Vom trata tema judecății. Singura judecată care ne poate face fericiți este aceea a lui Dumnezeu. Ps. 96 (95) ne invită să fim fericiți noi și întregul univers, pentru că Dumnezeu vine să ne judece.

În cap. 6-7 continuă să se vorbească despre dreptatea nouă – care este dreptatea Fiului – și nu dreptatea înțeleasă în sens uman. E dreptatea lui Dumnezeu-Tatăl. În Ev. lui Mt. 6, 1-18 ni se explică modul în care se trăiește această dreptate nouă: prin milostenie, rugăciune și post. În Mt. 6,19-34 am subliniat cum se trăiește noua dreptate în raport cu banul, cu hrana și cu îmbrăcămintea.

În această cateheză vom explica modul în care se trăiește noua dreptate în raport cu celălalt. Mă refer la dreptatea Tatălui, adică la faptul de a fi fii.

Cine este celălalt? Modul în care-l percep pe celălalt este începutul, cauza oricărei moralități. Pe celălalt imediat îl simțim ca fiind un străin, un dușman, un concurent: celălalt este omul pe care imediat îl evaluez și îl critic… De ce? Pentru că e diferit.

De diversitatea lui eu mă apăr pentru a nu fi absorbit și pentru a nu pierde diversitatea mea sau îl agresez pentru a lua, a-mi însuși de la el diversitatea sa.

Celălalt e începutul oricărei lupte. Dacă nu ar exista celălalt, eu cred că „aș fi bun…”. Ce atitudine trebuie să avem față de celălalt în contextul noii dreptăți a Fiului?

Se citește Mt. 7, 1-6

¹ Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, ² deoarece cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă. ³ De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? ⁴ Sau cum vei spune fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău” şi iată că bârna este în ochiul tău? ⁵ Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea bine să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. ⁶ Nu daţi cele sfinte câinilor şi nu aruncaţi perlele în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie.

Primele două versete ne spun „să nu judecăm” – opusul judecății este atitudinea acceptării necondiționate a iubirii absolute a celuilalt, a milei – căci dacă eu îl judec pe celălalt, în realitate mă judec pe mine. Dacă eu judec aproapele, mă condamn pe mine.

Iar vv. 3-5 ne îndrumă ca „în loc să-l judecăm pe celălalt, judecă-te pe tine!”. În loc să-l vezi pe celălalt ca fiind rău, caută să vezi răul care e în interiorul tău. Atunci vei începe să discerni (să deosebești binele de rău).

Nu trebuie să-i dividem pe oameni în buni și răi. Trebuie însă să deosebim între bine și rău, adică să avem discernământ, iar discernământul poate să-l aibă omul care nu judecă persoanele. Dacă nu judeci persoanele, tu înțelegi cum stau lucrurile: pricepi binele și răul.

v. 1

¹ Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi,

„Nu judecați!” e un imperativ prezent care în limba greacă înseamnă „nu continuați să judecați; încetați să judecați!”. Înseamnă că meseria noastră e „să judecăm”.

Înaintea altuia, atitudinea noastră instinctivă este de a-l judeca pe celălalt. A judeca în limba greacă este crino, care înseamnă a separa. Se desparte sau cu sita (cu ciurul), sau cu vânturătoarea, pentru a ține ceea ce mă interesează și a arunca restul.

Primul raport pe care-l avem cu aproapele este să-l judecăm, să-l evaluăm, pentru că celălalt este un altul, diferit de mine, și încurcă, decodifică, anulează planurile mele.

Judecata e importantă pentru că altul – fiecare om – trăiește sau moare datorită judecății celui de lângă el. Judecata bună îl ajută să trăiască, judecata rea însă-l ucide.

„A vedea” deja este un „a judeca”: ochiul rău este o sabie care te ucide, te condamnă imediat, deja te-a cântărit și te-a evaluat; ochiul bun este „fereastra luminoasă” care te primește, te lasă să exiști așa cum ești.

Judecata este începutul raportului cu celălalt.

Cum trebuie să judecăm? Ar trebui să judecăm cu judecata (cu părerea) lui Dumnezeu, care este foarte diferită de a noastră. Primul lucru e să nu judecăm așa cum judecăm noi, din mai multe motive.

