezat, Isus a ieşit îndată din apă. Şi iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui. ¹⁷Şi iată, un glas din ceruri spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea”.

Primul cuvânt al Tatălui ni-L prezintă pe Fiul şi ne arată stilul Său: El se prezintă ca Fiu, folosindu-se de evenimentul scandalos al Botezului. Nici Botezătorul nu înţelege gestul lui Isus. În această scenă – Isus stând la rând cu păcătoşii – avem cea dintâi revelaţie (arătare) a lui Dumnezeu. Întreaga Evanghelie va descrie acest eveniment început la Botez. Botezul este sămânţa care va creşte şi va deveni marele pom, care va fi crucea.

Botezul şi răstignirea includ întreaga Evanghelie (se află la cele două extremităţi ale Evangheliei după Matei).

Dacă Botezul înseamnă că Isus se aşază în rând cu noi, împlinind ceea ce a fost spus în Isaia: „Dumnezeu se numeşte Emanuel”, adică Dumnezeu cu noi, în acelaşi timp realizează şi ceea ce spune la sfârşitul Evangheliei: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Scena botezului face referire la sfârşitul Evangheliei.

Isus „se lasă botezat”. Scufundarea în apă este simbolul morţii. Vom vedea la urmă că adevăratul botez va fi crucea. Aici se scufundă împreună cu păcătoşii, pe cruce va sta între doi tâlhari. La botez se deschid cerurile, pe cruce catapeteasma templului se rupe în două… Aici coboară Spiritul, pe cruce Isus îşi dă Spiritul, ne dă Spiritul. Aici Tatăl îl proclamă Fiu, pe cruce, centurionul spune: „Acesta este într-adevăr Fiul”.

Întreaga Evanghelie este cuprinsă între aceste două scene. Înseamnă că tot ce stă în mijloc este explicaţia acestor două evenimente. Astfel, Botezul nu este numai un simplu episod din viaţa lui Isus, ci începutul întregului Său minister/misiuni. Începutul înseamnă originea, şi tot restul este dezvoltarea acestui eveniment.

Botezul este revelaţia Fiului: Tatăl ne spune că Fiul este egal cu Tatăl. Deci, botezul este revelaţia lui Dumnezeu, fiind prima dată când Dumnezeu se prezintă între oameni.

Din veşnicie, Dumnezeu s-a gândit cum să se descopere omului şi ce să facă… După prima „greşeală” pe care a făcut-o cu Adam, Dumnezeu s-a prezentat şi Adam s-a ascuns. Apoi timp de 30 de ani, în mijlocul oamenilor, Isus a studiat situaţia şi nu a aflat un alt mod mai bun decât acesta: s-a pus în rând cu păcătoşii. Nu putem spune că Isus a improvizat! Din veşnicie… plus alţi 30 de ani!

Noi uităm aceste lucruri… Să încercăm să ne imaginăm cine este Dumnezeu. Să presupunem că niciodată nu L-am cunoscut şi totuşi cineva ni-L prezintă şi El însuşi ni se prezintă… La ce ne aşteptăm de la Dumnezeu? Cineva care vine din Nazaretul Galileii, dintr-o zonă semi-păgână, un necunoscut, un tâmplar, care are 30 de ani şi nu este căsătorit, nu are o funcţie socială importantă şi se pune în rând cu păcătoşii şi cere să fie botezat. Se scufundă în apă. Acceptă până la capăt condiţia umană. Aceasta e prima prezentare a lui Dumnezeu.

De ce Isus este Dumnezeu? Pentru că face ceea ce niciun om nu face. Face exact contrariul a ceea ce noi gândim despre Dumnezeu. Noi cugetăm că Dumnezeu este departe, e perfect, e Creatorul cerului şi al pământului, care se simte mereu bine şi… în final, noi concluzionăm greşit că nu o să-L intereseze oamenii o veşnicie sau, dacă nu sunt perfecţi, El îi va judeca, osândi.

