Matei 4,12-17

Pasajul evanghelic prezintă trecerea de la Botezătorul la Isus și începutul misiunii lui Isus pornind de la cuvântul „lumină”.

Înainte de acest text, satana i-a oferit lui Isus „toate împărățiile pământului”. Există mai multe împărății pe pământ. Acum Isus vestește nu diferitele împărății, ci Împărăția; nu a pământului, ci Împărăția Cerurilor.

După biruirea ispitei diabolice a împărățiilor pământului, acum Isus începe vestirea și realizarea (construirea) Împărăției Cerurilor, adică a Împărăției lui Dumnezeu.

Mt. 4,12-17

12 Auzind că Ioan a fost închis, [Isus] s-a retras în Galileea. 13 Şi, părăsind Nazaretul, a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, 14 ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: 15 Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea păgânilor! 16 Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii, le-a răsărit o lumină. 17 De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”.

Pericopa este neobișnuită: nu este o povestire ci un text de legătură (de trecere) care conține multe fapte puse împreună de redactor (adică de evanghelist). Este o punte de legătură. De obicei, aceste texte sunt importante pentru a înțelege mesajul spiritual. În aceste texte autorul este destul de liber să povestească faptele după cum vrea sau să lase de o parte alte evenimente. Pune împreună – sau le lasă de o parte – evenimentele, în funcție de intenția teologică pe care o are. Prin aceste fragmente de legătură evanghelistul ne descoperă mai clar intenția sa. În fond, ne spune cum să interpretăm Evanghelia.

Ne aflăm în trecerea delicată de la propovăduirea Botezătorului la propovăduirea lui Isus. Există problema raportului dintre Botezătorul și Isus, adică dintre Israel și Biserică. Rădăcina noastră sacră este Israelul. De la acest popor primim credința. Deci, raportul nostru cu Botezătorul/cu Israelul hotărăște/definește dacă suntem sau nu creștini. Acesta este primul aspect despre care vom vorbi. Al doilea aspect subliniază o diferență: Biserica nu este egală cu Israelul, nu este același lucru, ci este „o împlinire”.

Textul evidențiază faptul că Botezătorul a terminat activitatea sa și Isus își începe activitatea nu în Iudeea (după cum așteptau) și nu la Nazaret. În Iudeea nu, deoarece era imprudent, pentru că de abia îl uciseseră pe Botezătorul (Isus nu dorea să aibă aceeași soartă chiar înainte de a începe să predice). Isus se retrage în zona Capernaumului, loc care devine a doua patrie a Sa, unde va rămâne până la cap. al XVIII-lea al Ev. după Matei. Aproape întreaga Evanghelie se realizează în acest ținut al Capernaumului.

Prin faptul de „a fi la Capernaum”, evanghelistul descoperă o intenție teologică importantă de-a sa: Capernaumul – în Galileea păgânilor – este un loc la jumătatea drumului între Israel și păgâni. Și pentru că mântuirea este pentru Israel și pentru păgâni, iată că locul cel mai potrivit pentru vestirea Evangheliei este tocmai această zonă ocupată de iudei și de păgâni. Și spune că astfel se împlinește profeția lui Isaia: „Poporul care locuia în întuneric, văzu o mare lumină”.

În finalul textului este relatat începutul predicării lui Isus: începutul Împărăției. Vom vedea modul în care aceste elemente se împletesc și înțelegând acest lucru vom pricepe mai bine Evanghelia.

v. 12 ^

12 Auzind că Ioan a fost închis, [Isus] s-a retras în Galileea.

Biblia traduce că Botezătorul a fost închis, arestat, consemnat. Acest cuvânt înseamnă și „a trăda” (paradidomi, în limba greacă): este cuvântul fundamental al pătimirii lui Isus. Isus este consemnat, trădat de Iuda. Îl dă la mai marii poporului, aceștia îl dau lui Pilat, Pilat îl trădează, îl dă morții. Cuvântul „a trăda” indică acțiunea pe care o face omul cu Dumnezeu: îl trădează, îl consemnează, îl aruncă. Îl dă de la unul la altul și așa Domnul – care este darul care vrea să se dăruiască tuturor – trece prin mâinile tuturor.

