Matei 7,21-29

Se citeşte Mt. 7, 21-29

21 Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri. 22 Mulţi vor spune în ziua aceea: „Doamne! Doamne! Nu am profetizat în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele tău?” 23 Atunci le voi declara: „Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!”
24 Aşadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul înţelept care şi-a construit casa pe stâncă. 25 A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese construită pe stâncă. 26 Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi nu le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul necugetat care şi-a construit casa pe nisip. 27 A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea şi ea s-a prăbuşit. Iar prăbuşirea ei a fost mare. 28 Când a terminat Isus aceste cuvântări, mulţimile au fost cuprinse de uimire pentru învăţătura lui, 29 deoarece el învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor lor.

Versetele ne prezintă concluzia discursului de pe munte care este concentrată în totalitate pe „a face” Cuvintele ascultate.

Să ţinem seama că Matei se adresează unei comunităţi care (1) ascultă Cuvântul – textul spune în mod clar „cine ascultă”, deci ea asculta – apoi (2) se roagă „Doamne, Doamne”, apoi (3) „profetizează drept”, (4) face minuni şi exorcisme în numele Domnului, dar Domnul îi spune: „Nu vă cunosc!”… E interesantă reacţia Domnului!

Ce vrei mai mult decât să asculţi Cuvântul, să te rogi, să faci profeţii, să faci minuni şi exorcisme în numele lui Isus…? Atunci… ce vrea Domnul? Vrea ca tu să vii să asculţi Cuvântul şi imediat să începi să trăieşti ceea ce ai auzit.

În spate se află un pericol: noi putem trăi în mod idolatru toate operele noastre bune, chiar şi credinţa… Eu pot avea o credinţă încât să mut munţii, dar să nu am iubirea. Pot face minuni şi chiar să-mi dedic viaţa săracilor, dar să nu am iubire, acea iubire care apoi se exprimă în a face, a împlini voia Tatălui, adică Cuvântul Domnului.

Aşadar, esenţa acestui discurs este iubirea, care e Spiritul Sfânt. Şi iubirea se exprimă în „a face (a împlini) voia lui Dumnezeu”.

Care este voia lui Dumnezeu? E iubirea faţă de Tatăl şi faţă de fraţi, şi nu minunile, exorcismele ori profeţiile, nici rugăciunea singură şi nici credinţa singură!

Este iubirea care te conduce să faci voia lui Dumnezeu, prin iubirea faţă de Tatăl şi faţă de fraţi, care apoi devine viaţă cotidiană concretă.

Dacă noi am fi la nivelul comunităţii lui Matei, deja am fi mulţumiţi… Însă toate lucrurile religioase – chiar şi cele mai sublime – nu contează deloc, faţă de ceea ce se spune în Ev. lui Mt. 7,12: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii”. Dacă nu respecţi acest îndemn, poţi face chiar toate minunile din lume în numele lui Isus, poţi să te rogi şi să ai o credinţă cu care să muţi munţii – deşi e mai bine să rămână unde sunt – căci Domnul nu te cunoaşte.

Pericopa este alcătuită din două metafore. Prima descrie judecata privită din partea Domnului care ne recunoaşte sau nu, în funcţie de opţiunea noastră de a împlini sau nu Cuvântul Său. A doua prezintă judecata privită din punctul nostru de vedere, pornind de la viaţa noastră de zi cu zi, o judecată exprimată prin imaginea casei.

Viaţa noastră cotidiană se exprimă prin construirea casei: o casă care va rămâne stabilă şi va deveni locuinţa noastră împreună cu Dumnezeu şi în ziua judecăţii, dacă noi am făcut şi împlinit Cuvântul Său…. ori se va prăbuşi – pentru că a fost întemeiată pe nisip – dacă nu împlinim Cuvântul Său.

Centrul concluziei discursului de pe munte este „a face, a împlini Cuvântul” care se concretizează în dreptatea superioară – a Fiului – adică iubirea faţă de fraţi.

Pentru Matei, „a face” înseamnă a realiza Cuvântul… Acest fapt arată că tu ai credinţă. Dacă eu cred cu adevărat, produc rodul Spiritului (Gal. 5,22).

A face Cuvântul lui Isus, care e Fiul, înseamnă să devin fiu. De aceea, Cuvântul este mântuire!… Chiar dacă noi am face, am realiza toate celelalte cuvinte bune din lume, dar nu am împlini Cuvântul Său, n-am putea fi fii.

v. 21

21 Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri.

„Doamne, Doamne” este aclamaţia liturgică a rugăciunii care exprimă credinţa că Isus este Domnul. Este esenţa credinţei creştine! Doamne este Kirios, adică Dumnezeu. Aşadar, Isus este Dumnezeul şi Domnul meu.

Întrebarea este: „Cu adevărat Isus e Domnul meu sau… câţi Domni am în viaţa mea?”

Domnul este începutul şi sfârşitul (scopul) totului! Deci, este Isus începutul şi sfârşitul, împlinirea vieţii mele? Sau spun doar aşa… „Doamne, Doamne”? Atunci înseamnă că-L iau în derâdere… „El este Domnul”, înseamnă că într-adevăr e Domnul, e începutul şi sfârşitul vieţii mele.

Ps. 112 ne îndemnă să ne temem de Domnul… Sensul nu este să ne fie frică de El, ci să-L luăm în serios; să-I simţim importanţa; să simţim că e Domnul universului şi al istoriei, al vieţii noastre.

Nu e suficient să spunem „Doamne, Doamne” pentru a intra în Împărăţia cerurilor. Nu e suficientă credinţa! „Şi dracii cred, dar se cutremură”, spune Iacob. Ceea ce ne permite să intrăm în Împărăţie este iubirea pentru Domnul. Iubirea ne determină să-L punem pe El ca început şi sfârşit (scop) al vieţii noastre pământeşti.

Aşadar, pentru a intra în Împărăţia cerurilor, nu sunt suficiente nici rugăciunea şi nici credinţa, chiar dacă-s corecte, ci trebuie să facem, să împlinim voia Tatălui care e în cer. Acest adevăr îl spunem în Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta”.

Voia Tatălui este să-i iubim pe fraţi. Iar iubirea se exprimă prin inima care iubeşte şi prin mâinile care fac după voia inimii… Prin urmare, iubirea este întotdeauna un a face: iubirea este un sentiment care apoi dictează viaţa ta concretă şi se exprimă prin ceea ce faci.

În sinteză: a face voia Domnului… Voia Domnului e iubirea. Iubirea nu se face cu cuvintele, ci cu faptele 1Io. 3,18.

Noi putem cataloga greşit iubirea lui Dumnezeu: „Dumnezeu e atât de bun şi iubitor, încât pot face ceea ce mi se pare şi ce-mi place”. Această atitudine înseamnă să batjocorim iubirea, folosind-o ca pe un paravan pentru răutatea noastră. Înseamnă să nu luăm în serios adevărul că Dumnezeu e iubire… Iubirea trebuie iubită. Iubirea se exprimă în profunditate – inima o simte – şi apoi iubirea din inima noastră ne organizează viaţa. Cu alte cuvinte, viaţa noastră exprimă această iubire în mod concret, prin gesturi, prin acţiuni. Acest lucru înseamnă să facem voia Tatălui.

v. 22

22 Mulţi vor spune în ziua aceea: „Doamne! Doamne! Nu am profetizat în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele tău?”

Cuvintele „În ziua aceea” indică „ziua judecăţii”.

Mulţi vor spune: „În numele Tău, noi am proorocit, am scos demoni şi minuni multe am făcut”… Deci putem avea credinţă, să ne rugăm, să profetizăm, să scoatem dracii şi să facem minuni, „în numele Său” şi totuşi să nu intrăm în Împărăţie.

Despre a face minuni în numele Său, cf. F.Ap. 19,15 ş.u.: exorciştii iudei care, văzând că Pavel era eficient, s-au rugat şi ei în numele lui Isus – pe care Pavel îl cunoştea – şi au alungat dracii. Iar dracii au ieşit din îndrăcit şi au intrat în ei spunând: „Îi cunoaştem pe Isus şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi?”.

Deci, putem acţiona în numele lui Isus, fără să fim ai Lui; fără să ne considerăm fraţi… În 1Cor. 13 Pavel explică bine acest adevăr – când cei din comunitate se certau pentru a descoperi care este carisma principală şi fiecare se lăuda cu propria sa carismă, Pavel spune: „Există o carismă şi toţi trebuie să căutaţi să o aveţi pentru că este indispensabilă: iubirea”. Poţi avea toate celelalte carisme, dar dacă nu ai iubire, nu eşti nimic. Iubirea face să existe fiecare carismă în adevărul ei. Dar carisma supremă e iubirea, care niciodată nu se va sfârşi, pentru că Dumnezeu e iubire… Valoarea vieţii noastre depinde în totalitate de iubirea faţă de aproapele.

v. 23

23 Atunci le voi declara: „Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!”

Isus-Fiul nu ne recunoaşte, dacă nu trăim ca fraţii.

Suntem „operatori de răutate”, în limba greacă cuvântul este anomia, adică „sunteţi împotriva legii”, căci legea supremă este iubirea fratelui. Dacă voi nu aveţi această iubire şi nu o trăiţi concret, mergeţi de la Mine… Versetul e un răspuns dat cap. 25 în care se descrie judecata finală „De fiecare dată când aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie mi-aţi făcut”. Iar dacă nu aţi făcut, mergeţi de la Mine, blestemaţilor!

Aşadar, ce va fi important, ce va fi preţuit din întreaga noastră viaţă în acea zi? Va avea valoare iubirea faţă de frate, care înseamnă să facem voia Tatălui. Toate celelalte lucruri din viaţa noastră au importanţă doar dacă folosesc pentru a spori iubirea faţă de aproapele; în caz contrar, nu valorează nimic sau chiar ne pot condamna, pentru că tot ceea ce facem poate fi împotriva Tatălui şi a iubirii fraţilor. De fapt, la Corint, comunitatea s-a separat datorită carismelor: se certau pentru a şti cine era mai brav, după cum şi noi facem de obicei. Prin urmare, noi folosim darurile lui Dumnezeu pentru a-l domina pe celălalt.

A doua metaforă

v. 24

24 Aşadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul înţelept care şi-a construit casa pe stâncă.

Şi în acest verset avem verbele „a asculta”, „a pune în practică, adică a face” şi există „cuvintele Mele”, toate referindu-se discursul de pe munte, care (în sinteză, este un singur cuvânt) are un singur înţeles: „Iubeşte-ţi fratele!”. Însă acest unic cuvânt se articulează în toată viaţa şi în toate discursurile din viaţă… deci este alcătuit din multe cuvinte. Mă refer la iertarea duşmanului, la împăcarea cu fratele, la a întoarce celălalt obraz… sunt trei capitole… La fel ca viaţa: există multe evenimente şi în fiecare eveniment trebuie să se exprime cuvântul iubirii.

„Aceste cuvinte” trebuie împlinite, făcute zi după zi. Cine le face este un om „înţelept”… Înţelepciunea este atributul lui Dumnezeu… Deci cine împlineşte aceste cuvinte are înţelepciunea Fiului care face cuvântul Tatălui.

În Ev. lui Ioan, cine face cuvintele Tatălui este numit „fericit” („Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.”. Io. 13,17).

Cine construieşte pe aceste cuvinte, îşi construieşte casa pe stâncă.

Viaţa noastră constă în a ne construi casa. Ce este casa? Nu este la fel ca vizuina pentru animal… Pentru om casa este locul în care trăieşte şi experimentează familia, intimitatea, relaţiile, iubirea; e locul în care trăieşte viaţa umană, frăţească şi filială; locul în care trăieşte natura sa de chip al lui Dumnezeu.

Dacă tu faci (împlineşti) acest Cuvânt, îţi construieşti casa pe stâncă, adică pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e iubire, e acest Cuvânt.

Casa este ţesutul relaţiilor cu alţii… E locul în care tu oferi ospitalitate celuilalt. Mă gândeam cât e de greu să fim buni în casă – de obicei suntem buni cu străinii – loc în care trăim relaţiile cele mai strânse în termeni pozitivi, şi tocmai în relaţiile cele mai strânse iese la iveală negativul… Tocmai în aceste relaţii negativul trebuie depăşit.

v. 25

25 A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese construită pe stâncă.

Prin „apa şi vântul” care au venit peste casă sunt indicate dificultăţile vieţii… Apa şi vântul lovesc casa… Dar nimic nu poate distruge ceea ce este fondat pe iubire, căci „iubirea e mai tare decât iadul şi moartea”, pentru că Dumnezeu e iubire.

Dacă ţi-ai întemeiat casa pe Cuvântul lui Dumnezeu, care e iubire, şi tu în mod concret îţi iubeşti fratele, căci trăieşti iubirea pentru Dumnezeu, atunci casa ta nu se prăbuşeşte nici înaintea morţii. Cu alte cuvinte, tu construieşti încă de acum viaţa veşnică, zi după zi.

Sensul vieţii noastre e să ne construim locuinţa eternă prin Cuvântul Domnului – care este stânca stabilă – care este iubirea faţă de fraţi.

Ţesutul relaţional este pus la încercare de dificultăţile, de dezamăgirile, de nedreptăţile şi de încercările vieţii care cutremură şi ameninţă relaţiile intime… Dacă această casă e întemeiată pe stâncă, adică dacă relaţiile noastre sunt întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu, ele rezistă.

Toate relaţiile rezistă nu dacă tu „ai ascultat” aceste cuvinte, ci dacă le-ai construit pe stâncă (pe Cuvântul Domnului)… Înseamnă că tu „faci (împlineşti) Cuvântul”, adică iubeşti concret în relaţiile tale. Dacă tu – în relaţiile tale concrete – nu iubeşti, ele se dărâmă.

Şi această construcţie durează întreaga viaţă… Căci esenţa mesajului nu este „a asculta”, ci este „a face” acest Cuvânt. Numai astfel tu împlinind acest Cuvânt, construieşti această casă care rezistă.

v. 26

26 Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi nu le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul necugetat care şi-a construit casa pe nisip.

Avem o opoziţie între „a face” şi „a nu face”; între „înţelepciune” şi „nebunie”; „stâncă” şi „nisip”, iar în final vom avea rezultatul casei: „rezistă” sau „se prăbuşeşte”.

Problema nu este atât „a nu asculta cuvintele”, ci „a nu le face”.

Credinţa creştină nu este ortodoxia (e şi aceasta, însă putem presupune că aceasta există…) ci este ortopraxis, adică este să faci ceea ce asculţi. Noi suntem măsuraţi în funcţie de „am făcut voia Domnului, am iubit în mod concret?”

Dacă tu asculţi, dar nu faci şi nu iubeşti, eşti un nebun; căci faci tocmai opusul a ceea ce tu ai înţeles… În realitate, tu construieşti nu pe stâncă – nu pe Cuvânt, nu pe Dumnezeu – ci „pe nisip”…

Nisipul e alcătuit din fragmente de stâncă… În mod normal, viaţa noastră este construită pe diferitele noastre impulsuri (instincte, cuvinte de-ale noastre), adică este fragmentată. Este construită pe interesele noastre fragmentate, şi nu pe iubire. Însă tot ceea ce e construit aşa, cade deja în timpul acestei vieţi! Nu rezistă.

E fragmentată, risipită, întunecată, pentru că e dominată de preocupările (şi neliniştea) care te fac să alergi după multe lucruri (cf. Mt. 6)…

v. 27

27 A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea şi ea s-a prăbuşit. Iar prăbuşirea ei a fost mare.

După cum putem vedea, dificultăţile, problemele, sunt egale pentru toţi, fie pentru cine face, fie pentru cine nu face Cuvântul. „Ploaia cade, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit casa…”.

Însă dacă tu faci Cuvântul – adică-ţi iubeşti fratele – atunci viaţa ta construieşte un tip de casă… casa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, pentru că Dumnezeu e iubire. Şi această casă rezistă în veşnicie. Nici măcar moartea nu o dărâmă. Mai mult, moartea este punctul împlinirii definitive.

Dacă tu nu ai construit aşa, în locul casei vei primi o mare distrugere. Cu alte cuvinte, ţi-ai risipit viaţa, ţi-ai bătut joc de ea.

E interesant că discursul de pe munte începe cu cuvântul „fericit”, la fel ca Ps. 1, şi se încheie cu „prăbuşirea, distrugerea”. Fericirea înseamnă a-ţi construi casa, adică a trăi ca fiu şi frate; distrugerea, prăbuşirea, înseamnă că tu nu trăieşti ca fiu şi frate, ci-ţi faci viaţa imposibilă… este nefericirea pe care ţi-o construieşti zi după zi.

În sens opus, tu poţi să-ţi construieşti, cu răbdare şi zilnic, fericirea.

E frumos să vedem că totul este lăsat în mâinile noastre!

Noi suntem înclinaţi să nu ne însuşim responsabilităţile noastre, spunând: „Mie Dumnezeu nu-mi ascultă rugăciunile… Tu însă eşti fericit, căci te ascultă…”… Nu!

Dumnezeu oferă tuturor fiilor Săi acelaşi dar, adică faptul de a fi fii şi fraţi. Stă în puterea noastră să vrem, să acceptăm acest dar. Apoi, fiecare om va accepta în mod diferit darul Domnului şi va aduce rod în mod diferit: unii mai mult, alţii mai puţin… Însă nu are valoare ceea ce ni se pare nouă… Ce este sigur e faptul că Dumnezeu nu a creat niciun om ca să fie un falit şi să nu ştie să iubească. Poate că vreun om va avea o mai mare dificultate în a iubi, şi acea puţină iubire pe care va reuşi să o arate va avea o valoare infinită faţă de iubirea unui alt om care are mai puţine dificultăţi. Acest mister îl lăsam în seama Domnului.

Dar este sigur că pe toţi ne-a creat şi ne-a destinat după chipul şi asemănarea Sa, iar substanţa noastră profundă – cu adevărat – este chip al lui Dumnezeu, este creată pentru a iubi şi e făcută pentru fericire. Iar iubirea şi fericirea, stă în puterea noastră să le realizăm în timpul istoriei, în timpul vieţii, astfel încât să le trăim…

Domnul vrea nu să fim mântuiţi la sfârşitul vieţii – căci altfel putea să ne creeze deja morţi, adică mântuiţi – El vrea ca noi să trăim mântuirea încă din timpul vieţii pământeşti; El vrea ca încă de acum să fim fericiţi. El vrea să construim nu nefericirea şi distrugerea, ci ne vrea egalii Săi, adică, constructori liberi ai vieţii şi ai fericirii noastre.

Is. 30,15 subliniază că prin convertire şi prin căutarea păcii noi putem primi darul mântuirii lui Dumnezeu şi să-l trăim în viaţa de pe pământ; acel dar care e voia Domnului, adică iubirea Sa dată nouă, iar noi o oferim altora.

vv. 28-29

28 Când a terminat Isus aceste cuvântări, mulţimile au fost cuprinse de uimire pentru învăţătura lui, 29 deoarece el învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor lor.

Fiecare discurs se încheie cu cuvintele „când Isus a terminat aceste cuvinte”, însă în limba greacă textul spune „când Isus a împlinit aceste cuvinte”. Diferenţa este mare, căci ne arată că nu este vorba de cuvintele pe care „El a terminat să le spună”, ci aceste cuvinte El le împlineşte.

De fapt, imediat după discurs, urmează acţiunile în care Isus împlineşte aceste cuvinte. Deci evanghelistul ne arată că Isus le împlineşte. Aşadar, aceste cuvinte ale lui Isus sunt deja împlinite în El: Isus este perfect ca Tatăl, căci S-a făcut fratele tuturor şi tuturor ne oferă darul să fim fii.

Astfel, discursul de pe munte nu e o lege care ne obligă să facem unele lucruri, ci este un dar, o împlinire. E darul de-a putea trăi ca fraţii, e darul Spiritului Fiului.

De aici rezultă uimirea, căci învăţătura Sa nu este doar la fel ca a fariseilor, ci este un cuvânt „cu autoritate”.

Autoritatea este atributul lui Dumnezeu, deci se spune că Isus are aceeaşi putere a lui Dumnezeu. „Autoritate” înseamnă că cuvintele lui Isus conţin Spiritul, sunt pline de Spirit şi comunică ceea ce zic… Dacă voi vreţi.

Întotdeauna puterea Spiritului mişcă inima ta şi o îndeamnă să împlinească Cuvântul. Pentru că Isus deja a împlinit Cuvântul, deja a dat Spiritul Său, iar acest Cuvânt ne povesteşte ceea ce El deja ne-a dat. Stă în puterea noastră să primim acest Cuvânt ca pe cuvântul Domnului, ca DAR al Spiritului, ca deschiderea pe care Dumnezeu mi-o dă mie azi să pot trăi ca fiu şi frate. Aceasta este autoritatea Cuvântului… Este Cuvântul care mă ajută să mă maturizez şi face să crească în mine ceea ce spune… Nu este un cuvânt care-mi dă doar simple cunoştinţe, ci e un cuvânt care-mi oferă un dar.

Dacă un prieten îţi face cadou un cec cu 7 zerouri, cadoul nu sunt acele 7 zerouri scrise în urma cifrei unu, ci e cu totul altceva, cu care vei putea trăi. La fel… acest Cuvânt nu reprezintă doar simple semne care au o însemnătate, ci este o realitate: este Isus care deja a împlinit acest Cuvânt şi acum ţi se dăruieşte.

În acest fel noi trebuie să interpretăm Cuvântul.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frăţilă