Cine este Dumnezeul vieţii mele este o problemă mereu actuală, căci noi spunem că suntem monoteişti şi credem într-un singur Dumnezeu, dar, în realitate, ne dăm seama că avem un Panteon alcătuit din varii „dumnezei”, idoli, siguranţe, certitudini – care toţi îi considerăm indispensabili – şi poate printre ei se află şi Dumnezeul adevărat care ne garantează mântuirea. Însă această teorie nu este plăcută lui Dumnezeu, care vrea să fie singurul Dumnezeu.

În realitate, omul nu poate să aparţină în acelaşi timp lui Dumnezeu şi idolului: nu-L poate sluji pe Dumnezeu şi banul.

Un om devine ceea ce-şi propune: dacă-L pune înaintea sa pe Dumnezeu, omul devine fiul lui Dumnezeu; dacă-şi pune înainte aurul, argintul şi toate celelalte lucruri, devine ca idolii săi, care au gură dar nu vorbesc, au ochi şi nu văd… Avem o societate moartă, la fel ca idolii pe care-i adoră.

Vom aborda tema idolilor.

Mai înainte spuneam unele lucruri despre discernământul spiritual.

Am subliniat că în noi avem 3 feluri de gânduri: unul care vine de la temperamentul nostru natural, unul care vine de la Dumnezeu şi unul care vine de la duşmanul nostru. Şi toate aceste trei gânduri există.

Şi noi acţionăm în exterior în baza impulsurilor pe care le avem în interior. De fapt, în mod normal nici nu acţionăm, ci suntem acţionaţi şi agitaţi de ceea ce simţim.

Al nostru „a simţi, a percepe” este şi inconştient: nu ştim precis ce ne mişcă, dar suntem mişcaţi. Problema este să ştim ce ne mişcă. Să ştim ce fel de gând, de inspiraţie şi de sentiment ne mişcă… Să ştim de unde vin toate acestea, astfel încât noi să fim liberi de a cunoaşte, de a decide, de a alege care gând sau sentiment ne face bine şi ne conduce să facem bine şi care nu.

Întreaga acţiune morală este să ştim să deosebim sentimentele interioare, altfel suntem simple animale dresate, care se comportă după gratificaţia (recompensa) pe care o primesc sau după pedeapsa pe care o primesc… Adică în baza legii.

Însă omul se comportă în baza discernământului, adică în baza inteligenţei şi a libertăţii. Este vorba de a avea o anume conştiinţă şi luciditate, claritate.

Mai mereu ne dăm seama de ceea ce facem în exterior, dar de ceea ce se întâmplă în interior, nu ne dăm seama.

Problema este cum să intrăm în „pivniţă” (în interior) pentru a vedea ceea ce se întâmplă. Care e uşa intrării în acest loc profund, unde se află întreaga noastră bogăţie, comoară şi începutul tuturor acţiunilor noastre?

Uşa intrării este alcătuită din ceea ce deja noi simţim. Ce simţim (intuim) de obicei? Noi percepem lucrurile care nu merg bine. Dacă altul mă calcă pe picior, imediat simt durerea, dar restul trupului nu mi-l simt.

La fel, sensibilitatea noastră percepe imediat ceea ce nu merge bine. Deci intrarea în comoara noastră interioară este alcătuită din acele lucruri care ne deranjează, adică din acele sentimente şi atitudini pe care simţim că nu am vrea să le avem.

Ce să facem cu aceste sentimente, cu aceste aspecte negative care ne deranjează, care ne fac rău? Sunt aspectele negative pe care le avem în mod spontan; ele acţionează chiar mai înainte de orice decizie de-a noastră, izvorăsc din temperamentul nostru sau din condiţionările exteriore şi înaintea acestora noi nu ştim ce să facem. Până la urmă, ne predăm şi spunem: „eu sunt făcut aşa. Deci nu pot face nimic şi mă accept aşa cum sunt”. Un om care spune aşa, în realitate nu mai avansează pe calea maturizării, ci a renunţat să fie liber şi să fie om.