Același cuvânt „a trăda” – care desemnează acțiunea perversă a omului – indică acțiunea bună a Fiului omului. Isus ce face? Se consemnează. Este consemnat, El se consemnează. Este trădat, El se dăruiește. În aceeași acțiune. Aceasta este puterea și istețimea lui Dumnezeu. Fina și benefica istețime a lui Dumnezeu care se folosește de rău. Un rău care rămâne rău: trădarea rămâne trădare, dar El o inversează: o face să devină ocazie, un instrument de dar.

În spate se află un lucru – din punct de vedere teologic este fundamental pentru mântuire – anume, acțiunea omului chiar și cea mai perversă devine locul mântuirii lui Dumnezeu, nu pentru că Dumnezeu face altceva, ci, în aceeași acțiune a omului, omul face liber răul (mai mult sau mai puțin liber) și în aceeași acțiune, Dumnezeu face liber binele. Adică, atunci când omul Îi ia viața, Dumnezeu își dă viața pentru om; omul răpește darul, dar Dumnezeu ce face? I se oferă – pe Sine – în dar omului.

Însemnătatea este importantă: există mântuire mereu și oricum pentru această istorie a noastră, deoarece, oricare ar fi răul pe care-l facem, chiar punându-L pe Dumnezeu pe cruce – și un rău mai profund nu putem face – devine maximul bine, adică Dumnezeu care se consemnează pentru noi să fie răstignit. Acesta este modul prin care Dumnezeu respectă libertatea noastră dar și a Sa. Și fără să adauge ceva și fără să facă nimic altceva față de ceea ce facem noi, în tot ceea ce noi facem, El pătrunde ca iubire care dă viața.

Speranța creștină și teologică este fondată în Dumnezeu pentru că a înțeles misterul crucii. Numai misterul crucii poate fi cheia interpretării întregii istorii umane – finalul pozitiv – deoarece răul există… Impresia ar fi că învinge răul și nu mai este nimic de făcut. Și întreaga carte a istoriei umane – după cum spune Apocalipsa – scrisă înăuntru și afară, nimeni nu știe să o interpreteze, nu are niciun sens, poate este un nimic.

În schimb, Mielul înjunghiat, adică Cristos răstignit este Cel care deschide cele șapte sigilii ale cărții, adică ne ajută să înțelegem sensul istorie. Și sensul istoriei este iubirea lui Dumnezeu care se dăruiește egoismului nostru; este viața Lui care se dăruiește acolo unde noi dăm moarte; este El care ni se consemnează nouă, care-L consemnăm.

O a doua considerație despre „a fi consemnat”. Și Botezătorul este consemnat morții, la fel ca Isus. Consemnarea nu întrerupe activitatea lui Ioan. Botezătorul este martir. Martir înseamnă mărturisitor. Mărturisitorul nu moare, este ucis. Există o diferență între a fi ucis și a muri. Toți murim, chiar și din cauza unor bacterii. Suntem muritori. A fi ucis, însemnă că un om este viu și-n moarte și-și dăruiește viața și are o iubire mai mare decât viața și moartea. Este o mărturie a vieții până înlăuntrul morții. Este mărturia iubirii mai mari decât moartea. Prin urmare, martiriul, mărturia este victoria asupra morții, toate amintirile despre Domnul, despre viață, despre Cel care te-a iubit inclusiv atunci când un om ar uita totul, ar pierde totul – în moarte. Însă, nu! În moarte împlinește totul: gestul maxim al iubirii.

Martiriul este eliberarea, răscumpărarea, mântuirea de moarte. Și fiecare om este chemat la martiriu în două sensuri: poate fi martiriul unui om care este ucis, dar există și mărturia cotidiană, martiriul de zi cu zi. Cu alte cuvinte, în fiecare zi noi trăim o iubire mai mare decât orice moarte și egoism cotidian. Și această trăire, cu ajutorul harului lui Dumnezeu ar trebui să crească până la sfârșitul vieții. Fapt pentru care sfârșitul vieții noastre nu este moartea, ci dăruirea vieții, precum Cristos.

Botezătorul este cel dintâi care face așa – în Evanghelie – anticipat de mulți alți mărturisitori în credință și urmat de mulți alții; în centru este Cristos.

