Orice lucru pe care-l face omul poate urma două căi: cea bună şi cea rea. Depinde de spiritul cu care omul trăieşte acel lucru.

În această cateheză vom vedea cele două căi care i se prezintă înainte lui Isus (şi fiecăruia dintre noi).

După ce Isus a făcut alegerea vieţii Sale – Botezul: de a se face frate pentru că El este Fiul – acum I se prezintă două moduri de a trăi ca fiu, în situaţiile concrete ale vieţii: sunt cele două moduri care ni se prezintă în mod constant nouă. Se numesc ispitele Domnului, pe care toţi le cunoaştem.

Să presupunem că unuia dintre noi ni s-ar întâmpla să reuşim să facem minuni: să facem ca pietrele să devină pâine, să ne aruncăm de pe un munte fără să păţim nimic, să fim filmaţi şi să spunem că Dumnezeu e cu noi; apoi să reuşim să controlăm toate băncile şi partidele din lume şi în sfârşit să construim o lume dreaptă… Cine dintre noi nu ar face aceste minuni? Eu le-aş face imediat…

Dacă acest fapt pentru noi ar fi un obiectiv, Isus spune că acesta ar fi greşit, fiind modul greşit de a trăi raportul cu bunurile lumii, cu persoanele şi cu Dumnezeu. E interesant răspunsul lui Isus. Mulţumim Domnului că noi nu reuşim să realizăm acest obiectiv… Dar noi folosim în mod sistematic şi încăpăţânat – ca mijloace – tocmai elementele pe care Domnul le-a lepădat, ca fiind ispite.

Se citeşte Mt. 4, 1-11

¹ Atunci Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. ² După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. ³ Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini”. ⁴ Dar el i-a răspuns: „Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu„. ⁵ Atunci, diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului ⁶ şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor ţine pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră„. ⁷ Isus i-a zis: „Mai este scris: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău„. ⁸ Diavolul l-a dus apoi pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi măreţia lor ⁹ şi i-a spus: „Îţi voi da toate acestea, dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora”. ¹⁰ Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji„. ¹¹ Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau.

Textul ne vorbeşte despre ispitirile lui Isus, care a făcut alegerea Sa.

A face alegerile adevărate, nici măcar nu e aşa de greu, dar este greu să le şi realizezi. A vrea binele e uşor… Toţi vrem binele. A-l realiza însă… aici apar dificultăţile. Şi sunt dificultăţi simple care-ţi sugerează că nu vei reuşi (deci îţi atacă încrederea), sau care te împiedică să înţelegi cum să-ţi realizezi obiectivul…

Isus experimentează aceste dificultăţi la fel ca noi.

Dificultăţile sunt reprezentate de modul natural de-a gândi (nu au nimic diabolic, cel puţin nu par că ar avea)… Ele sunt un mod uman de-a cugeta.

Aceste trei ispitiri ale lui Isus corespund ispitirilor pe care Israel le-a avut în deşert, ispitelor pe care le are Biserica, ispitelor pe care fiecare dintre noi le avem.

Prima ispitire este aceea a unui mesianism economic: a crede, a gândi că mântuirea înseamnă să te simţi bine. Dacă te simţi bine, vei muri – explodând de sănătate – dar îţi rămâne întrebarea „ce este viaţa?”. Greşeala constă în a confunda viaţa cu lucrurile materiale pe care le ai.

A doua ispitire este aceea a mesianismului religios: ştiu că viaţa nu constă în lucruri; viaţa este Dumnezeu, deci, vreau să văd cum lucrează Dumnezeu în viaţa mea. Deci doresc să am verificări, certitudini ale faptului că Dumnezeu e cu mine, adică aştept minunile. Domnul trebuie să facă minuni şi să-mi dea semne. Şi această ispită o avem mereu şi noi: spunem „Oare Dumnezeu e cu mine? Să-mi dea o dovadă”… Isus elimină această cale a minunii.

A treia ispitire este a mesianismului politic, şi e diabolică. Te substitui tu răului, îl gestionezi tu singur.

Ispitirile se includ în faptul că omul e definit de relaţiile sale. Omul e într-un raport cu lucrurile (pentru a trăi ca animal, are nevoie doar de lucruri ), dar omul are nevoie şi de persoane pentru a trăi ca persoană (ca om) – mă refer la relaţiile sale cu persoanele – şi omul are nevoie şi de Dumnezeu, căci e fiul lui Dumnezeu.

În ce constă ispita? În a trăi aceste nevoi într-un anume mod în loc de un altul.

Mă explic:

Pentru că „nu sunt viaţa”, ci viaţa „o am” – adică o am în relaţiile mele cu lucrurile, cu persoanele şi cu Dumnezeu – caut să-mi garantez existenţa posedând lucrurile… Aceasta este prima ispită a lui „a avea, a poseda”: posedând persoanele, este „căutarea puterii”; posedându-L pe Dumnezeu, prin „căutarea minunii”.