În realitate, nu este adevărat că eu sunt „făcut aşa, căci eu sunt fiul lui Dumnezeu”. În mine există chipul Fiului lui Dumnezeu. Michelangelo spunea că statuia este deja prezentă în stânca de marmură, este întemniţată. Şi trebuie să fie tăiat numai ceea ce este „în plus”. La fel, în mine există realitatea fiului lui Dumnezeu, şi trebuie numai să tai ceea ce este în plus. Şi răul este în totalitate „în plus”.

Principiul pentru a intra în pivniţă, în profunditatea propriilor sentimente, constă în a lua în considerare un rău – un aspect negativ, extern sau interior – şi a începe să observi acel aspect. Adică eşti chemat să priveghezi asupra unui punct negativ.

Prin privegherea asupra unui punct negativ, se întâmplă, ca atunci când un om în timpul nopţii veghează… chiar dacă omul noaptea, de obicei, doarme.

Când un om veghează, pentru că aşteaptă să vină duşmanul pe o cărare, ce începe să simtă? Chiar dacă nu vine nimeni, el începe să audă zgomote ciudate, prezenţe infinite, vede că întreaga noapte este populată mai mult decât ziua… La fel, un om care veghează asupra unui punct, începe să-şi dea seama de toate celelalte, de tot universul viu din interiorul său, care se mişcă.

Data viitoare vom învăţa cum trebuie să veghem asupra unui singur punct negativ, care trebuie eliminat. Va fi începutul intrării în lumea interioară. Este vorba de o acţiune practică – pe care o vezi în exterior – cu ajutorul căreia tu intri în interior.

Se citeşte Mt. 6, 19-24

¹⁹ Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură. ²⁰ Adunaţi-vă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le distrug şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură. ²¹ Căci unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră. ²² Candela trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi luminos. ²³ Însă dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecos. Aşadar, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de adânc [va fi] întunericul! ²⁴ Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei.

Ne apropiem de concluzia discursului de pe munte care va atinge punctul maxim la cap. 7, v. 12 cu marea poruncă a iubirii, care este sinteza întregii legi şi a profeţilor.

Partea anterioară capitolului 7, v. 12 este articulată şi avem un fir comun: paternitatea lui Dumnezeu, care trebuie trăită în raportul cu lucrurile concrete, cu bunurile lumii, în raport cu satisfacerea nevoilor primare (a mânca, a bea, a se îmbrăca) şi în relaţiile cu alţii. Sunt nevoile omului: omul trăieşte cu bunurile lumii, cu hrana, cu băutura, cu hainele, şi trăieşte prin relaţiile cu alţii.

În toate aceste lucruri, în toate aceste relaţii, trebuie trăită paternitatea lui Dumnezeu.

Viaţa spirituală nu este ceva diferit de viaţa materială: viaţa spirituală este modul în care trăieşti viaţa materială. Tu trăieşti viaţa materială cu spiritul fiului lui Dumnezeu.

Deci tocmai în raportul cu lucrurile, cu bunurile lumii şi în raportul cu alţii, eu trăiesc ca fiu. Viaţa fiului lui Dumnezeu nu este cu totul altceva şi apoi lucrurile le fac la fel ca toţi cei din jurul meu. Nu! Ci folosirea lucrurilor este profund diferită.

A trăi ca fii ai lui Dumnezeu nu înseamnă că trebuie să trăim într-o altă lume, ci să trăim în această lume, dar într-un alt mod. Deci să trăim într-un alt mod raportul cu lucrurile şi cu persoanele.

Dacă noi nu trăim ca fii ai lui Dumnezeu raportul cu lucrurile, ce facem? Le acumulăm, le strângem. Privirea noastră este stinsă şi întunecată, deoarece este în întregime concentrată după dorinţa intensă a lucrurilor. Unui astfel de om i se stinge lumina interioară – care este asemănarea noastră cu Dumnezeu – iar viaţa sa devine sclava mamonei, a idolului. Este o viaţă sacrificată căutării de a avea tot mai mult, căci viaţa lui depinde de acest fapt.

Dacă eu trăiesc ca fiu relaţia cu lucrurile, „adun comoară în cer”. Ce înseamnă? Înseamnă că lucrurile pe care le am le primesc în dar – ca semn al iubirii Tatălui – deci lucrurile sunt relaţia mea cu Dumnezeu. Eu nu sunt un fetiş, un idolatru care mă îndrăgostesc de lucruri. Lucrurile sunt un semn al iubirii pe care eu o primesc cu recunoştinţă. Apoi înseamnă că eu nu doar primesc lucrurile ca dar – şi mulţumesc pentru acestea – ci le păstrez ca dar şi le împart cu fraţii. Acest proces se numeşte a aduna o comoară în cer, a aduna o comoară pentru Dumnezeu, construiesc esenţa mea care este aceea a fiului lui Dumnezeu, devin ca Dumnezeu, pentru care totul e iubire şi dar.

Făcând astfel, ochiul meu e luminos, la fel cum întreaga mea viaţă e luminoasă. Este viaţa trăită ca fiu al lui Dumnezeu. Şi eu nu mai aparţin mamonei, adică lucrurilor în care mă încred, bogăţiei, ci încrederea mea e în Dumnezeu, pentru că sunt fiul lui Dumnezeu şi atunci devin fiul lui Dumnezeu.

Acestea sunt cele două strategii fundamentale de viaţă. Este interesant că Matei le prezintă imediat după rugăciunea Tatăl nostru. În măsura în care reuşim să spunem cu adevărat că Dumnezeu e Tată, iată că raportul nostru cu lumea se schimbă radical: devine raportul fiilor.

Nu înseamnă că acest raport cu lucrurile este unul valabil numai pentru sufletele pioase. Nu! Ci este singurul raport corect cu lumea. Dacă nu facem aşa, noi nu trăim, ci ne sacrificăm viaţa lucrurilor şi devenim tot mai prostuţi: „au gură şi nu vorbesc, au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, au picioare şi nu umblă…”. Omul se identifică cu realitatea materială de el produsă, uitând cine este (un proces marxist). Fapt pentru care, lucrurile care ar trebui să-i folosească pentru a fi om, pentru a se folosi de ele – pentru a intra în relaţie cu Dumnezeu şi cu alţii – îl sclavizează: în loc să se folosească de lucruri, omul le slujeşte. În acest fel omul devine inferior tuturor lucrurilor.

În loc să fie creatura din ziua a şasea, care conduce celelalte cinci zile la ziua a şaptea, la împlinire, omul e sclavul primelor cinci zile, în loc să fie stăpânul creaţiei. Deci îşi pierde natura, identitatea, devenind slujitorul lucrurilor, producţiei şi al consumului.

Problema este: ce raport construim cu Dumnezeu şi cu lucrurile… Există un tip de raport cu Dumnezeu care este de apartenenţă, adică suntem ai Săi, deci suntem liberi şi nu sclavi. Fiind fiii Săi, suntem liberi. În acest caz noi alegem şi stabilim cu Dumnezeu – şi cu lucrurile – un tip de raport liber.

Dacă însă alegem să fim legaţi de lucruri, să depindem de lucruri, noi suntem subjugaţi de lucruri şi ieşim din acel raport de apartenenţă faţă de Dumnezeu, nu mai vrem să fim fiii lui Dumnezeu, deci liberi.

v. 19

¹⁹ Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură.

Dumnezeu ne-a dat viaţa, dar viaţa noi trebuie să o păstrăm, s-o menţinem. Şi noi credem că pentru a ne conserva şi păstra viaţa trebuie să strângem acele bunuri care ne garantează viaţa.

Dacă viaţa ar fi hrana, ar fi suficient să adunăm bunuri şi aşa am avea viaţa. Dar viaţa nu e hrana. Un om ar putea să aibă toată hrana şi toată îmbrăcămintea din lume şi viaţa lui să nu aibă nici un sens.

Viaţa omului este diferită de a animalului; înseamnă că hrana este relaţia cu Cine dă hrana şi relaţia cu persoanele cu care omul împarte hrana. Este dar al Tatălui şi împărţire cu fraţii. Dacă nu, atunci viaţa umană ar fi precum existenţa animalului. Toate aspectele fundamentale pe care omul le are în comun cu animalul sunt relaţie cu Dumnezeu care dăruieşte şi cu fratele. Dacă nu e aşa, omul e animal: trăieşte viaţa animală şi nu viaţa umană, nici cea spirituală.

A aduna hrană este la fel ca în cazul „manei din deşert”: dacă un om pune de o parte mana pentru ziua următoare, aceasta putrezeşte. Cu alte cuvinte, viaţa nu o poţi acumula, aduna. Căci viaţa e dar. Şi dacă tu strângi – dacă vrei să posezi mai mult – atunci ceea ce ai nu mai este dar, deci nu te mai pune în raport cu Dumnezeu (tu zici: „e al meu”) şi nu te mai pune nici în raport cu alţii.

Ateismul ştiinţific – aşa cum noi îl cunoaştem – este numit „nebun” în Biblie („spune nebunul: nu există Dumnezeu”) adevăratul ateism biblic este acela al bogatului care posedă lucruri şi spune: „Dumnezeu sunt eu; posed totul eu”. Acest mod de a gândi este anti-Dumnezeu, căci Dumnezeu nu posedă nimic. Căci Dumnezeu e iubire şi relaţie. Posedarea ne desparte de raportul cu Dumnezeu şi cu alţii făcându-ne sclavii lucrurilor. Nu posedarea, ci folosirea corectă a lucrurilor este aceea care ne ajută să trăim.

De fapt, din lucrurile pe care le posezi, tu nu trăieşti. Ci trăieşti din cele pe care le foloseşti, dacă le foloseşti bine… Lucrurilor pe care le posezi, tu le-ai sacrificat viaţa.

În Lc. 12,13… avem pilda bogatului relatată celor doi fraţi care se ceartă pentru moştenire. Unul Îi spune lui Isus: „Zi-i fratelui meu să-mi dea partea mea de moştenire”. Isus răspunde că n-a venit să împartă moştenirea. Voi vă certaţi pentru averea lăsată de tatăl vostru… Ce a făcut tatăl vostru? În acest moment, Isus povesteşte pilda bogatului pentru care viaţa însemna a strânge multe bunuri şi a deveni bogat, afirmând că „acum” este în siguranţă… Însă moare! De fapt, el şi-a sacrificat toată viaţa bunurilor sale iar fiii săi se ceartă pentru acestea. Deci bogatul transmite atitudinea sa negativă şi generaţiilor succesive.

Lc. 12,15 subliniază: „Viaţa nu depinde de ceea ce omul posedă”; 1Tm 6, 10 precizează că lipirea inimii de bani este rădăcina tuturor relelor. Ef. 5,5 numeşte lipirea inimii de bani: idolatrie.

Este clar că omul simte nevoia să se gândească la viitor. Dar în textul nostru problema este dacă noi trebuie să strângem bunuri şi să facem din strângerea bunurilor sensul vieţii noastre sau trebuie să ne adunăm comoară în cer? Să folosim corect bunurile înseamnă să le primim, să le elaborăm şi apoi să le împărţim, să le dăruim. Aceasta e problema!

În primul caz tu, omule, te lipseşti de viaţa veşnică – o viaţă de relaţie cu Tatăl şi cu fraţii – în celălalt caz, cu ajutorul bunurilor folosite corect, tu primeşti viaţa veşnică.

v. 20

²⁰ Adunaţi-vă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le distrug şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură.

Cum putem aduna comoară în cer, adică în Dumnezeu? Adunăm în primul rând, primind… Toate bunurile pe care le am – chiar şi cele rezultate în urma muncii mele – sunt un dar al lui Dumnezeu care-mi dă lucrurile, energia, capacitatea şi inteligenţa. Deci fiecare lucru îl folosesc şi-l primesc ca pe un dar: lucrurile mă ajută să intru în comuniune cu Tatăl, în spirit de recunoştinţă, de mulţumire, de iubire, adică de Euharistie.

În al doilea rând, deoarece lucrurile sunt darul Tatălui făcut fiilor Săi, le trăiesc aşa cum Tatăl le trăieşte: ca împărţire cu fraţii. În acest fel toate lucrurile îşi capătă însemnătatea lor de viaţă veşnică: adică ne pun în relaţie cu Dumnezeu şi cu fraţii.

Astfel trebuie să trăim, să folosim lucrurile. Dacă nu le foloseşti aşa, te lipseşti pe tine de calitatea de fiu al lui Dumnezeu – căci nu trăieşti ca fiu, nu accepţi lucrurile ca un dar de la Tatăl, ci spui „sunt ale mele” – şi te lipseşti pe tine de viaţa fraternă, de relaţia cu alţii.

Evanghelia nu ne indică o altă viaţă faţă de cea pe care noi o trăim; nu ne îndeamnă să fugim din lume, de realitatea alcătuită din persoane şi din lucruri; ea ne propune un mod nou de a ne relaţiona cu lucrurile: o relaţie diferită… nu un raport de patroni, ci un raport caracterizat de filiaţie şi fraternitate.

Gândiţi-vă ce lume minunată este acolo unde omul nu-i sclavul lucrurilor, unde ştie să le folosească în mod corect, şi unde lumea devine filială şi fraternă, în toate lucrurile. Acesta nu este angajamentul creştin faţă de lume, ci este singura posibilitate a lumii de a fi lume, căci altfel se distruge. Şi probabil lumea se distruge din cauza folosirii incorecte a bunurilor.

Chiar dacă lumea se distruge, noi în această lume trăim ca fii şi fraţi. Şi suntem „lumina lumii”, adică dăm sens acestei lumi. Şi acesta este sensul definitiv. Şi este suficient Unul singur pentru a-i salva pe toţi. Deja Cristos a împlinit sensul lumii; deja suntem mântuiţi.

Însă după Cristos, fiecare dintre noi e chemat să înţeleagă frumuseţea unei lumi filiale şi fraterne; adică să înţeleagă prezenţa vieţii veşnice deja în această lume. Să înţeleagă faptul că lucrurile – toate creaturile lui Dumnezeu – sunt frumoase şi nu este nimic rău. Însă trebuie trăite ca fiind dar şi experimentate cu bucurie, cu mulţumire şi nu în sens de fetiş – de idolatrie – care ne face sclavii lucrurilor.

Bunurile sunt mijloace şi permit iubirea, pacea, împărţirea cu fraţii… Doar atunci este frumoasă viaţa.

În Gen. 1 se spune că Dumnezeu creează, priveşte şi spune că toate sunt bune. Francisc de Assisi – un om care are un raport liber şi ordonat cu lucrurile – numeşte lucrurile: frate, soră…

Şi această comoară, „rugina şi molia nu o distrug”… Toate bunurile noastre şi chiar noi înşine vom fi mâncaţi de vreo molie… Însă identitatea noastră de fii şi fraţi nu va fi mâncată, deoarece înseamnă viaţa veşnică. Identitatea de fii şi fraţi – în Isus – deja a biruit moartea. Şi nimeni nu ne-o fură iar dacă cineva ne-o fură, Biblia ne îndeamnă să nu cerem de la cel care ne-o ia… Căci nimeni nu o poate fura.

Lui Dumnezeu, noi i-am furat egalitatea cu El, dar El ne-a dat-o, oferindu-ne astfel semnul iubirii Sale pentru noi. Deci nu există hoţ – şi nu există moarte – care să poată fura, înghiţi această comoară… Prin urmare, sensul vieţii noastre este să adunăm această comoară. De aceea suntem pe lume, de aceea trăim!!!

Bunurile le strângi şi adunându-le, tu înmulţeşti bogăţia ta – din punct de vedere uman, din punct de vedere al patronului – însă dacă te pui în optica de fiu şi frate, atunci bunurile le împarţi. Acesta este comportamentul care adună şi înmulţeşte comoara din cer. Este împărţirea cu alţii şi nu strângerea averilor pământeşti…

v. 21

²¹ Căci unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră.

Problema este: unde este comoara noastră? Ce iubim? Iubim lucrurile sau iubim pe Tatăl şi pe fraţii noştri? Sacrificăm viaţa noastră şi ne facem sclavi ai lucrurilor sau totul din lume este în slujirea noastră şi în slujirea Iubirii şi a altora? Care este comoara ta? Căci acolo va fi şi inima ta! Căci un om trăieşte unde iubeşte.

Dacă tu-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe fraţi, aceasta e comoara ta, acolo este şi inima ta şi viaţa ta. Deci alege unde să-ţi locuiască inima şi unde să-ţi aduni comoara! Îţi aduni comoara în ceea ce dispare şi în ceea ce te desparte de Tată şi de fraţi şi-ţi fură şi-ţi distruge viaţa, sau în ceea ce te îmbogăţeşte de Viaţă şi-ţi dă iubirea adevărată şi plinătatea?

Care este comoara ta? Este ceea ce-ţi ocupă – pentru majoritatea timpului, a intensităţii şi a puterilor tale – mintea şi inima ta. Aceasta este comoara ta! Deci, omule, cântăreşte bine ce vrei de la viaţă.

vv. 22-23

²² Candela trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi luminos. ²³ Însă dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecos. Aşadar, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de adânc [va fi] întunericul!

Se spune că ochiul este luminătorul (candela, lampa). Noi suntem obişnuiţi să considerăm ochiul ca fiind fereastra. Prin ochi lucrurile intră, prin ochi tu mergi înspre lucruri cu dorinţa ta. În acest loc, lampa este ceva mai mult decât fereastra. Lampa este locul din care iese lumina. Deci, ce fel de lumină sau întuneric ies din ochii tăi? Din ochi iese ceea ce tu ai în inimă.

Dacă tu ai o inimă pură, care-l caută pe Dumnezeu, care caută viaţa, atunci ochiul tău e luminos, dar nu numai ochiul tău, ci tot trupul tău… Viaţa ta, existenţa ta este în întregime transformată în lumină de inima ta, care caută iubirea.

Noi ne dăm seama imediat – privind faţa unui om – dacă este sau nu, un monument funerar (un mort)… După cum se întâmplă de obicei… Plimbându-ne şi privind feţele oamenilor… În afară de cele ale unor copii şi ale unor bătrâni, ceilalţi par morţi în viaţă. Toţi sunt închişi în sine… E urât!

E diferit, atunci când vezi că un om e fericit. Şi îl vezi. Vezi că-i frumos să trăieşti. Dacă nu… de ce trăieşti?

Şi aceasta depinde de inimă. Inima dă lumină. Noi dăm lumină lucrurilor! Lucrurile sunt ceea ce sunt. Este inima ta care, apoi se oglindeşte prin ochi… cine are inima bună vede bine.

Ochiul exprimă ceea ce se află în inimă. Deci ochiul este fereastră, adică primeşte realitatea, dar şi far, adică luminează realitatea, cu lumina ta interioară.

Cine dă ştirile… îi interesează numai să dea ştiri rele. Nu există numai cele rele… Dar ochiul rău, vede lucrurile rele.

Dacă unul face rău, bine… Tu însă să ai privirea plină de milă şi iartă-l. De ce să subliniezi răul? Îl scot în evidenţă pentru că eu sunt rău. Nu văd bine. Omul vede cu ochiul său, adică cu inima sa. Inima sa este cea care vede.

În al doilea rând, mulţumim Domnului că ştirile sunt rele. Căci dacă ar realiza reportaje despre bine ar fi urât, ar fi sfârşitul lumii. Dacă ar fi o ştire faptul că o mamă-şi iubeşte fiul, înseamnă că femeile celelalte îşi ucid pruncii. Deci să nu ne preocupăm că răul produce o ştire. Dar să fim atenţi să nu ne lăsăm înşelaţi, căci riscăm să privim şi noi cu acel ochi al ştirilor, care nu este ochiul adevărului şi nici inima luminoasă.

Dacă ochiul tău e limpede, simplu, tot trupul tău e în lumină şi totul din jurul tău e lumină. Şi vezi sensul pozitiv al lucrurilor, vezi binele, promovezi binele şi transmiţi binele.

Şi voi aţi simţit că lângă unele persoane vă simţiţi fericiţi, dar stând lângă altele, imediat aţi fugi, căci vă plictisiţi mult să staţi lângă ele.

Vă sugerez un exerciţiu spiritual împotriva deochiului, adică a ochiului bolnav, rău. Când stă scris: „ochiul tău e bolnav”, în greacă este „rău”. De fapt, noi avem mereu în interiorul inimii noastre instincte rele, pe care apoi le proiectăm în exterior. Ce să facem cu ele? Să ne obişnuim să le percepem. Şi să râdem de ele.

Dumnezeu ni le iartă, deci să ni le iertăm şi apoi să-i iertăm şi pe alţii dacă au aceste instincte rele. Însă noi trăim de multe ori în baza acestor instincte rele…

Asceza principală este tocmai împotriva sentimentelor interioare de tristeţe, de apăsare, căci tot răul vine de aici.

Căci specificul lui Dumnezeu e să dea bucurie, şi specificul duşmanului este să distrugă bucuria în toate felurile.

Când eşti bucuros nu faci rău nimănui. Când eşti trist îţi faci rău ţie şi când îţi faci rău ţie faci rău tuturor; fii convins de acest adevăr. Chiar dacă nu faci nimic! Deja acesta e un rău. Căci cine stă lângă tine se simte rău.

Deci e importantă asceza interioară de a urmări sentimentele negative şi de a le contrazice cu sentimentul opus, de încredere în Dumnezeu, de cerere de ajutor. Aceasta este adevărata asceză. Toate celelalte au sens, dacă omul o practică pe aceasta, care este purificarea inimii. „Bucuria Domnului este puterea noastră”, subliniază un salut liturgic. Bucuria devine putere, energie, curaj, capacitate de a tolera, adică de a duce greutăţile în unele situaţii dificile, tragice.

v. 24

²⁴ Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei.

Textul grec subliniază: „Nu puteţi fi sclavii a doi stăpâni (a doi domni)”. Problema este pe care stăpân îl alegem. „Sclavul” este cel care aparţine altuia. Deci cui îi aparţinem? Lui Dumnezeu – care dă viaţa, care e viaţă, bucurie, iubire – sau aparţinem mamonei, adică lucrurilor?

Siguranţa noastră este în lucruri sau în Dumnezeu? Este în faptul că suntem fii şi fraţi sau în faptul că adunăm bogăţii?

Dumnezeul meu este acela pe care-l venerez cu cultul direct sau indirect de-a lungul întregii zile. Nu? Pe cine-l slujesc timp de 24 de ore pe zi şi şapte zile pe săptămână? Şi-n timpul zilei de odihnă, eu lucrez… Căci mă odihnesc numai pentru a munci şi apoi pentru a consuma şi iar pentru a munci şi iar pentru a consuma… timp de 12 luni pe an… de-a lungul întregii mele vieţi.

Cui îi aparţin? Pe cine slujeşte viaţa mea? În Iosua 24,14 găsim o întrebare pe care Iosua o adresează israeliţilor: „Pe cine vreţi să slujiţi: idolii sau pe Dumnezeu?”. Deci trebuie să alegem.

1Regi 18,21 „Israel şchiopătează de ambele părţi…” adică încearcă să-L slujească şi pe Dumnezeu dar şi pe idoli.

Înainte de intrarea în pământul făgăduinţei (care înseamnă pământul libertăţii, al adevărului, al iubirii), Iosua îi îndeamnă să aleagă pe cine doresc să slujească.

După cum observăm, apartenenţa noastră la Dumnezeu se decide prin modul în care ne folosim de lucruri. Dacă prin lucruri noi trăim spiritul de fii şi fraţi, atunci Îl slujim pe Domnul în toate lucrurile. Şi toate lucrurile devin utile şi ne folosesc pentru a trăi. Dacă eu nu-I aparţin Domnului, ci aparţin lucrurilor, atunci lucrurile îmi ucid viaţa de fiu şi frate, iar eu devin sclavul morţii.

Aceasta este decizia radicală la care este chemat fiecare om… chiar şi noi.