A fi consemnat, a se dărui al Botezătorului și al lui Isus… Este vorba de o imagine și despre referirea la un text. Imaginea este aceasta: există mica mână a omului care schițează desenul (planul) său care este strâmb sau meschin, însă în spate, în interior, în profunzime se află marea mână a lui Dumnezeu care desenează marele si binefăcătorul Său plan. Citatul este din Ps. 18, 27. Este vorba de un stil al lui Dumnezeu care vizează modul Său de a acționa. Se spune: „Cu perversul tu ești isteț„. Se poate interpreta astfel: înaintea unei perversiuni, a unei răutăți, a acelei răutăți de a-L răstigni pe însuși Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, înaintea acestei răutăți Dumnezeu nu renunță, nu pierde, nu întrerupe relația cu omul. Înaintea acestei răutăți, Dumnezeu este isteț. Noi îi luăm viața… și El ne dă viața.

v. 13 ^

13 Şi, părăsind Nazaretul, a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali,

Isus se retrage în Galileea – adică fuge din Iudeea – din prudență. Este o îndepărtare tactică. Este inutil să fie imprudent. Încă nu a început misiunea Sa. Împărăția lui Dumnezeu are nevoie de timp, deoarece crește în istorie, cu timpul. Nu se oprește în Iudeea, deoarece imediat ar fi fost omorât. Practic, Isus fuge. Și fuga este prevăzută ca un lucru fundamental în viață, atunci când este corectă. Se spune că astfel se împlinește profeția. Așa cum a fost fuga în Egipt. Așa cum creștinismul se răspândea la început tocmai datorită persecuțiilor: fugeau dintr-un oraș în altul. Persecuția este cauza principală a evanghelizării. Altfel ar rămâne unde sunt. Fuga este interpretată ca făcând parte din planul lui Dumnezeu.

Un alt aspect: ministerul – misiunea lui Isus – începe într-un climat de persecuție. Noi spunem mereu că încă n-a sosit momentul, pentru că situația în care trăim este tristă și nu este momentul propice. Dacă așteptăm timpul oportun, trebuie să așteptăm până după sfârșitul lumii… Atunci timpul va fi just, însă atunci nu vom mai avea timp! Prin urmare, trebuie să răspândim credința în timpul în care ne aflăm, știind că persecuția este „sarea” evanghelizării. O sare care dă gust, valabilitate și conservă mărturia discipolului. Vom vedea că persecuția nu se împotrivește mărturiei discipolului! Mai mult, dacă faci binele, tu te împotrivești răului și simți presiunea, apăsarea răului.

Nu trebuie să aștepți să înceteze presiunea răului pentru a face binele. În caz contrar, vei face mereu răul, fără nicio presiune (apăsare).

Isus începe misiunea Sa, după ce Botezătorul a fost eliminat. Și Isus trebuie să fugă… Este începutul ideal al propovăduirii.

Isus lasă Nazaretul – unde stătuse treizeci de ani. Deja am abordat acest mare mister, această imensă revelație a Fiului lui Dumnezeu care trăiește treizeci de ani într-un loc anonim, ca să învețe misterul vieții la fel ca orice om, experimentând foamea, efortul, suferințele, bucuria… toate lucrurile normale din viața unui om. Dacă nu ar fi trăit astfel acei treizeci de ani, viața noastră nu ar avea sens. Acei treizeci de ani ai lui Isus la Nazaret sunt răscumpărarea, eliberarea întregii noastre vieți, în aspectul ei cotidian. O viață care este foarte importantă, Dumnezeu însuși și-a însușit-o. Predicarea Sa până la moarte nu va fi altceva decât a dărui un sens, o însemnătate acelor treizeci de ani, pentru că este viața cotidiană aceea pe care o va explica cu cuvântul Său. Și tocmai viața zilnică este cea pe care Isus o răscumpără, o mântuiește prin moartea și învierea Sa.

Isus se retrage în Galileea. Subliniem împletirea istoriei mântuirii cu experiența cotidiană, cu istoria umană. Istoria mântuirii și viața concretă a oamenilor nu călătoresc (avansează) pe două linii (căi) paralele: istoria mântuirii este istoria noastră umană. Nu au traiectorii diferite, ci ele se împletesc. Într-un anume fel, răbdarea lui Dumnezeu pătrunde gradual în istoria noastră. Este o formă de botez: Dumnezeu pătrunde în istoria noastră și călătorește împreună cu noi.

Cafarnaum devine a doua patrie a lui Isus și aici se va opri până la cap. al 18. Apoi va urma călătoria spre Ierusalim – care durează puțin – și apoi moare. Cafarnaum este un oraș aflat lângă lacul Tiberiade, numit Mare. Aici Isus îi cheamă pe cei dintâi apostoli.