Calea posedării este (înseamnă) distrugerea lumii. Căci Dumnezeu e dar. Calea posedării este calea egoismului. Şi distruge raportul meu cu lucrurile, pentru că viaţa mea devine „sacrificată” lucrurilor. În acest caz, munca şi bogăţia devin idolii mei. Şi sunt începutul tuturor nedreptăţilor.

Calea puterii, în raportul meu cu persoanele, dacă e un raport de putere – o relaţie de putere nu mai e o relaţie personală între persoane – este distrugerea persoanei. Raportul între persoane e un raport de libertate şi de slujire reciprocă. Deci în calea puterii eu am nevoie de persoane şi prin posedarea persoanei, eu distrug persoana şi relaţia mea cu ea.

La fel se întâmplă în raportul meu cu Dumnezeu. Posedarea lui Dumnezeu este opusul lui Dumnezeu. Dumnezeu e dar. A-L poseda înseamnă a-L ucide; deci, nu-L ai pe Dumnezeu. Prin urmare, încercarea omului religios de a-L poseda pe Dumnezeu este tocmai opusul credinţei în Dumnezeu.

Aşadar, ispitirile constau în faptul de a vrea să-ţi garantezi satisfacerea propriilor nevoi prin posedare, prin faptul de a fi patron, prin egoism, în loc să ţi le garantezi prin spiritul filial, care înseamnă a primi în dar şi a dărui prin iubire.

Deci, fiecare realitate putem să o trăim ori cu spiritul posedării – şi-n acţiunile noastre cele mai mici – sau cu spiritul darului. Aici stă întreaga diferenţă.

Aceste ispitiri se prezintă nu doar din când în când… la nivel general, de alegere… ci la nivelul alegerilor în fiecare acţiune. „Ce raport am cu munca mea? Ce raport am cu persoanele cu care eu trăiesc? Ce raport am cu Dumnezeu?”… Răspunzând, ne vom da seama că de obicei avem un raport de putere, de stăpânire, de posedare, care ne distruge pe noi şi pe cel de lângă noi. Şi că vă sacrificaţi propria viaţă strângerii bunurilor (vă închinaţi, vă sacrificaţi viaţa lucrurilor)… şi acest raport nu are nicio legătură cu Dumnezeu, ci este o perversiune a credinţei. Adică, tu nu trăieşti spiritul fiului şi al fratelui… Şi aceasta este tocmai alegerea fundamentală a lui Isus şi a fiecărui om.

Când se vorbeşte despre ispitirile lui Isus, nu se vorbeşte doar de ceva care s-a întâmplat la început – ca biletul de intrare şi odată ce l-ai plătit, tu intri şi vizitezi totul– …NU! Căci ispitirile sunt tocmai acea alternativă care I se prezintă lui Isus în fiecare acţiune pe care El o face, astfel încât fiecare acţiune să devină cu adevărat o acţiune a fiului, deci, o acţiune liberă.

Numai în scop didactic, pedagogic, pentru a ne instrui pe noi, ispitirile au fost sintetizate în aceste trei ispitiri. Marcu nu aminteşte ispitirile, tocmai pentru că el prezintă viaţa lui Isus ca fiind traversată de o ispită continuă… care înfloreşte puţin câte puţin, chiar în gura discipolului (cf. Petru care-şi împrumută glasul ispitirii).

v. 1

¹ Atunci Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol.

Primul lucru este că Spiritul Sfânt pe care-L primim la Botez – adică viaţa lui Dumnezeu, iubirea faţă de Tatăl şi faţă de fraţi – nu ne pune într-o poziţie privilegiată. Adică „acum, că am Spiritul Sfânt, mi-au apărut aripile şi trăiesc deasupra norilor şi totul îmi va merge bine…”. Nu!

Spiritul Sfânt „Îl duce pe Isus în deşert”.

Deci, dacă ne rugăm Spiritului, putem gândi şi faptul că ne duce în deşert pentru a fi ispitiţi… Trebuie să ştim ce putem obţine dacă ne rugăm…

Spiritul Sfânt – care e spiritul Fiului – te duce împreună cu fraţii. Unde sunt fraţii? Sunt în deşert! Sunt în păcat, în mijlocul răului… „Şi fraţii… sunt eu”. Cu alte cuvinte, Spiritul mă duce – îmi arată – unde sunt eu.

Deşertul e simbolul adevărului. Deci Spiritul mă duce „în adevărul meu” (mă ajută să înţeleg adevărul meu), căci adevărata luptă nu e împotriva vreunui om, ci adevărata bătălie se duce „în mine”. Satana e în mine!

Sunt dorinţele mele – de a avea, de a obţine puterea, de a apărea bine înaintea altora (imaginea bună) – acelea care guvernează toate acţiunile mele.