Însă, Dumnezeul nostru este acest om care stă la rând împreună cu păcătoşii. Dacă noi am contempla această scenă pentru restul vieţii noastre, am înţelege tot mai mult misterul lui Dumnezeu. El este solidaritatea absolută cu omul pierdut. Botezul este simbolul creaturii, al morţii, prin urmare Dumnezeu este solidar cu omul care se simte singur. Moartea este limita noastră de singurătate. Dumnezeu este solidar cu noi, tocmai în aspectul care ne-a cauzat blestemul: păcatul. Isus se pune în rând cu păcătoşii. Aceasta este cea dintâi prezentare a lui Dumnezeu şi întreaga Evanghelie o va trata, dezvolta şi se va încheia pe cruce, loc în care – tot ceea ce la botez e împlinit în mod anticipat – se va împlini definitiv.

Botezul este alegerea Fiului. Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu” afirmând că-I place cum s-a comportat. Acesta este sensul general al pericopei. Botezătorul crede că nu este drept să se întâmple acestea. Isus răspunde că tocmai astfel împlineşte „toată dreptatea”.

v. 13

¹³ Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el.

„În vremea aceea”, adică atunci când Isus avea 30 de ani… Şi noi citind textul, trăim acea oră, adică ne aflăm şi noi pe malul Iordanului. Am ascultat predica Botezătorului, am alergat şi noi la Iordan pentru a ne recunoaşte oameni şi păcătoşi.

Textul subliniază că „Isus soseşte” şi nu spune „pleacă”. Acel „soseşte” ne spune că iniţiativa este a lui Isus, care răspunde incapacităţii noastre de a merge la El. El este Dumnezeu care a venit, vine continuu şi va veni. Cu ce scop vine pe pământ? Vine să fie Botezat. A fi botezat înseamnă a merge în profunzime, a fi scufundat. Vine să penetreze până în străfunduri realitatea umană, pentru a fi la fel ca toţi oamenii şi împreună cu toţi, astfel încât niciun om să nu mai fie singur: în special acolo unde omul este mai singur, în limita sa, adică în moarte şi-n păcat. El vine pentru a fi prezent acolo.

Aceasta este alegerea fundamentală a lui Dumnezeu: a fi cu omul (Emanuel) cu o iubire mai mare decât orice limită (singurătate, păcat), cu o iubire mai tare decât moartea. Este o iubire mai mare decât orice moarte şi decât orice rău. El vine!

Pavel spune că El s-a făcut „blestem” şi „păcat” pentru noi. Noi mergem la Iordan şi lăsăm acolo mizeriile şi păcatele noastre. El ce face? Se scufundă în această realitate. Este o scenă pe care nu trebuie să o uităm, deoarece este cheia interpretării întregii Evanghelii. Fiecare pasaj îmi arată modul în care Dumnezeu intră în viaţa mea. Nu intră ca un atotputernic, ci cu solidaritatea absolută, cu simpatia, cu compasiunea (mila), deoarece El este Fiul. Şi dacă este Fiul, nu poate să nu fie solidar cu fraţii, altfel nu ar fi Fiu. În acest gest al lui Isus se arată natura lui de Fiu. Dacă nu s-ar fi comportat astfel, nu ar fi Fiu. Şi Dumnezeu nu ar fi Tată, dacă Isus nu ar merge între fraţii pierduţi.

„Sosirea” lui Isus la Iordan şi „punerea” Sa în rând cu păcătoşii ne arată cine este Dumnezeu: cine e Fiul şi Tatăl. Şi ne schimbă ideile despre Dumnezeu. Acel Dumnezeu puternic, teribil, pe care toate religiile îl au, care este judecătorul omului… Evanghelia nu vorbeşte despre o astfel de imagine a Sa. NU spune că este sfânt în sensul de „separat”. Ci Dumnezeu este sfânt pentru că se amestecă cu tot răul şi cu fiecare păcat. Aceasta este sfinţenia Lui, adică deosebirea Lui.

Dacă noi înaintea răului ne retragem, iar înaintea binelui imediat ne propunem să ni-l însuşim, El este sfânt, adică este diferit de noi pentru că înaintea răului – fiind Iubire – se pune în rând cu păcătoşii.