Zona (teritoriul) lui Neftali este una foarte populată, fertilă. Iosif Flaviu spune că cel mai mic dintre sate avea cel puțin 15 mii de locuitori și pentru acel timp erau mulți. Acolo locuiau cei doi fii ai lui Iacob: Zabulon și Neftali și Evanghelia îi amintește și întărește că așa se împlinește profeția. Acel ținut a fost sub stăpânirea regelui asirian Tiglat al III-lea în 733 î.Cr. – o zonă de opresiune – pentru care Isaia profetizează libertatea. Era un teritoriu de graniță și comerț. Erau mulți iudei și mulți păgâni. Vorbeau ebraica și greaca. Este locul just pentru începutul misiunii lui Isus.

În timp ce Luca (de origine păgână) subliniază călătoria spre Ierusalim – care este fundamentală pentru un păgân, pentru a pătrunde în rândul poporului Israel – Matei care este un iudeu, accentuează că e nevoie să se meargă spre păgâni. De la început evidențiază că misiunea lui Isus începe într-un teritoriu semi-păgân. Sunt două abordări complementare.

Cafarnaum nu este prea departe de Nazaret. De ce Isus s-a depărtat de Nazaret? Atunci când s-a dus la Nazaret – cf. Mt. 13 – consătenii Săi L-au alungat… deci nu dorea să fie alungat chiar de la începutul misiunii Sale.

vv. 14-15 ^

14 ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: 15 Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea păgânilor!

Isus a fugit din Iudeea – nu s-a dus la Nazaret – deoarece a prevăzut ce i s-ar fi întâmplat. În această fugă – și viața noastră este făcută astfel – se împlinește ceea ce a fost scris. Profeția citată este cea a lui Isaia care vestește eliberarea de opresiunea asiriană.

De unsprezece ori Matei spune „Pentru ca să se împlinească„. Ce înseamnă aceste cuvinte, care se referă la faptul că Isus împlinește ceva, pentru ca să se împlinească o anume profeție? Nu înseamnă că se împlinește ceva pentru că era scris, ci mai degrabă „Cuvântul lui Dumnezeu se împlinește, așa după cum era scris”. Este vorba de faptul că se împlinește, adică se realizează Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu pronunță cuvinte care mai apoi se pierd. Cuvintele noastre se pierd, cuvântul Său nu se pierde ci produce rodul pentru care a fost trimis în lume (cf. Isaia). În mod necesar se împlinește ceea ce a fost spus.

Matei reia această profeție a lui Isaia (care viza un timp scurt: eliberarea imediată din opresiunea împăratului asirian) și o aplică lui Isus cu un sens nou. Evanghelistul subliniază că aceste triburi care locuiau în întuneric se află în Galileea neamurilor, adică în Galileea păgânilor… și, lumina răsare tocmai în Galileea păgânilor. Aceasta este o temă importantă pentru întreaga Evanghelie și pentru tot creștinismul: Mesia vine din poporul lui Israel (din tribul lui Iuda). Dacă ne tăiem rădăcinile cu Israel nu suntem creștini: eliminând promisiunea lui Dumnezeu, eliminăm rădăcinile noastre. Noi suntem incluși în Israel. Nu poate fi înțeles antisemitismul multor creștini, la fel cum nu pot fi înțelese dezbinările în interiorul creștinismului: Isus a venit pentru a realiza unitatea în El… dar noi ne dezbinăm. Sunt lucrurile absurde pe care numai noi, oamenii, reușim să le facem. Sunt substanța răului.

Răul înseamnă a face ceea ce este absurd. A face ceea ce nu există. A distruge ceea ce există. Răul înseamnă a face imposibilul. Imposibilul cel mai mare este să ne despărțim de Israel sau să ne dezbinăm între noi, lucruri pe care le împlinim cu spor și foarte ușor.

Mântuirea vine de la Israel. Citiți Ps. 87: toate popoarele spun: „Și eu m-am născut acolo”. Originea noastră – a tuturor popoarelor – este în Ierusalim, deoarece de acolo ne vine mântuirea, acolo suntem născuți la viața nouă. În credință, noi devenim cu toții fiii lui Avram. Suntem incluși în paternitatea sa, în promisiunea sa.