Separatorul, separarea nu e în afara mea, ci în mine.

Şi acest adevăr îl aflu numai în deşert, căci până când – îl am pe un om lângă mine, întotdeauna pot da vina pe el. Când sunt singur şi mă supăr, mă întreb: pe cine să învinuiesc? Şi atunci înţeleg că agresivitatea e în mine.

Tot astfel, deşertul e acel loc al adevărului, în care omul se descoperă aşa cum este. Şi de acea omul fuge de deşert. Adică omul fuge de sine însuşi.

Dacă fugi de tine, apoi nu mai afli nimic. Pe cine afli dacă nu mai eşti tu însuţi?

Trebuie să ştim să trecem prin deşert, prin tăcere. Să căutăm adevărul şi să nu ne fie frică de adevăr. Noi nu avem adevărul, ci-l căutăm. Şi deşertul e locul căutării adevărului, al parcursului vieţii spre adevăr.

Şi întotdeauna aflăm un adevăr mixt. Ceea ce afli… niciodată nu e adevărul! În deşert tu afli diavolul. Şi el e adevărat. Adică tu afli separatorul, răul. Bine! Tocmai aici mă conduce Spiritul, pentru a trăi această realitate separată, diabolică cu spiritul Fiului.

Noi credem că Botezul, viaţa spirituală e ceva cu totul privilegiat… Însă nu este! Viaţa spirituală este exact opusul! Spiritul mă conduce în interiorul realităţii, mă ajută să o văd aşa cum este.

Aceia care urcă în nori şi au multe sentimente pioase… le spun să-şi schimbe profesia… Dacă te rogi sau blestemi, nu-i mare diferenţă… E egal. Căci dacă într-adevăr ai Spiritul Sfânt, Acesta nu te conduce în nori şi nu-ţi oferă sentimente pioase, ci te conduce în interiorul realităţii, în ispită, în încercare, în dubiu, în dificultatea de a discerne, de a decide, te conduce în interiorul luptei! Şi nu te face să zbori…

E interesant acest Spirit, care te conduce în deşert. Cu ce scop? „Pentru a fi ispitit”.

Ispita e interesantă, pentru că „a ispiti” în limba greacă e peirazo şi derivă de la cuvântul care indică pişcătura ce „trece prin…”. Şi ispita este un „a trece prin”. Trebuie să trecem, pentru a merge de cealaltă parte. După cum Israel a traversat deşertul – pentru a intra în pământul făgăduinţei – la fel şi eu… trebuie să trec prin răul din mine, pentru a intra în adevărul lui Dumnezeu, care e în mine.

Cuvântul peirazo este rădăcina cuvintelor: experienţă, expert, dibaci, priceput, (cu pericolul de a pieri)… Omul – tocmai datorită ispitei – trece dincolo de rău şi devine expert, face experienţă, devine dibaci, dar are şi pericolul de a pieri… Şi acesta e locul, climatul specific vieţii umane.

Ispita o are omul care a făcut alegerea corectă… Fapt pentru care, dacă sunteţi ispitiţi, mulţumiţi-i lui Dumnezeu. Înseamnă că aţi făcut ceva corect.

Dacă un om ucide şi i se sugerează să se oprească, aceea nu se numeşte ispitire, ci este o inspiraţie bună!

Ispitirile sunt specifice omului care a ales binele. Vă spun acest adevăr pentru că de obicei, noi ne minunăm şi ne întrebăm „cum de răul îl fac foarte bine şi fără dificultate, însă binele îmi reuşeşte rău şi în plus cu multă dificultate?”. E chiar aşa. Înseamnă că alegi bine. Cea mai mare ispitire în zilele noastre o constituie faptul că ne este frică de ispită. Ca şi cum ispitirea nu ar trebui să existe.

Nu! Ispita există!

Iac. 1,2 spune: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când aveţi felurite ispite”; 1Pt. 1,6 scrie: „Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme”, adică şi aurul se purifică în foc, la fel şi voi. Deci, fiţi liniştiţi. Când apostolii suferă prima prigoană în F.Ap. 5,41 se afirmă: „Iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară (bătăi)”.

E interesant că pentru ei încercarea – şi nu pentru că sunt masochişti – devine bucurie, garanţia că au făcut alegerea dreaptă.

Ispita în NT este numită uneori şi paidea, adică „educaţia fiului”. Ispita este tocmai proba, încercarea care ne face fii, adică ne determină să trăim încrederea în Tatăl.

Acest prim verset ne invită să considerăm proba (încercarea) şi ispita ca un loc frumos, unde, dacă un om alege binele, se întâlneşte şi luptă cu răul. Numai dacă omul alege răul nu se luptă cu răul, pentru că răul nu i se împotriveşte…

Şi nu e vorba despre un rău vag…despre „morile de vânt”… nu! Ci se întâlneşte şi se luptă cu răul care este „în mine”, după cum e în toţi oamenii; cu divizorul, separatorul.

Notăm că subiectul ispitirii e Spiritul lui Dumnezeu!

Ispita îmi spune că sunt la răscruce… un om care a apucat deja pe o cale sau pe alta, nu are ispite. Deci sunt în posibilitatea de a alege. Prin urmare, ispita ne constrânge să clarificăm lucrurile, să aflăm adevărul.

Noi ne rugăm, „eliberează-ne de rău” şi nu de ispită. În momentul ispitei să ne rugăm Domnului să alegem corect.

v. 2

² După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame.

Postului de patruzeci de zile…i se adaugă şi „40 de nopţi”, în timp ce ramadam e „40 de zile”, dar nu e „40 de nopţi”.

Postul lui Isus de „40 de zile şi nopţi” face referire la cel al lui Moise, la călătoria lui Ilie de 40 de zile, la cei 40 de ani petrecuţi în deşert, la o generaţie, adică la o viaţă de om; deci, întreaga viaţă este o luptă, este o ispită.

Monahii antici erau numiţi „luptători” iar viaţa creştină „o luptă continuă”.

Postul este plin de însemnătate cel puţin din două puncte de vedere… Azi ca niciodată…

Postul ori poate fi semn al delirului de atotputernicie: pentru că eu sunt independent de hrană şi viaţa o am eu. Acest aspect este foarte răspândit în zilele noastre; sau, e semn al faptului că hrana nu este viaţa, ci viaţa e Dumnezeu, fapt pentru care mă lipsesc de hrană, pentru puţin, pentru a sublinia că viaţa mea nu este mâncarea, ci e Dumnezeu.

Postul înseamnă relativizarea primei nevoi a omului: nevoia de hrană, de viaţă. Viaţa nu este absolută! De fapt o pierd. Ceea ce este absolut este modul de a trăi viaţa. De fapt, primul nostru rău e să absolutizăm viaţa noastră şi să căutăm să o salvăm (s-o scăpăm de moarte) cu orice preţ. Şi pentru că ne pierdem viaţa, iată că toţi trăim o viaţă disperată, în egoism. Prin urmare, postul în acest sens are o mare însemnătate, dar este limitat şi simbolic: faptul că nu hrana e viaţa, ci e Dumnezeu, fapt pentru care hrana o mănânc liniştit.

Ştiu că hrana nu e viaţa, deci nu am nevoie nici să o mănânc pe toată şi nici să nu mănânc deloc. Ci spun: „Primesc hrana în dar, o binecuvântez şi trăiesc”.

În zilele noastre există o absolutizare a hranei chiar şi în sens opus, adică se face un control asupra vieţii… dar aceste fenomene sunt fapte culturale.

„Şi I s-a făcut foame”. Foamea – adică nevoia – e locul ispitei.

Omul este foame (nevoie) după lucruri, după persoane şi după Dumnezeu, adică omul este nevoie după relaţiile cu lumea, cu persoanele şi cu Domnul. Şi omul trăieşte cu şi prin aceste relaţii.

Problema este cum ne satisfacem foamea…

Există un mod filial de a sătura foamea (nevoile), acela al omului care primeşte în dar şi apoi dăruieşte; în măsura în care primeşte e fiu şi în măsura în care dă este egal cu Tatăl; sau există un mod fetişist (idolatru) al posedării. E modul diabolic, pentru că Dumnezeu nu posedă nimic. El dă totul şi se dă şi pe Sine.

v. 3

³ Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini”.

Prima ispită începe cu ipoteza (teza): „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”… Şi Isus e Fiul lui Dumnezeu!

Deci, pentru a arăta că eşti Fiul lui Dumnezeu fă aceasta, fă lucrul cel mai evident… Ceilalţi doresc aceasta de la Tine. Deci, fă-o! Tu poţi să o faci, deci, fă-o!

Subliniem unele lucruri:

Primul este că toate ispitele sunt „cu bune intenţii”. Niciunul dintre noi nu face răul pentru că e un rău, ci-l face pentru că se pare că e un bine. Uneori omul face răul datorită slăbiciunilor sale: ştie că e rău dar nu reuşeşte să procedeze într-un alt mod; acestea nu sunt grave erori, pentru că nici măcar nu le vrea… şi face răul datorită fragilităţii sale… În mod normal greşelile grave sunt cele săvârşite cu intenţii bune. Dumnezeu să ne scape de aceste greşeli. Aceste fapte făcute cu bune intenţii sunt la fel ca războaiele drepte: nu se sfârşesc tocmai pentru că „sunt drepte”.

Să fim atenţi când acţionăm cu intenţii bune: e foarte periculos! Nu trebuie să acţionăm cu intenţii bune, ci trebuie să facem ceea ce e bine! Şi nu cu intenţii bune.

Şi-n sfera educaţiei… „fac aceasta pentru binele tău…”. Problema se pune diferit: „E bine sau e rău ceea ce faci?”; adică tu respecţi libertatea şi adevărul… atunci da! Dacă însă ceea ce faci nu respectă adevărul şi libertatea, chiar dacă tu faci ceva cu intenţii bune, ceea ce faci, este diabolic!

Prima ispită e interesantă; este cu intenţii bune, la fel ca toate; şi priveşte prima nevoie a omului, aceea a „pâinii”.

Înţelegem mai bine ispita ascultând răspunsul…

v. 4

⁴ Dar el i-a răspuns: „Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu„.

Isus vorbeşte citând Deut. 8,2, care este un text deja prezent în Exod 16, unde se vorbeşte despre ispita manei.

Răspunsul „nu trăieşti numai cu pâine…” ce înseamnă? Că tu – omule – trăieşti şi cu pâine, dar trăieşti (te hrăneşti) şi cu Cuvântul.

Prin urmare, prima ispitire este alternativa falsă: ori pâine, ori Cuvânt… Fapt care înseamnă a absolutiza pâinea. Pâinea e simbolul vieţii… ori viaţa mea, ori Dumnezeu, ori Dumnezeu, ori omul, ori libertatea mea, ori libertatea Sa… Toate sunt alternative false! Pentru că Dumnezeu e izvorul vieţii. Cuvântul Său se face pâine: se face viaţă.

Problema prioritară e a asculta Cuvântul… Şi nu e vorba de o alternativă: Cuvântul sau viaţa…

Problema este a priorităţii: mai întâi Cuvântul, şi Cuvântul te învaţă care e pâinea, care e viaţa. E clar?

Însă noi spunem „Da, e frumos Cuvântul Domnului, dar acum să ne întoarcem la viaţa concretă…”. Acesta este primul mare blestem, erezie… Dacă Cuvântul Domnului nu are legătură cu viaţa concretă, înseamnă că Dumnezeu nu există…

Deci, primul lucru e Cuvântul lui Dumnezeu care ordonează viaţa mea concretă, pâinea mea, modul meu de a mă raporta cu lucrurile.

Noi suntem isteţi pentru că punem problema în mod fals: ori Dumnezeu ori omul; ori pâinea ori Cuvântul; ori trupul ori spiritul… Nu! Adevărul constă în a trăi în mod spiritual „trupul tău”, viaţa ta concretă. Trăieşte spiritual Cuvântul în viaţa ta de zi cu zi!

Prima ispită este să separăm ceea ce nu trebuie separat. Noi reţinem că religia e bună: merg la Liturghie duminica, în fiecare dimineaţă mă rog, seara îmi fac examinarea conştiinţei, dar nu ştiu bine de ce… o fac ca un fel de igienă spirituală… deci fac şi acest examen căci apoi dorm mai curat, mai liniştit… Îmi spăl conştiinţa precum îmi spăl dinţii.

În mod obişnuit, pentru noi religia are doar acest rol. Şi e foarte grav, căci o astfel de religie nu are legătură cu viaţa… Însă pentru că eu am şi această foame după Dumnezeu, îl las de-o parte în viaţa cotidiană, ca fiind ceva care nu are legătură cu viaţa mea concretă, dar practic această religie falsă, căci aşa mă simt liniştit…

Însă nu există separare între spiritual şi concret. Eu trebuie să le ţin împreună. Viaţa spirituală este începutul vieţii concrete. De fapt, problema este: cum să trăiesc Cuvântul în „pâine”, în viaţa concretă.

Şi Isus va fi Cuvântul făcut pâine.

Această despărţire – care e o separare, deci e diabolică – discipolii o fac la cap. 14 când se relatează înmulţirea pâinilor. Cu alte cuvinte: Isus a vorbit bine, şi atunci discipolii Îi propun să trimită mulţimea acasă, căci deja a primit Cuvântul. Isus răspunde: „Nu! Acum trebuie să le dăm să mănânce”. În acest fel Isus ţine împreună Cuvântul şi pâinea.

Prima ispită e mult mai vastă decât ni se pare: ori profesia ori viaţa spirituală; ori lumea ori Biserica… Toate „ori, ori” sunt greşite!

Tot ceea ce există este adevărat. Problema este să aflăm planificarea, ordonarea lucrurilor. Dacă tu consideri ca absolut ceea ce e cu adevărat absolut – adică pe Dumnezeu şi Cuvântul Său – atunci înseamnă că trăieşti şi consideri lucrurile relative ca fiind relative, deci le trăieşti cu libertate. Altfel, ţi se va întâmpla că absolutizezi relativul. Spre exemplu: noi, în timpul nostru, absolutizăm sănătatea, bunăstarea, bogăţia, sexul… Şi toate acestea sunt diferiţii idoli. Şi toţi idolii se nasc din această opoziţie a spiritualului faţă de concret… În acest fel oamenii îşi pierd viaţa.

În spatele ispitelor noi trebuie să vedem idolii noştri. Astăzi avem idolul materialismului care devine absolut, fără ca noi să mai avem capacitatea de a interpreta Cuvântul care stă în spatele lui.

vv. 5-7

⁵ Atunci, diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului ⁶ şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor ţine pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră„. ⁷ Isus i-a zis: „Mai este scris: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău„.

În acest loc satana se face teolog – teologii pot fi foarte satanici – şi foloseşte Biblia. Şi o utilizează foarte bine şi convenabil.

Satana a văzut că Isus răspunde ispitei cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu… Acesta e schema ispitelor: avem o propunere umană, căreia Isus îi răspunde cu Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci Satana spune: „am înţeles; acum eu Îl voi ispiti cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu”. Şi nu-L ispiteşte la întâmplare… Căci Isus a spus: „omul trăieşte cu orice Cuvânt care iese din gura Domnului”, deci omul trebuie să aibă încredere în Dumnezeu. Atunci satana citează din Ps. 91 care este psalmul încrederii. Deci satana răspunde convenabil.

Să fim atenţi, căci ispitele nu doar sunt făcute cu intenţii bune, ci ele pot folosi şi infinite motive bune… Ispitele se pot folosi chiar de Cuvântul lui Dumnezeu.

Unde stă răul?

Răul nu pare atât de evident, pentru că este ceva foarte comun, obişnuit. Mai mult: răul e mereu ceva obişnuit…

Noi ce vrem de la Dumnezeu? Vrem să facă ceea ce Îi cerem. Dacă nu ne împlineşte cererile, imediat spunem: „Dumnezeu nu mă ascultă”. „Iartă-mă! De ce Dumnezeu trebuie să te asculte? Tu eşti cel care trebuie să-L asculţi pe Dumnezeu. Ce crezi, că tu eşti Dumnezeu?”…

De obicei, toate religiile vor ca Dumnezeu să asculte omul.

Din fericire Dumnezeu nu ne ascultă… căci dacă ne-ar asculta, ar fi vai de noi.

Vă spun că Dumnezeu este cu adevărat în slujirea omului. Dar îl slujeşte pe om în mod divin.

Însă pe noi nu ne interesează Dumnezeu, ci lucrurile pe care El ni le dă. Suntem asemenea unui fiu pe care nu-l interesează părinţii, ci-l interesează numai ca părinţii să-i dea banii şi hrana… Ce fel de raport este acesta? Este pervertirea raportului!

Dacă pe o persoană nu o interesează soţul sau soţia, ci numai favorurile (serviciile) primite de la partener la toate nivelele, ce fel de iubire practică?

La fel şi noi, în relaţia cu Domnul avem un cult idolatru: deci nu ne interesează Dumnezeu, ci ne interesează lucrurile pe care El ni le dă: semnele, minunile.

Şi acest fapt înseamnă negarea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e iubire şi dar, iar dacă El ne face daruri este pentru ca să ne interesăm de El şi nu de lucrurile Sale.

Dacă pe noi ne interesează lucrurile Sale, El ni le sustrage automat. Atunci se sfârşeşte religiozitatea noastră. Şi ne plângem „M-am rugat lui Dumnezeu şi nu mi-a răspuns…”.Dar „ce vrei să-ţi răspundă?”.

Tocmai pentru că e Dumnezeu nu-ţi răspunde şi vrea ca tu să I Te adresezi Lui. Căci răspunsul este ca tu să poţi dialoga cu El. De fapt, credinţa e acest raport de libertate filială cu Dumnezeu. Faptul că sunt fiu este adevărata minune şi nu lucrurile pe care mi le dă Dumnezeu.

Deja Dumnezeu mi-a dat totul! Mi-a dat lumea. Mi-a dat mie pe mine însumi. Mi se dă şi pe Sine. Ce aş vrea să-mi dea mai mult? Problema constă în a înţelege acest adevăr!

În Maleahi 3,13 Dumnezeu se tânguieşte, spunând: „voi faceţi un lucru dur, tare, împotriva Mea („un lucru dur”, se plânge) şi apoi vă întrebaţi: «ce avantaj avem să-L slujim pe Dumnezeu?» (ce avantaj avem?!)”. Pentru că ne interesează avantajul pe care-l avem şi nu ne interesează El. Şi această atitudine este jignirea cea mai mare pe care i-o aducem lui Dumnezeu, pentru că – după noi – Dumnezeu nu valorează nimic, ci valorează numai lucrurile pe care ni le dă.

Prin urmare, acest tip de religiozitate este negarea lui Dumnezeu şi a omului care este tovarăşul (asociatul) lui Dumnezeu. Şi această mentalitate, religiozitate e prezentă în toate rugăciunile noastre.

Dacă m-am rugat şi am simţit unele vibraţii, imediat afirm că a fost frumos şi cred că am fost brav. De ce? Dumnezeu nu e „vibraţia mea”! Dumnezeu e Dumnezeu. Faptul că eu am stat înaintea Lui ca fiu, chiar dacă nu am simţit nimic, acest lucru e foarte măreţ: înseamnă că mă încred în El, fără să cer vreo probă, vreun semn, vreun beneficiu. Înseamnă că eu cu adevărat am încredere, că într-adevăr mă consider fiu şi pe El îl consider Tată.

Şi e interesantă această temă, căci e o ispită subtilă şi fină, de a-L vedea pe Dumnezeu în mod idolatric, adică de a-L confunda cu propriile mele închipuiri şi nevoi. Şi pentru că omul e nevoie după absolut, după Dumnezeu, reuşeşte să absolutizeze senzaţiile sale – omeneşti – pe care le simte despre Dumnezeu. Şi acest fapt devine idolatrie.

Răspunsul pe care-l dă Isus e interesant pentru că foloseşte textul din Exod 17,7 unde se vorbeşte despre ispita de la Masa şi Meriba, unde oamenii se întreabă „oare Dumnezeu e în mijlocul nostru? Da sau nu?” Practic ei cer un semn. Deci nu cred că Dumnezeu e cu ei, dar doresc o dovadă.

Este asemeni unui om care vrea mereu dovada iubirii, căci nu crede. Dragostea, afectivitatea e un dat de credinţă: ori crezi ori nu. Cu cât mai mult ceri dovezi, cu atât mai mult înseamnă că nu crezi în dragostea celuilalt pentru tine. Înseamnă că ai mai puţină experienţă privind afectivitatea celuilalt. Însă iubirea e un act de credinţă.

Exod 17,7 e o cerere prin care aproape că se pune în cumpănă identitatea lui Dumnezeu. Este dubiul faţă de Dumnezeu care se defineşte ca fiind „Cel ce este”, şi „Cel care e cu noi”. A ne îndoi de acest adevăr este ca şi cum L-am lovi în inimă pe Domnul.

Această ispită este apogeul ispitelor, căci în plan religios înseamnă încercarea de a-L poseda pe Dumnezeu.

Mai înainte, ispita consta în posedarea şi dorinţa dezordonată a lucrurilor; în acest loc ispita e încercarea de a-L poseda pe Dumnezeu. E încercarea exprimată prin idolul pe care l-au construit evreii în deşert, idol care poate fi purtat şi manipulat… Însă pe Dumnezeu Îl urmezi, nu-L porţi după tine şi nu-L manipulezi tu, chiar dacă spui „acel idol Îl reprezenta pe Dumnezeu”…! De fapt, acel idol reprezenta „o anume idee despre Dumnezeu”.

vv. 8-10

⁸ Diavolul l-a dus apoi pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi măreţia lor ⁹ şi i-a spus: „Îţi voi da toate acestea, dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora”. ¹⁰ Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji„.

Este a treia ispită şi priveşte „împărăţiile pământului”.

Lui Mesia i-a fost promisă „Împărăţia universală”. Şi făgăduinţa „Împărăţiei universale” adusă de Mesia este „făgăduinţa libertăţii”. Mesia ar fi Cel care ar fi eliberat toate popoarele.

Marea ispită este aceea de a lua Împărăţia, dar nu cu ajutorul libertăţii.

În spatele cuvântului „împărăţie” avem ceva interesant pentru că împăratul Îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ, pentru că împăratul e omul liber.

Israel nu trebuia să aibă nici un rege, pentru că suntem toţi fiii lui Dumnezeu şi suntem liberi. A vrea un rege care te guvernează din poziţia de rege, de superior, înseamnă să negi că tu eşti fiul lui Dumnezeu. Deci este cel mai mare păcat. De fapt, avem o întreagă critică antimonarhică. Apoi Domnul le spune: dacă chiar doriţi un rege, ţineţi-vi-l. Vă veţi plânge de el, dar vi-l veţi ţine.

Însă pe de altă parte, avem dezvoltarea pozitivă: pentru că deja există un rege şi fiecare rege e mai rău decât înaintaşii săi, va veni un Rege care vă va elibera. De ce? Pentru că fiecare dintre noi e rege, e liber. Şi a renunţa să fii liber înseamnă a renunţa la identitatea ta de fiu a lui Dumnezeu. Şi acest fapt nu-l poţi face, fiind cea mai mare jignire adusă lui Dumnezeu care e Tată…

Libertatea se vede în special în raporturile cu alte persoane.

Ispita adusă lui Isus este să construiască marea împărăţie cu ajutorul puterii, al stăpânirii peste persoane. Dar dominarea asupra persoanelor e opusul libertăţii.

În spatele noţiunii de împărăţie nu trebuie să vedem doar ideea de împărăţie, asemănătoare unui stat, ci şi împărăţia libertăţii, împărăţia relaţiei între persoane. Pentru că omul este aşa cum este văzut; omul este tocmai în raportul său cu altul; e nevoia după celălalt, la fel cum omul are nevoie de lucruri.

Noi avem nevoie unii de alţii. Cum satisfac această nevoie a mea? Prin faptul că-l controlez pe celălalt, îl ţin sub puterea, sub stăpânirea mea. Şi fiecare gândeşte aşa în sfera sa proprie, controlându-şi fiii, părinţii, fraţii, soţul, soţia, prietenii… în sensul că „îi are la mână”. Însă acest fapt înseamnă a distruge relaţia, a-mi distruge propria libertate, dar şi a celorlalţi.

Şi acest fenomen – de la nivelul interpersonal – se extinde la nivel general şi ţinteşte spre ideea de „împărăţia universală”.

Pentru Isus, această propunere e diabolică. „Pleacă satano!”.

Anterior satana i-a spus: „Îţi voi da toate aceste lucruri, dacă mă vei adora…”. Deci satana e puternic. În Ev. după Luca se spune „toate împărăţiile pământului sunt ale mele şi le dau cui vreau”. „E suficient ca tu să mă adori”. Cu alte cuvinte, cine adoră puterea, o obţine. Nu trebuie să fim nici buni şi nici inteligenţi. E suficient să adorăm puterea pentru a o obţine…

Însă noi trebuie să fim liberi şi să-L adorăm doar pe Dumnezeu.

Există o putere tipică, particulară, care-l eliberează pe om, dar care nu e putere, ci este autoritatea slujirii. Este relaţia omului care e atât de liber, încât se pune în slujirea altora. Aceasta e singura putere pe care o cunoaşte Domnul. E acea putere pe care Isus o va realiza pe cruce, unde va fi scris „Regele”. Pe cruce Isus e regele lumii întregi, tocmai pentru că El exercită o putere care eliberează omul de toate puterile: adică libertatea de a iubi, de a sluji, de a dărui, până la a dărui viaţa.

Deci, împotriva ispitei de a avea puterea asupra persoanelor, Isus răspunde cu puterea lui Dumnezeu care este slujirea persoanelor… şi-Şi dă viaţa pentru noi.

Aceste trei ispite privesc toate sferele vieţii noastre cotidiene: lucrurile, persoanele şi Dumnezeu.

v. 11

¹¹ Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau.

În final, diavolul pierde şi pleacă, iar îngerii slujesc. Marcu adaugă „Isus locuia cu animalele sălbatice”. În Ev. după Luca se spune că diavolul a plecat momentan, dar s-a reîntors, pentru că diavolul nu abandonează imediat prada… ci o pândeşte mereu…

A depăşi ispitele înseamnă a primi slujirea îngerilor: îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu trimişi în ajutorul omului. Cu alte cuvinte, când trăim după spiritul lui Dumnezeu, El este în slujirea noastră.

În Ev. lui Marcu se adaugă animalele sălbatice… ele reprezintă pacea mesianică, dar indică şi un sens profund… Ce sunt aceste fiare? Le cunoaştem bine: sunt foamea noastră, nevoile noastre după lucruri, după persoane, după Dumnezeu… Aceste nevoi le putem trăi ori în mod animalic – ca posedare care distruge totul – sau în mod filial, fiind împăcaţi şi cu aceste nevoi. Şi aceste nevoi le trăim ca fii ai lui Dumnezeu. Şi aceste animale devin îngeri, într-un anume fel. Devin mesageri ai lui Dumnezeu.

Cu alte cuvine, nevoia mea după lucruri nu este doar nevoia mea de a poseda totul şi de a devora cât mai mult posibil, ci poate fi locul unde eu trăiesc în mod perfect Euharistia: ştiu că primesc în dar, deci mulţumesc şi împart cu fraţii; după cum a făcut Isus.

Nevoia mea după Dumnezeu, nu înseamnă că eu caut să răpesc egalitatea cu Dumnezeu la fel ca Adam; ci accept darul pe care Domnul mi-l face, de a fi fiul Său şi-I mulţumesc.

Nevoia pe care o am după persoane… nu înseamnă că iau persoanele şi le strivesc sau le distrug „pentru că am nevoie să le am la mână”, ci raportul meu cu alţii va fi o atitudine corectă de libertate şi de slujire.

Prin urmare aceleaşi nevoi – care ar fi nişte fiare – devin liniştite, la fel ca îngerii, mesagerii lui Dumnezeu… Şi aşa, trăiesc divinul în viaţa de zi cu zi. Deci în relaţiile concrete încep un tip de viaţă nouă, care este aceea a fiului.