Răul îl simte şi-l ia asupra sa tocmai persoana care nu-l face. Fapt pentru care El – care este dreptul şi sfântul – simte şi ia tot răul asupra Sa.

Această scenă este o miniatură care conţine întreaga Evanghelie. Să cugetăm la această scenă atunci când ne gândim la Dumnezeu, să n-o uităm niciodată… Aparent nu spune nimic, de fapt este momentul în care Isus îşi începe lucrarea Sa mântuitoare. Când cineva devine preot încearcă să-şi facă un program, să anunţe ceea ce vrea să facă… Botezul este alegerea lui Dumnezeu, singura alegere care mântuieşte omul. Toate celelalte alegeri îl pierd pe om (toate celelalte alegeri sunt datorate acelui rău pe care noi îl avem în urma păcatului strămoşesc şi pe care El îl ia asupra Sa). Acest stil al lui Dumnezeu ne spune cine este EL.

Când se vorbeşte despre botezul lui Isus, evanghelistul doreşte să vorbească şi despre botezul nostru. Era inutil să scrie textul pentru Isus, căci deja Isus se botezase. Evanghelia e scrisă pentru noi, pentru a ne ajuta să înţelegem ce este botezul. Botezul înseamnă a avea acest spirit al Fiului, această solidaritate cu fraţii. Botezul înseamnă a se pune la rând împreună cu alţii.

Isus „soseşte pentru a fi botezat”. Nu este vorba de dorinţa, voinţa, hotărârea umană: nu se naşte din trup şi sânge, ci este ceva care vine de la Dumnezeu. Este Dumnezeu Cel care-L scufundă. Exprimarea (în formă pasivă) „vine pentru a fi botezat” înseamnă tocmai acest lucru. Scufundat, introdus în situaţia noastră. De aceea pe Isus îl putem afla în situaţia noastră.

v. 14

¹⁴ Dar Ioan încerca să-l oprească spunându-i: „Eu trebuie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?”

Se pare că spusele lui Ioan sunt logice. „Ioan caută să-L oprească”. Evanghelistul utilizează imperfectul, o acţiune continuată, dorind să descrie faptul că Ioan continua să-L oprească, spunând că nu este drept. De fapt, nu este just ca Dumnezeu să fie acolo, după criteriile noastre de „dreptate”. În schimb, Isus va spune că tocmai astfel se împlineşte dreptatea lui Dumnezeu.

Încerca să-L oprească şi spunea: „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine”. Isus nu botează pe nimeni. Ioan când scrie că Isus boteza, se corectează şi afirmă că botezau discipolii Lui (cf. Io. 3,22). Pentru că El nu ne botează, ci noi suntem botezaţi în El, în botezul Său. El nu a venit pentru a ne scufunda sub apă, a venit pentru a intra sub apă împreună cu noi. Şi noi suntem botezaţi în El, în moartea Sa, adică în iubirea Sa pentru noi. Deci, botezul nostru are o însemnătate particulară: suntem scufundaţi (incluşi) în iubirea Sa pentru noi.

Dacă El nu se lasă botezat, adică dacă nu ne iubeşte şi nu-şi dă viaţa pentru noi, noi nu putem fi botezaţi. Suntem numai spălaţi cu apă. Ioan zice că el are nevoie să fie botezat de Isus… Însă adevărul este că Dumnezeu are nevoie să fie botezat de noi!

Atunci când se spune „a avea nevoie” în NT (în Luca) se vorbeşte de necesitatea crucii. Dumnezeu are nevoie să urce pe cruce. De ce? Pentru că noi – care suntem fiii Săi – suntem pe cruce. Şi atunci El trebuie să vină după noi acolo unde suntem. Este nevoia lui Dumnezeu de a fi botezat şi nu a noastră… Noi avem nevoie să evităm botezul, adică moartea. De fapt, putem fi botezaţi numai în El, adică în iubirea Sa, în moartea Sa. Astfel avem viaţă.

„Şi Tu vii la mine?”. Este clar! Isus vine la noi. Dacă El nu soseşte la Iordan, în moartea şi-n păcatul nostru, noi suntem singuri şi avem nevoie.

Dumnezeu putea să facă orice altceva pentru mântuirea noastră, dar niciodată nu am fi înţeles cine este Dumnezeu. Deoarece S-a lăsat botezat de noi, a intrat în situaţia noastră, în răul, moartea şi păcatul nostru, Şi-a dat viaţa pentru noi, cei care-L răstignim… niciun om nu poate să se îndoiască cu privire la identitatea lui Dumnezeu: El este cineva care iubeşte infinit.

În evenimentul botezului se arată esenţa lui Dumnezeu, sfinţenia Sa. O esenţă contrară celei imaginate de toate religiile şi chiar de Botezătorul care nu vrea să-L boteze pe Isus.

v. 15

¹⁵ Însă Isus i-a răspuns: „Lasă acum, căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. Atunci el l-a lăsat.

Isus îi cere permisiunea lui Ioan să fie botezat. Şi spune că „acum” este „convenabil”… E convenabil pentru Botezătorul şi pentru noi ca Isus să fie botezat. Ne convine nouă ca Isus să fie acolo cu noi, să împărtăşească starea noastră. Dar este necesar şi pentru El să fie acolo, deoarece aşa se împlineşte „orice dreptate”. Adică dreptatea şi voia Tatălui. În această solidaritate a Fiului cu fraţii se împlineşte voia Domnului în lumea întreagă. Pentru că dacă Isus este ultimul din rândul păcătoşilor, solidar cu ei, este prezent peste tot. Este prezent şi în realitatea morţii şi în cea a păcatului. Şi aşa se împlineşte planul lui Dumnezeu de a fi prezent cu iubirea Sa peste tot.

Botezul lui Isus – moartea Sa – este împlinirea oricărei dreptăţi a lui Dumnezeu. Crucea este sentinţa Sa. Şi sentinţa Sa este de a-şi da viaţa pentru toţi fiii Săi. Şi o dă în Fiul.

Este minunat că Isus cere permisiunea: „lasă”. Şi Ioan a permis…

Dumnezeu ne cere permisiunea să intre în răul nostru, să se boteze în situaţia noastră, să intre în păcatul nostru, adică să ne ierte. „Aşa se împlineşte orice dreptate”. Pentru noi este greu de înţeles că toată dreptatea – toată Scriptura – se împlineşte prin faptul că Isus este solidar cu noi. În grădină Isus spune: „Aţi venit să mă prindeţi ca pe un tâlhar”… apoi adaugă „Aşa se împlineşte Scriptura”. Faptul că Eu, Isus, sunt considerat un tâlhar. Întreaga Scriptură, promisiunea lui Dumnezeu, se împlineşte în faptul că Fiul este împreună cu tâlharii, cu fraţii Săi. Astfel, toţi fraţii sunt în prezenţa Domnului. Şi aceasta este întreaga Scriptură. Ea revelează pasiunea lui Dumnezeu pentru om şi astfel se împlineşte.

Când se spune „socotit printre păcătoşi”, înseamnă unul, doi, trei… adică Isus face parte din rândul lor. Ultimul dintre păcătoşi este El, căci s-a făcut ultimul dintre toţi. Aceasta e imaginea lui Dumnezeu şi este fundamental să o înţelegem, pentru a alege să trăim în mod creştin viaţa noastră.

Este o alegere opusă oricărei religii care tinde să dea legi şi norme potrivit cărora cine le respectă este bun, iar ceilalţi nu sunt buni. De fapt, fiecare religie, în funcţie de normele pe care le emite, desparte pe cei buni de cei răi. Aici însă este vorba de încălcarea oricărei norme. Este compasiunea, mila, este solidaritatea cu toţi păcătoşii şi blestemaţii.

Avea dreptate Ioan să se scandalizeze. Probabil că noi nu ne scandalizăm pentru că fiind creştini de două mii de ani, îl experimentăm pe Dumnezeu ca pe orice alt Dumnezeu comun tuturor religiilor, fără să înţelegem că specificul Său este acesta despre care am vorbit.

„Lasă”. Noi avem o capacitate de împlinire destul de limitată, dar avem o capacitate de împotrivire, de interzicere aproape infinită. Şi această capacitate poate exista şi faţă de Dumnezeu care este infinit. Dacă eu îi spun „nu”, El respectă „nu-ul” meu. Când am ascultat că Isus îi spune lui Ioan „lasă”, este un fel de rugăminte din partea lui Isus, aproape cerşind consensul meu de om. Dacă noi îi dăm voie Domnului, se realizează acele lucruri pe care numai El le poate cugeta şi face. Capacitatea omului este enormă. Ioan „l-a lăsat”.

v. 16

¹⁶ După ce a fost botezat, Isus a ieşit îndată din apă. Şi iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui.

Isus coborât în apă şi Isus mort pe cruce… Coborârea Sa, în realitate este urcarea şi înălţarea Sa. Dumnezeu se revelează în coborârea Sa. Tocmai în moartea, în scufundarea Sa, Isus urcă în toată gloria Sa, deoarece gloria Sa este iubirea. Tocmai aşa se revelează totul.

Isus a ieşit (a urcat) din apă, adică a adus pe pământ această viaţă nouă, care este cea a iubirii mai tari decât moartea, iubirea crucii. În episodul Botezului, acest „a coborî-a urca” este o referire la moarte-înviere.

Moartea e limita absolută, e momentul în care fiecare este teribil de singur. Fiecare este definit (mărginit) de moartea sa, care la rândul ei îi delimitează viaţa. Şi a se apăra de moarte este sensul vieţii omului. O iubire care este solidară cu omul care este singur, este o iubire mai tare decât moartea, adică este viaţa. Este ceea ce eliberează viaţa ta de mecanismele de apărare, de egoism, de frică… Tocmai în moarte eu aflu o iubire absolută, o companie mai puternică decât moartea: pe Dumnezeu. Mai mult, mi se arată urcarea, gloria Sa, iubirea Sa deplină. Oricare ar fi moartea mea, chiar dacă ar fi moartea unui tâlhar, a unui blestemat, deoarece aceştia sunt păcătoşi, însă Isus este cu toţi.

„Se deschid cerurile”, la fel ca-n ceasul morţii Sale când s-a rupt în două catapeteasma templului – care-l ascundea pe Dumnezeu – aşa şi cerul este simbolul lui Dumnezeu… Acum Dumnezeu nu mai este în cer, este aici. Prin această alegere de solidaritate, prin botez, pământul se uneşte cu cerul; acum cerul este pe pământ; Dumnezeu este pe pământ şi noi avem viaţa Sa.

De fapt, „coboară Spiritul lui Dumnezeu”. Spiritul coboară peste El în chip de porumbel. Spiritul este viaţa, respiraţia. Viaţa lui Dumnezeu este pe pământ. Viaţa lui Dumnezeu este iubirea dintre Tatăl şi Fiul… În Isus, în botezul Său, în moartea Sa, nouă ne este dăruită aceeaşi iubire a Sa. Şi noi nu mai trăim moartea, ci iubirea Sa mai tare decât moartea. Şi acesta este începutul vieţii noi.

Această scenă a Spiritului – ca porumbel peste ape – face referire la cartea Genezei, când Spiritul Domnului era peste ape. Adică se naşte lumea nouă. În această alegere de solidaritate cu noi se naşte creatura nouă, adică creatura plină de iubirea lui Dumnezeu.

Această scenă a porumbelului peste ape reflectă (Gen. 8) arca lui Noe. Lumea care este distrusă de păcat se reîntoarce la haosul originar din cauza păcatului. Înseamnă că există o lume nouă dincolo de moarte şi dincolo de păcat. Este o alianţă eternă pe care niciun păcat şi nicio moarte nu o poate distruge.

Acest porumbel peste ape face referire la Exod unde ca un vultur, Dumnezeu puternicul a purtat poporul Său: reprezintă eliberarea definitivă din sclavie.

Porumbelul este simbolul Spiritului, dar în Isaia este simbolul Israelului, al poporului. Şi mireasa în cântarea Cântărilor este numită „porumbiţă” care-şi iubeşte mirele.

Prin alegerea lui Isus noi avem Spiritul Lui şi răspundem iubirii Lui. În umanitatea botezată a lui Isus avem mântuirea întregii omeniri, pentru că El în acel moment este realmente solidar cu omul în orice limită şi orice rău. Acesta este gestul mântuitor. La începutul ministerului Său, Isus face acest gest esenţial. Este gestul Fiului care se face frate.

v. 17

¹⁷ Şi iată, un glas din ceruri spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea”.

Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu. Îmi place aşa cum e”. Şi zice este „acesta” şi nu un altul. El îmi place. Alţii, din nefericire, nu îmi plac. De ce? Pentru că acesta îmi seamănă. Ceilalţi nu. Ceilalţi sunt contrariul.

Avem această voce din cer. Dumnezeu nu are chip. Este interzis să ne facem o imagine a lui Dumnezeu (şi a omului). De ce? Pentru că Dumnezeu nu are chip, ci are voce. E Cuvânt. Chipul lui Dumnezeu este Fiul care ascultă Cuvântul. Şi omul devine cuvântul pe care-l ascultă: dacă ascultă cuvântul Tatălui, devine icoana Tatălui, egal cu Tatăl. Iată că Tatăl spune despre Isus – care este împreună cu toţi fraţii – acesta este Fiul Meu, adică Cel care ascultă şi realizează deplin cuvântul Meu. Cuvântul meu deplin realizat este Fiul. Pentru că Fiul e Cel care – la fel ca Tatăl – iubeşte fraţii. Dacă nu, nu este Fiu.

Isus spune: „Cine Mă vede pe Mine, îl vede pe Tatăl”, deoarece Isus este expresia perfectă a Tatălui.

În textul nostru, prin corelaţie, Tatăl spune: „Eu sunt tocmai astfel”. Textul ni-L prezintă pe Isus şi pe Dumnezeu ca fiind: mulţumire, iubire şi dorinţă de comuniune, dorinţă de botez, de scufundare în situaţia omului.

În acest pasaj evanghelic este singura dată când vorbeşte Tatăl, dar va mai vorbi şi la cap. 17 pentru a spune că acesta – Isus – este Fiul Său şi nu un altul. Deci să nu greşim. Restul Evangheliei va fi o dezvoltare a acestei alegeri: a Mea de Tată şi a Sa de Fiu, care este cea de a se face frate.

Aceste cuvinte se află în Ps. 2 „Tu eşti fiul meu” şi sunt cuvintele adresate regelui. Regele este fiul lui Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ… iată cine este adevăratul rege: este Isus. Tronul Său va fi crucea. El va fi răstignit. Şi în acest fel Isus distruge toate împărăţiile şi stăpânirile pământului, căci toate domniile pământului sunt greşite… Isus distruge sclavia şi dinamicele de subjugare şi rău.

„Fiul meu cel iubit” face referire la Gen. 22, jertfa lui Isac, sacrificiul fiului, sacrificiul crucii. În cruce Fiul se arată.

„În care este mulţumirea mea” face referire la Cântarea slujitorului din Is. 42: cel care se face slujitorul fraţilor şi astfel îi mântuieşte pe toţi.

Scena botezului este o miniatură care conţine întreaga revelaţie a lui Dumnezeu, la fel ca evenimentul crucii.

Sensul cel mai cutremurător este cel pe care şi Botezătorul l-a înţeles: nu, nu trebuie să faci aşa, Te împiedic să Te botezi, nu-i drept să fie aşa!

Dumnezeu este un altul şi Isus zice: nu! Lasă-mă, te rog. Şi Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu”. Şi coboară Spiritul.

Aceasta este prezentarea Fiului în episodul botezului lui Isus. Un botez care oferă şi sensul botezului nostru. Noi suntem botezaţi în botezul Său, adică în moartea Sa şi primim Spiritul Său, şi Tatăl ne confirmă ca fiind fii tocmai prin această alegere.