Holocaustul s-a născut în interiorul creștinătății europene. Dacă în urmă cu 2000 de ani Israelul și romanii – și noi toți – L-au omorât pe Cristos, un Drept, Dreptul prin excelență, restul lui Israel, astăzi noi creștinii știm că am omorât întreg poporul mesianic, care are același destin cu al lui Cristos. Putem înțelege misterul mântuirii: răul pe care-l facem și mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește.

Trebuie să înțelegem în profunzime întreaga promisiune a VT, deoarece numai aceasta ne ajută să pricepem cine este Cristos. Dacă noi eliminăm din Biblie VT, reducem Evangheliile la o carte de povești. Evangheliile sunt împlinirea unei promisiunii a lui Dumnezeu. Numai astfel înțelegem însemnătatea lor. În spatele fiecărui text din Evanghelii se află un eveniment din VT care acum se împlinește. Matei este un specialist în a crea legături între VT și NT.

Întreaga Evanghelie s-a născut în jurul Euharistiei, când creștinii căutau să înțeleagă misterul morții și învierii lui Cristos. Ei povestesc viața Sa care explică sensul vieții Lui pământești și a morții Sale. Pentru a povesti viața lui Isus, apostolii se folosesc de un eveniment din VT care se împlinește în viața lui Isus și așa înțeleg viața lui Isus.

La fel ca în zilele noastre la Liturghie: există un text din VT și un text paralel din NT. Numai astfel înțelegem că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu; este Promisiunea lui Dumnezeu care se face realitate. Se începe valorificarea istoriei lui Isus, care este importantă, la fel cum importantă este și istoria noastră. Nu o idee ne mântuiește, ci istoria lui Isus ne mântuiește, trupul Său, realitatea Sa.

v. 16 ^

16 Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii, le-a răsărit o lumină.

La v. 16 vedem cum este interpretată acțiunea (comportamentul) lui Isus.

Se vorbește despre popor. În general atunci când se folosește cuvântul „popor” se înțelege poporul lui Dumnezeu, opusul masei, mulțimii. Și în textul nostru poporul este „Galileea neamurilor”: iudei și păgâni împreună. Și fie iudeii, fie păgânii, toți sunt în întuneric. Fie cu lege – fie fără lege – toți suntem păcătoși, spune Pavel. Și toți avem nevoie de mântuire. Toți suntem egali. Singura diferență constă în faptul că Israel este cel dintâi care conștientizează acest fapt, datorită darului Legii și al profeților care-l avertizează. Noi ne includem (pătrundem) în Israel pentru că prin Lege și prin profeție înțelegem că ne aflăm și noi în aceeași situație: avem nevoie să fim mântuiți.

Matei citează din Is. 9,1 unde stă scris: „Poporul care umbla în întuneric„. Înțelegem că poporul s-a obosit și stă șezând. Poporul șezut în întuneric… adică n-a mai reușit. Un om umblă un anume timp, apoi se obosește. În acest moment intervine Dumnezeu… Poporul care locuia, ședea… Poporul care zăcea, locuia în întuneric, într-o țară de moarte. Este ca omul care face din umbră și din moarte, casa sa. Este o situație pe care o cunoaștem foarte bine. A face din întuneric (din noapte), din umbră și din moarte propria casă. Azi trăim în moarte. Cultura noastră trăiește în moarte. Știe că este îndreptată către nimic. Este situația umană. Tocmai în acest întuneric este dăruită marea lumină. Întreaga activitate a lui Isus este văzută ca o lumină care elimină (dizolvă) întunericul. Lumina este începutul vieții, este creația prioritară a lui Dumnezeu, lumina arată adevărata valoare a lucrurilor, lumina dă însemnătate (sens) și bucurie, lumina este simbolul a tot ceea ce este pozitiv în om, lumina este eliberarea, mântuirea din moarte. Fără lumină nu există nimic.

Astfel, activitatea lui Isus este înțeleasă ca fiind noua creație. De ce noua creație? Pentru că este lumină. Și lumina ne arată lucrurile așa cum sunt. În timp ce realitatea nu este așa cum noi o cunoaștem. Noi experimentăm realitatea în mod distrugător, egoist, însă realitatea nu este așa. Noi o facem să fie astfel datorită răului și păcatului care este în noi.