Primul motiv este că persoana care judecă îi fură locul și munca lui Dumnezeu. Domnul e singurul judecător. Deci, prin orice judecată sau opinie exprimată despre celălalt, eu uzurpez puterea lui Dumnezeu, mă pun în mod direct împotriva Lui, indiferent ce a făcut celălalt… Chiar dacă un om ucide un alt om, eu nu trebuie să-l judec ca fiind rău. Voi spune că nu este bine să ucidă, dar eu nu trebuie să-l judec pe ucigaș ca fiind rău. El e fiul lui Dumnezeu. Apoi, el a ucis din motivele sale, pe care eu nu le-am înțeles, sau poate am văzut greșit că el a ucis… Când un om ucide, de obicei are o istorie a vieții personale, plină de traume…

Deci judecata este a lui Dumnezeu.

Dacă eu îl judec pe el, de fapt Îl judec pe Dumnezeu care Și-a dat viața pentru el. Îl judec pe Dumnezeu care a spus să nu judec, deci, judecând fratele, eu Îl condamn pe Dumnezeu. Acest adevăr îl spune Iacob 4,11. De ce? Pentru că judecata noastră este opusă judecății Domnului. Judecata Lui este crucea. Ce face Dumnezeu pe cruce? Își dă viața pentru cine-L ucide. Aceasta e judecata lui Dumnezeu!

Dumnezeu are o stimă infinită pentru fiecare om, pentru orice păcătos, chiar și pentru cel mai pierdut. Cel mai pierdut valorează cât viața lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu iubește. Și iubind are o judecată bună și pozitivă față de noi.

Egoismul meu mă face să exprim o judecată negativă despre celălalt, deci să-l condamn și mă face să văd răul. De ce? În acest fel eu îl descalific. Dar, de ce? Deoarece răul său este un pretext, o ocazie bună pentru mine, căci pot să-l domin…

Dacă eu judec, atunci sunt judecat eu!

Nu înseamnă că „nu trebuie să-l judec pe celălalt pentru că așa îl salvez”. Ci eu nu trebuie să-l judec pentru că, judecându-l, mă condamn pe mine, și eu sunt cel judecat! Căci judecata (opinia) mea despre celălalt, în realitate, este judecata asupra mea, este modul în care privesc cu ochii mei. Ochiul bun îl justifică pe celălalt, după cum face Dumnezeu. Ochiul rău îl condamnă pe celălalt.

Ochiul Tatălui și al Fiului justifică ce-a fost comis. Isus Își dă viața pentru cine-l ucide. Aceasta este justiția, dreptatea lui Dumnezeu. Dar ochiul nostru rău ucide.

Pentru că oamenii sunt mereu rivali, Pavel spune „vreți să vă luați la întrecere?”, „atunci întreceți-vă în a vă stima reciproc” (Rm. 12,10); Fil. 2,3 spune „ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuși”. Căci a iubi înseamnă a-l stima pe celălalt „superior sieși”, pentru că valorează mai mult decât tine, dacă îl iubești.

Mi se pare că „a vorbi de bine despre celălalt” e rivalitatea normală pe care o vedem la televizor în sfera politică… ori, la tema conversațiilor, la ora ceaiului „se vorbește bine de alții…”.

E teribil, dar în practică omul devine un fel de lup pentru celălalt om… Originea tuturor relelor este această incapacitate de a-l accepta pe celălalt ca fiind celălalt, diferit de mine, cu stimă și milă; celălalt ar trebui să fie pentru mine un loc al îmbogățirii mele, un loc al diferitului de mine, al comuniunii, al noutății… însă devine locul fricii, al apărării de el și al atacării lui…

Judecata ne permite să facem toate acestea. Căci, în realitate, atunci când eu judec, distrug persoana… deja am ucis-o, iar acum, înaintea unui cadavru, eu fac tot ceea ce vreau… Când se nasc războaiele… primul lucru pe care tu trebuie să-l spui este că celălalt este nedrept, rău, că e diavolul, deci trebuie exterminat. Și în acest fel tu justifici tot răul pe care-l faci.

În sfera luptelor la nivel politic… ei nu discută despre programe și despre ceea ce ar fi util… și ascultându-se s-ar putea îmbogăți… Nu! Pentru ei este suficient să-l demonizeze pe celălalt și să-l elimine. Această tactică este foarte proastă… Căci în acest fel se comportă și pruncii mici care încă trebuie să-și definească identitatea… Pe ei îi înțeleg că agresează și se apără cum pot… Dar adultul???

Sperăm să vină o vreme în care omul să se comporte în mod adult: să știe să gândească, să evalueze ceea ce este bine și ce e rău… și nu doar să-l demonizeze pe celălalt pentru faptul că e diferit…

Această maturizare a omului înseamnă salvarea speciei umane. Dacă nu, vom ajunge să ne exterminăm reciproc.

v. 2

² deoarece cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă.

Judecata noastră este ca un bumerang, adică se întoarce îndărăt asupra noastră.

Eu văd cu ochiul meu. Dacă eu îl văd pe celălalt rău și-l judec ca fiind rău, înseamnă că nu-l iubesc și nu-l accept, înseamnă că eu nu-L accept pe Dumnezeu care e Tatăl său, care-l acceptă așa cum este. Așadar, judecându-l pe celălalt, eu îl refuz pe Dumnezeu, deci mă judec pe mine ca „non-fiu” și mă condamn singur. Prin urmare, orice judecată a celuilalt este o condamnare a mea.

Dumnezeu ne lasă liberi și ne lasă și judecata. Nu judecă El, ci ne spune: „judecați-vă voi pe voi înșivă”.

Care este judecata despre mine? Este judecata pe care eu o exprim despre celălalt.

Prin urmare, în mod paradoxal, nu este nici măcar important dacă sunt bun sau rău…

E ca și cum Dumnezeu ar spune: „Eu accept jocul tău”, ca și cum Dumnezeu l-ar imita pe om… Spre exemplu: Dumnezeu ne întreabă: „Tu faci o anume judecată? Bine. Și Eu mi-o însușesc…”. Prin urmare, ne convine să-l judecăm pe celălalt cu bunăvoință… căci apoi Domnul spune „și Eu fac la fel ca tine”.

Nu trebuie să judecăm „pentru că riscăm să greșim”, ci pentru că dacă vrem „să primim în mod divin”, înseamnă să vedem numai binele…

În mod normal, părerile noastre sunt juste… căci pentru a judeca corect nu-i nevoie de multă minte, e suficient să fim prostuți și răi. Nu trebuie să fim inteligenți! Răul îl vede oricine… Mai mult, persoanele răutăcioase, puțin mai prostuțe și dezechilibrate, văd mai bine răul… percep imediat răul…

A vedea binele este un lucru divin! Răul pot imediat să-l văd și eu, nu-mi trebuie multă minte… A vedea binele este un lucru divin și creează în jur și-n alții bunătate. Este privirea creatoare bună, care-l ajută pe celălalt să existe. Celălalt există așa cum tu îl privești.

Judecata este raportul întemeietor al moralei, adică e raportul tău cu celălalt: ori de acceptare, ori de refuzare a acestuia… care înseamnă a Celuilalt, adică a lui Dumnezeu; dar și acceptarea sau refuzarea ta, care ești altul (diferit). Așadar, dacă tu îl negi pe altul, te negi și pe tine, și-L negi și pe Dumnezeu.

Deci, judecata este devastarea (prădarea, jefuirea) omului, fie a celui care o face, fie a celui care o îndură. Și pentru judecata rea… pe cruce sfârșește Dumnezeu.

Judecata este ceea ce guvernează fiecare relație de-a noastră.

„Cu ce măsură măsurați, veți fi măsurați”. Ce măsură ne convine să alegem? Ne convine să alegem măsura lui Dumnezeu. Măsura Sa este crucea. Singura judecată a lui Dumnezeu este crucea. Iar crucea este Dumnezeu care-Și dă viața pentru cei care-L răstignesc… E o judecată de acceptare absolută, care face să trăiască oricine, chiar și cel mai pierdut. De ce? Pentru că Domnul e iubire absolută.

Aceasta e dreptatea nouă pe care Isus o aduce în lume, e dreptatea Fiului perfect, la fel ca Tatăl; e dreptatea care face ca relațiile umane să fie posibile și să poată fi trăite în pace. Altfel, orice raport devine un control continuu al sinelui și al celuilalt în baza judecății…

v. 3

³ De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău?

Versetul ne spune: în loc să critici pe altul, fă-ți ție puțină autocritică… În loc să vezi răul din altul, mai bine vezi răul din tine. În loc să separi oamenii în buni și răi, separă răul de binele care este în tine.

Isus întreabă… „Tu vezi paiul din ochiul altuia?” „Da, îl văd foarte bine!”. Isus continuă: „să știi un lucru simplu: dacă tu vezi paiul, ai o bârnă în ochiul tău”.

„A vedea paiul” înseamnă a judeca defectele celuilalt. Dacă eu văd paiul, înseamnă că în ochiul meu am o bârnă. Iar un om cu o bârnă în ochi, nu trăiește mult. Încercați să vă băgați o bârnă în ochi… Înseamnă că veți muri. Așadar, dacă eu judec (condamn), sunt mort. Înseamnă că am o inimă rea, o inimă potrivnică lui Dumnezeu care e Tată… Iar Tatăl îl acceptă pe aproapele – judecat de mine – ca fiu. Înseamnă că eu nu am nici inima fiului și nici a fratelui.

Pentru că-mi dau seama că eu judec mult, spun „am înțeles”… „eu am nevoie să cer iertare, deci nu am nevoie să-l judec pe celălalt”.

Nu este vorba de autocritica persoanei inteligente care este atât de bravă încât îi critică pe alții și pe sine, prevenind critica, deoarece în acest fel pare mai inteligentă ca alții… E vorba de persoana care recunoaște în mișcarea instinctivă pe care o are – și pe care toți o avem – tocmai începutul morții sale; recunoaște răul profund „din interiorul ei; capacitatea ei de a nu-i accepta pe alții”.

Bârna din ochiul meu se naște în momentul în care eu zăresc paiul din ochiul celuilalt și sunt atent la acest pai. Când eu îl privesc pe celălalt cu un anume ochi – îl judec – zărindu-i paiul, arăt de fapt bârna din ochiul meu. Ochiul exprimă inima, deci inima mea e moartă față de acceptarea și comprehensiunea celuilalt.

Până când ești singur și te rogi, poate te iluzionezi că ești brav… apoi se întâmplă să-ți treacă prin față acel needucat… și te face să-ți pierzi răbdarea… Însă dacă el nu ar fi trecut pe lângă tine, ai fi fost perfect… nu? Din fericire există el, care îți arată cine ești. Și-ți elimină toate iluziile. Deci ești un om care nu știe să se accepte nici pe sine, dar nici pe alții. Ești un om care agresează și se apără… Ești „un animal”, la urma urmei, care are nevoie să-I ceară iertare lui Dumnezeu și un supliment de Spirit.

Dacă eu judec, înseamnă că mă condamn și că pentru mine nu mai există mântuire? Deoarece stă scris: „Veți fi judecați așa cum voi judecați…”.

Există o posibilitate de mântuire, care este ultima. Aceasta constă în faptul ca noi să înțelegem Judecata lui Dumnezeu: Dumnezeu își dă viața pentru cine-L judecă și-L ucide. Înseamnă că Dumnezeu își dă viața pentru mine; a murit pentru mine…

De fiecare dată când judec, eu înțeleg că Isus a murit „pentru mine”! Deci, că eu Îl pun pe cruce, așa cum îl răstignesc pe fratele (sărăcuțul Isus care în acel moment s-a întâmplat să fie înaintea mea). Atunci pot spune: „Doamne, îndură-Te!” și să fac la fel ca sutașul „Da. L-am ucis. Cu adevărat acesta e Dumnezeu.”… sau ca tâlharul care se întreabă „de ce Cristos e aici pe cruce, cu mine?” și-și răspunde „e aici pentru mine… căci eu mă aflu pe bună dreptate pe cruce. Dar El care nu a păcătuit…?!”.

Despre judecata asupra noastră (în 1Cor. 4,3) Pavel scrie că nici măcar eu nu trebuie să mă judec pe mine, că judecata este de competența lui Dumnezeu, căci numai El are o judecată care mântuiește. Judecățile noastre sunt mereu negative, sunt condamnări… De aceea nici nu trebuie să pronunțăm o judecată de condamnare față de noi înșine.

vv. 4-5

⁴ Sau cum vei spune fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău” şi iată că bârna este în ochiul tău? ⁵ Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea bine să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.

Vrei cu adevărat să-ți corectezi fratele? Primul lucru este să știi că ai o bârnă în ochi. Apoi, atunci când știi acest adevăr, adică faptul că tu nu-ți știi accepta fratele, „scoate-ți mai întâi bârna din ochiul tău”. Ce înseamnă? Începe să-l accepți în mod necondiționat; începe să-l iubești, să nu-l judeci… Atunci îi poți scoate paiul.

Deși corectarea frățească este primul lucru pe care noi îl facem fratelui, în Evanghelia după Matei ea se realizează la cap. 18… Deci numai când îl accept necondiționat pot să-l ajut… Când mi-am scos bârna din ochi – adică am față de el iubirea și mila pe care Cristos o are pentru mine, prin faptul că-Și dă viața pentru mine, păcătosul… atunci sunt în măsură să-i fac fratelui corectarea frățească… Dar nu mai înainte.

Să fiu atent ca ale mele corectări frățești să nu se nască din faptul că eu mă simt deranjat, supărat… Corectarea frățească trebuie să se nască din iubire. De aceea, eu mai întâi trebuie să mă purific, să-l accept necondiționat și apoi pot să-l corectez.

v. 6

⁶ Nu daţi cele sfinte câinilor şi nu aruncaţi perlele în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie.

După ce a spus să nu judecăm, se pare că acum ne îndeamnă să facem opusul… Isus exprimă o judecată.

Pentru evrei „câinii și porcii” sunt păgânii, cei care nu sunt inițiați în credință, adică toți… Atunci lucrurile sfinte – mărgăritarele, mărgăritarul Împărăției și adevărul evanghelic – nu trebuie date tuturor. Nu pentru că sunt răi, ci pentru că nu sunt pregătiți să le primească.

Prin urmare, chiar dacă eu nu judec, trebuie să am discernământul; trebuie să știu dacă e bine sau rău să fac un lucru. Nu înseamnă că dacă eu nu judec persoanele, acest fapt mă dispensează de evaluarea a ceea ce este bine și ce este rău să fac. Știu că a-i da un mărgăritar unui porc nu-l ajută, dimpotrivă: îi rupe dinții… deci nu merită. Prin urmare, voi face altceva…

Discernământul nu înseamnă că eu judec persoanele, ci că eu evaluez situația pentru a vedea ce este mai oportun să fac în acest moment. Căci aceia care aici sunt numiți „câini și porci”, în următorul capitol sunt cei cărora le este destinată credința.

Deci acest verset indică introducerea progresivă a persoanei în tainele adevărului, introducere pe care trebuie să o facem în așa fel încât celălalt să poată primi și înțelege adevărul. Căci putem aduce o slujire rea (o daună) persoanei, spunându-i imediat adevărul pe care nu-i în măsură să-l înțeleagă în acel moment. Poți chiar s-o îndepărtezi de adevăr.

Unui om îi faci un rău, de exemplu, dacă în timpul nopții îi bagi lumina farului în ochi… El nu vede… Deși tu vrei să-l înconjuri de lumină… Da, lumina n-o vezi dacă îți este fixat farul în ochi. Lasă lumina farului puțin mai jos…

Tot astfel, să începi cu adevărurile pe care acea persoană este în măsură să le înțeleagă și, puțin câte puțin, acea persoană va înțelege și adevărurile mai mari.

Care este criteriul? Ceea ce-i folosește celuilalt pentru a crește în adevăr, și nu ceea ce e adevărat în sine. Căci, în sine, ce e adevărat? Dumnezeu e adevărat! Bine… Dar Eu nu pot pretinde că-L cunosc pe deplin…

Trebuie să știu evalua ce-l ajută – în mod posibil – pe celălalt ca să crească în comprehensiune, în milă, în fraternitate, în filiațiune… în acel moment dat. Altfel obțin efectul opus: adică arunc la porci mesajul evanghelic și pierd vremea inutil.

Când îi trimite în misiune, Isus le zice: „fiți simpli ca porumbeii, dar isteți ca șerpii”. Simplitatea este aceea a omului care este milostiv, dar prudent, având istețimea de a evalua situația. Acest fapt nu înseamnă că judecă persoanele. Ele niciodată nu trebuie judecate, situațiile însă, da. Acesta e discernământul.

A deosebi între ceea ce e rău și ceea ce e bine e foarte important. Acest lucru nu înseamnă că judeci persoanele. Nu judec între buni și răi, ci judec binele și răul, care mai întâi de toate sunt în mine și în tot ceea ce privește acțiunile mele. Ceea ce fac, cu adevărat îl ajută pe celălalt să se maturizeze? Dacă da, fac acel lucru. Dacă însă nu-l ajută, ci numai ne face rău și lui, și mie, nu e momentul să-l fac… Pentru că adevărul sunt chemat să-l fac în iubire.

Așadar, trebuie să discernem în fiecare situație; trebuie să discernem în a ști să dozăm ceea ce să dăm fratelui, însă supoziția primă a primirii și a iubirii trebuie să existe față de toți. Baza este iubirea, nejudecarea, primirea necondiționată… doar după aceea eu sunt chemat să văd ce poate să ajute fratelui și ce pot să-i dau.

În sinteză:

După ce am văzut cum se trăiește noua dreptate a Fiului în raport cu operele fundamentale ale religiei care sunt milostenia, rugăciunea și postul…apoi am învățat cum se trăiește noua dreptate în raport cu lucrurile, banul, hrana și îmbrăcămintea, acum am observat cum se trăiește noua dreptate în raport cu celălalt. Se trăiește nejudecându-l. Și este un lucru decisiv.