Mântuirea constă în iluminare, în a deschide ochii și a cunoaște realitatea așa cum Dumnezeu ne-a dat-o, pentru a o trăi în conformitate cu voia Domnului. Există o legătură între poporul care umbla, dar acum locuiește, stă, șade, zace. În popor s-a stins dorința. Există un strigăt care traversează tot VT (cf. Ps. 130) „Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu!… Nădăjduit-a sufletul meu în Domnul, din straja dimineții până în noapte„. Cu alte cuvinte, poporul așteaptă (speră), dorește lumina, lumina care să răsară, marea lumină, o lumină care răsare.

v. 17 ^

17 De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”.

Așa începe activitatea lui Isus. Nu prin predicare, ci prin proclamare. Diferența între cele două cuvinte este mare. A predica este acel lucru plictisitor – pentru cine ascultă – pe care toți îl cunoaștem. A proclama este a spune public un fapt. Nu a explica. Ci a spune un fapt. Se întâmplă aceasta și trebuie să se facă aceasta sau cealaltă.

Isus spune „Convertiți-vă” și apoi expune motivul. – Convertește-te! – Vizavi de ce?

Încearcă să te gândești. Vezi cum vei descoperi singur și fără vreo motivație. Cugetă la toate lucrurile din viața ta care nu funcționează așa cum trebuie. Toate căile greșite pe care umbli și știi că sunt greșite. Convertește-te! Toți profeții au zis acest cuvânt. Isus nu spune nimic în plus… „A te converti” înseamnă a schimba direcția în favoarea vieții, a schimba modul de a gândi, de a simți, de a te comporta. Isus nu spune o predică. Te invită să te convertești. Încearcă să te gândești la lucrurile care nu merg. Acest îndemn îl adresează întreaga predicare profetică și-l pronunță și Isus. Și, cu fiecare text din Evanghelie pe care-l citim, ori ne convertim ori ne împotrivim.

Profetul spune „Convertește-te”, la fel ca Botezătorul. Este o exortație, și subliniază nu atât sensul de vină și de păcat, ci sentimentele cele mai nobile. Același cuvânt spus de Isus este o poruncă: „Convertește-te!”. „Cum să fac?” Să ne amintim de minuni. Isus îi spune orbului în mod poruncitor: „Să vezi!” iar surdului: „Să auzi!”… „Isuse, Tu îmi ceri tocmai ceea ce eu singur nu pot face?” Și acesta este miracolul!

Toate imperativele lui Isus sunt „absurde”. El ne spune să ne convertim. Noi știm că suntem păcătoși. Dacă am fi convertiți, nu am fi păcătoși. Îi spune orbului să vadă. Sunt orb și nu pot să văd… Toate ordinele lui Isus sunt absurde. „Absurd” înseamnă „cum aude un surd”. Noi suntem surzi față de toate ordinele lui Isus. Nu au sens… Și totuși realizează ceea ce zic. Acum înțelegem că porunca „convertirii” este motivată de afirmația care urmează, ne dă motivul în baza căruia ne putem converti: „Împărăția cerurilor e aproape”.

„Este aproape” se poate traduce și prin „a sosit”. Împărăția cerurilor înseamnă împărăția lui Dumnezeu. Și „Împărăția lui Dumnezeu” înseamnă „totul”: tot ceea ce omul dorește, tot ceea ce Dumnezeu a promis, întreaga Împărăție de lumină, de dreptate, de fraternitate. Nu se află în viitor, nu este în trecut, ci a sosit. Este aici. Este suficient ca tu să te întorci și s-o trăiești. Ne este dăruită, dar experimentarea Împărăției este lăsată libertății noastre umane: orice om poate să nu se întoarcă.

Evanghelia face apel la – și valorizează – libertatea noastră. Darul este făcut, dat, noi putem spune „da” sau „nu”. Convertirea înseamnă a spune „da” acestui dar.

„Împărăția cerurilor” – care pare o expresie vagă – în realitate este locul în care este condensată toată dorința lui Israel și, în Evanghelie, exprimă întreaga viață a lui Isus, care este Împărăția realizată. Împărăția cerurilor este tocmai istoria vieții lui Isus, care împlinește Împărăția pe cruce, loc în care va fi Rege.

Acest text care ne prezintă trecerea de la Botezătorul la Isus, ne oferă învățături folositoare despre mărturie, despre sensul istoriei (istoria ca împlinire), despre legătura noastră cu poporul lui Israel, despre sensul întregii activități a lui Isus care este o lumină, care este viață și despre libertatea noastră de a accepta viața și lumina care înseamnă convertirea. Amin.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop