Matei 8,1-4

Se citește Mt. 8, 1-4

1 Când a coborât de pe munte, îl urmau mulţimi numeroase. 2 Şi iată că s-a apropiat un lepros şi s-a prosternat înaintea lui spunând: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 3 Întinzându-şi mâna, l-a atins spunându-i: „Vreau. Curăţă-te!” Şi îndată lepra lui s-a curăţat. 4Atunci Isus i-a zis: „Ai grijă să nu spui nimănui, dar mergi, arată-te preotului şi adu oferta pe care a poruncit-o Moise ca mărturie pentru ei”.

De la cap. 5 la cap. 7 am auzit ce spune Isus. În cap. 8 și 9 evanghelistul ne prezintă ce face Isus, faptele Lui. Isus face, împlinește exact ceea ce a spus la cap. 5-7: transmite fraților iubirea și viața Tatălui.

Așadar minunile nu sunt nimic altceva decât realizarea cuvintelor spuse de Isus. Ele sunt ceea ce Cuvântul realizează în noi. Minunile urmează una după cealaltă cu o însemnătate precisă, pe care o vom vedea treptat.

În Ev. lui Matei avem 10 minuni. Numărul 10 exprimă totalitatea. Cu alte cuvinte, aceste minuni sunt pentru toți, pot fi dăruite tuturor.

Aceste 10 minuni vindecă 12 persoane, pentru că două minuni sunt împărțite în două (cei doi îndrăciți și cei doi orbi). Persoanele sunt 12 la fel ca apostolii.

Desfacerea în două a minunii (sau dublarea ei) înseamnă că există loc nu numai pentru cei 12 vindecați, ci și pentru tine care asculți. Mesajul biblic este că minunile continuă să se întâmple.

În aceste minuni este dezvoltată tema credinței. Pentru că minunea nu o face Dumnezeu. Domnul nu face minuni! El face ceea ce trebuie să facă. Și-și îndeplinește lucrarea, misiunea în mod dumnezeiesc. Minunea o face credința noastră, care primește (acceptă și împlinește) Cuvântul lui Dumnezeu.

În minuni ni se spune ce este credința care ne deschide lucrării lui Dumnezeu și ni se arată rezultatul credinței: miracolul îl face pe om nou.

Deci minunile sunt semnele omului nou și semnele credinței.

Noi suntem obișnuiți să le considerăm ca fiind jocuri de-ale lui Isus și ne pare rău că Isus nu mai trăiește și în zilele noastre… În realitate minunile sunt semne. Iar semnul face trimitere la altceva, la realitatea care este alta, diferită de semn. Cine se oprește la semn este ca și atunci când tu îi indici nebunului luna, iar el rămâne cu privirea fixată la degetul tău. Însă nu trebuie privită minunea, ci însemnătatea ei. Și fiecare minune are o însemnătate particulară.

În această cateheză vom trata vindecarea leprosului… E o minune globală… Căci leprosul este omul exclus din societatea religioasă și civilă, deci este mort din punct de vedere civil și religios. Și-l reprezintă pe omul care trăiește moartea.

Întâlnirea cu Cuvântul Domnului ne ajută să ne naștem oameni noi, ne redă pielea unui copil. Deci minunea – pe care o operează Cuvântul în noi – este aceea de a ne face oameni noi, care au biruit moartea.

Minunea are o însemnătate profundă, fiind un gest care realizează ceea ce Cuvântul lui Isus vestește și este indicele că o realitate nouă pătrunde în viața noastră.

La ce ne folosește povestirea minunilor? Sunt utile pentru a elibera în noi acele dorințe pe care nu le-am avea, fără a auzi despre aceste minuni. Spre exemplu, un lepros s-ar împăca cu starea sa și atât. Un orb ar spune „m-am născut orb, deci rămân orb…”. Însă dacă un orb sau un lepros se vindecă, înseamnă că există speranță.

Prin urmare minunile folosesc pentru a trezi în om speranța cu privire la adevărul său de om: ca omul să aibă ochi care văd, picioare care umblă, viață pe care să o trăiască, mâini care să atingă… Adică, omul să fie om!

Minunile elimină dimensiunea fatală a răului și inspiră în noi dorința după bine, după Dumnezeu, astfel încât El să poată veni în întâmpinarea noastră. Căci dacă eu nu doresc minunile, El nu mi le poate face. Deci minunile au un rol eliberator al dorinței noastre după bine… Prima minune arată trecerea de la moarte la viață.

v. 1

1 Când a coborât de pe munte, îl urmau mulţimi numeroase.

Matei e sintetic în relatarea minunilor, realizând astfel o povestire strict teologică.

Prin Isus care coboară de pe munte, el face referire la Moise care coboară de pe munte. Dacă Moise a coborât, aducând legea. Isus nu aduce legea. Deja tot poporul a fost pe munte cu Isus să asculte noua lege. Isus – în câmpie – aduce faptele, aduce Evanghelia, adică faptul că El realizează ceea ce spune. Dacă Moise – coborând, aduce un jug – Isus coborând aduce eliberarea.

Isus coboară urmat de o mulțime multă, compusă din apostoli, discipoli și din cei care au ascultat Cuvântul… Toți cei care ascultă Cuvântul sunt profeți, adică ei duc altora acest Cuvânt, care are puterea de a face minuni.

Atenție! Nu este vorba de minuni în sensul de jocuri destoinice (de circ), căci nici învierea din morți nu e o mare minune, deoarece trebuie să suporți chinul unei noi morți… Adevărata minune este să nu mai trăiești o viață moartă! Aceasta e minunea pe care Cuvântul o lucrează în noi! Așadar, avem o strânsă legătură între discursul de pe munte și minunile lui Isus.

Lumea multă „Îl urmează” deoarece Cuvântul Său e diferit de cel al fariseilor, adică are o putere de a atrage lumea și o capacitate de eliberare, care e unică.

v. 2

2 Şi iată că s-a apropiat un lepros şi s-a prosternat înaintea lui spunând: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi”.

Leprosul vine înaintea lui Isus. El ne reprezintă. Leprosul cu carnea care-i cade simbolizează vizibilitatea morții, reprezintă ceea ce, până la urmă, toți suntem: adică faptul că avem o viață bolnavă de moarte, încă de la naștere.

Viața pământească este singura boală care nu poate fi vindecată: vom muri!

Ce face acest lepros? În întreaga lui viață el trăiește moartea… Așa cum facem și noi: toată viața trăim cu frica de moarte. Fiecare acțiune de-a noastră este dictată de frica de moarte; de dorința de a ne salva, de autoconservare.

Însă tocmai frica de moarte, așa cum mă face să trăiesc – pentru că mă împiedică să fac lucruri greșite care mi-ar da moartea – tot astfel mă face să mor anticipat, căci eu trăiesc mereu cu neliniște și cu frica de moarte… care mă închid în mine, mă împiedică să comunic, mă fac să-mi pierd sensul vieții, mă neliniștesc, mă întristează… De aici izvorăsc toate relele! Atunci când suntem triști, vine tot restul… Dacă nu fac răul altora, mi-l fac mie… Și toți suntem așa.

Omul este muritor și este conștient de acest adevăr.

Dacă limita mea înseamnă doar sfârșitul meu (moartea), eu – care mereu sunt conștient de limita mea – voi trăi această cunoaștere a morții întreaga mea viață, până la moarte. Acest lepros ne reprezintă. El simbolizează condiția umană.

Datorită bolii, pe bună dreptate, leprosul era exclus din comunitatea civilă și religioasă. De fapt, și pe noi, „lepra” (frica de moarte) ne exclude din comunitatea civilă și religioasă, ne izolăm în noi, ne închidem.

Dacă cineva se apropie, leprosul trebuie să avertizeze: „Necurat, necurat!”, adică nu te apropia de mine! Aceasta e singura lege pe care o poate respecta leprosul (după prescrierile din Lev. 15,45 leprosul e obligat să apună „Necurat, necurat!” astfel încât să fie tutelată, ocrotită sănătatea publică). Celelalte legi nu e obligat să le respecte, căci leprosul e oricum în afara legii.

Spre exemplu, moartea e marele tabu; e necurat să vorbim în zilele noastre de moarte. Totuși… ce sens are viața? Și e singura problemă serioasă a omului…

Isus, prin discursul de pe munte, a vrut să vindece viața de infecția muritoare, prezentându-ne-o ca fiind iubirea Tatălui, care se împlinește prin iubirea fraților. Aceasta e viața nouă, curată.

Tot ce se întâmplă în povestirea minunilor trebuie raportat la tot ceea ce am ascultat în discursul de pe munte. Așadar, Cuvântul Fiului – care-mi vestește iubirea Tatălui și o trăiește împreună cu mine – în sfârșit îmi dă viața nouă, viața iubirii paterne și filiale, care nu mai este sub semnul morții, ci sub semnul iubirii și al vieții.

Leprosul, în loc să fugă de Isus, vine înaintea Lui și I se închină, adică Îl adoră.

E important să știm că răul nostru – precum și moartea noastră – nu ne îndepărtează de Dumnezeu. Mai mult, este pașaportul pe care-l avem pentru a ne prezenta înaintea Domnului. Tocmai limita mea și răul meu mă pun înaintea Lui.

De multe ori credem că avem credință, însă atunci când ne aflăm cu adevărat înaintea limitei, într-adevăr ne aflăm puși înaintea Lui, adică înaintea adevăratului sens al credinței… Mai înainte nu, ci doar credeam că eram înaintea Lui.

„Și-L adoră”… A-L adora pe Domnul este sensul de bază al întregii Evanghelii după Matei: magii vin să-L adore iar, în ultimul cap., discipolii se închină înaintea Lui și-L adoră… „A adora” înseamnă a duce la gură, a săruta; este comuniunea de iubire și de viață. Omul prin sărutarea lui Dumnezeu devine om, adică plinătate de viață.

Să ascultăm rugăciunea leprosului: „Doamne, dacă vrei, Tu poți să mă curățești”.

Cuvântul „Doamne” – kurios în limba greacă – este numele lui Dumnezeu. Deci leprosul – în Isus – Îl recunoaște pe Dumnezeu, pe Domnul vieții și al morții, căci altfel nu poate vindeca din moarte… Iar „Domnul”, prin definiție e Domnul vieții.

„Dacă vrei”… recunoaște că viața e un dar liber și nu este ceva cuvenit, o datorie.

„Poți”… ai puterea. De multe ori noi credem că Dumnezeu nu are putere și că singura putere e cea a răului. Când ascultăm știrile, avem impresia că nu poate fi diferit și că răul biruiește… Însă nu e adevărat, pentru că Domnul este Domnul vieții și vrea și poate curăța viața noastră de moarte. Însă așteaptă ca noi să-i cerem acest dar, căci altfel nu ni-l poate da.

Prin urmare acest lepros e primul care-și exprimă credința. Credința e acea dorință care se răzvrătește înaintea lucrului cel mai clar, adică ea nu se predă înaintea faptului că suntem leproși (muritori)… și trebuie să ne resemnăm și să se salveze cine poate… adică nimeni…

Credința e răzvrătirea față de lucrul cel mai clar… pentru a elibera dorința profundă, pe care o are omul după viață și libertate! Altfel omul ar putea spune: „Ajunge. Sunt făcut așa. Sunt egoist. Toți suntem fricoși, deci să ne măcelărim mai repede, căci așa rezolvăm problema mai repede”. Și este ipoteza care de obicei se realizează mereu.

Acest om proclamă cu adevărat că Isus poate și vrea. De multe ori eu vreau, dar nu pot, și uneori pot, dar nu vreau și e situația noastră umană de limită și meschină. Isus care vrea și poate, ne cere să existe o sintonie între al nostru „a avea nevoie” și al nostru „a dori, a vrea”.

v. 3

3 Întinzându-şi mâna, l-a atins spunându-i: „Vreau. Curăţă-te!” Şi îndată lepra lui s-a curăţat.

Lepra nu dispare, ci a fost curățată.

„Isus întinde mâna”: mâna indică acțiunea, puterea, capacitatea de a acționa. Mâna întinsă a lui Dumnezeu e puterea Lui (Deut. 5,15 „Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt” și te-a condus în pământul făgăduinței).

Întotdeauna mâna lui Dumnezeu e întinsă spre noi. Numai că așteaptă pe vreun om care să-și dea seama și s-o apuce. Acest lepros e primul care spune: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”… Așadar, mâna întinsă a lui Dumnezeu o apucăm, o luăm atunci când noi ne adresăm Lui cu credință în voia Sa și în puterea Sa. Altfel mâna Sa e mereu întinsă, dar rămâne așa… Credința se verifică atunci când noi apucăm mâna lui Dumnezeu, care e mereu cu noi, îndreptată spre noi.

„Și l-a atins”… Minunile întotdeauna sunt făcute prin atingere. Atingerea e forma fundamentală a cunoașterii: e comuniune, și-ți comunică realitatea celuilalt, în mod obiectiv.

Minunile sunt rodul credinței, care e comuniunea cu Dumnezeu. Dar cum Îl atingem pe Dumnezeu? În ce fel ne atinge Dumnezeu?

Luca întotdeauna unește Cuvântul cu vindecarea: „Mergeau să-L asculte și să fie vindecați… Au mers să vestească Evanghelia, să scoată dracii și să vindece de boli”… De fapt, Cuvântul ne vindecă pentru că, Cuvântul pe care L-am ascultat pe munte – care ne revelează iubirea lui Dumnezeu, care e Tată și că eu sunt iubit infinit, ca fiu – face în așa fel încât eu să mă iubesc ca fiu. Și-L iubesc pe Tatăl ca Tată și pe frați, ca frați. Această iubire vindecă viața mea din moarte și mă scoate din auto-aplecarea asupra mea, care făcea viața imposibilă, fie mie, fie altora. Și din om aplecat mă îndreaptă, astfel încât să pot dialoga, să pot umbla… mă face om.

Este Cuvântul care ne atinge în interior. Atunci când ascultăm Cuvântul simțim că inima noastră se lărgește, se deschide către speranță, încredere, dorință, mulțumire… Acest lucru înseamnă că ești atins de Dumnezeu.

Scopul vindecării este ca să te încredințezi acestui Cuvânt și să-L trăiești liniștit, ca fiu al lui Dumnezeu. De ce? Pentru că acest Cuvânt te-a atins în interior.

Iar omul acționează mereu în baza a ceea ce-l atinge în interior. Deci este vorba de o adevărată atingere și este unicul „contact” pe care putem să-L avem cu Dumnezeu. Și este atingerea profundă, este contactul interior.

Isus îi răspunde: „vreau”… Eu vreau. Problema e dacă vrei tu. Din veșnicie, Eu-Isus doream să te curăț. Dar așteptam ca tu să-mi ceri acest dar. Nu doream atât să te curăț de lepra exterioară, pe care mai repede sau mai târziu o vei avea oricum, ci de adevărata lepră, cea interioară, adică de frica ta de moarte, de neliniștea ta.

Spune Augustin: „Cel care ți-a dat viața fără tine, nu te vindecă fără tine (fără să-ți ceară voie)”. Adică este necesar să-I dai consimțământul… Isus vrea. Atunci tu cere ca a ta voință să se sintonizeze cu voia Lui.

Rezultatul e că imediat lepra – nu a dispărut – ci „a fost curățată”. Ce înseamnă?

Dacă lepra e moartea, nu înseamnă că moartea dispare, căci eu oricum mor… Dacă cineva îmi spune că mă scapă de moarte, eu nu cred, căci știu că eu sunt muritor. Problema este ca moartea mea să fie curățată de tot ceea ce o face necurată: separarea, falimentul, nimicul, sfârșitul totului…

Moartea mea e curățată pentru că știu că e limita mea, dar e și locul în care eu sunt în comuniune cu Tatăl, cu frații. Deci nu e sfârșitul meu, ci e scopul vieții mele, adică realizarea comuniunii depline. Prin urmare, moartea mea e curățată.

Și pot trăi liniștit, pentru că moartea mea nu este sfârșitul totului, ci e comuniunea plină cu Tatăl, cu frații… Atunci trăiesc o viață liberă de veninul morții.

Prin urmare moartea și-a pierdut imboldul ei, adică păcatul, care e lipsa credinței în Dumnezeu. Atunci viața este curățată de venin. Deci eu trăiesc o viață plină. Mă bucur de întreaga mea viață. Iar la urmă, voi afla bucuria deplină.

Acesta e sensul global al tuturor minunilor: să ne dea libertatea unei vieți pline care știe că și moartea nu este nimic altceva decât locul Învierii și al darului plin al lui Dumnezeu. Fapt pentru care eu trăiesc moartea în mod liniștit.

Isus „atinge” acest om, adică intră în comuniune… se întâmplă o comunicare, un fel de descărcare de sănătate, de vitalitate care trece de la Isus la acest om. Apoi boala acestui om se descarcă asupra lui Isus. Într-un anume sens, Isus ia asupra Sa lepra acestui om; ia asupra Sa răul nostru.

În cel de al IV-lea cântec al servului, în Isaia, se spune că era „la fel ca unul înaintea căruia îmi acopăr fața”. Exegeții afirmă că ar fi vorba de un lepros… Apoi se continuă „a luat asupra Sa suferințele și durerile noastre… Pedeapsa care ne mântuiește s-a abătut asupra Sa… Prin rănile Sale noi am fost vindecați” (Is. 53).

Acest adevăr va fi tratat în Ev. după Matei după alte trei minuni.

v. 4

4Atunci Isus i-a zis: „Ai grijă să nu spui nimănui, dar mergi, arată-te preotului şi adu oferta pe care a poruncit-o Moise ca mărturie pentru ei”.

Isus spune: „nu spune nimănui” – înseamnă nu sta aici să pierzi vremea – ci, „mergi imediat și spune preotului că ești vindecat și prezintă-i jertfa”… Isus trimite ex-leprosul să vestească preoților – care trebuie să deosebească între „curat” și „necurat”, între „bine” și „rău” – să vestească faptul că există Cel care face curat ceea ce e necurat, Cel care vindecă leproșii.

„Oare sunt eu Dumnezeu ca să pot vindeca pe cineva de lepră”, s-a întrebat regele lui Israel când i l-au trimis pe Naaman Sirianul? Da! Minunea vindecării leprosului demonstrează că a sosit Domnul, care-l eliberează pe om de lepra sa. Deci, tu du-te și vestește acest fapt preoților.

Tema pericopei e tema fundamentală a existenței noastre: e vorba de sensul vieții care e infectat de moarte. În ce fel? Tocmai datorită acestei infecții cauzatoare de moarte venim la El… Deci tocmai în limita noastră mergem la El. Iar dacă noi recunoaștem în El pe Domnul și dorim darul Său, lepra noastră e curățată… Tocmai Cuvântul Său pe care L-am ascultat până în acest loc, vindecă viața noastră de lepră: ne face fii și frați.

Discursuri

Î: Unui bolnav, Cuvântul mai înainte de vindecarea externă, o oferă pe cea internă?

R: E adevărat. Vindecarea externă e secundară și e un semn tranzitoriu al vindecării interioare, care e veșnică. Prin urmare cine pretinde semnul extern, cu siguranță nu-l va avea (îl va putea obține eventual printr-o magie diabolică și nu de la Dumnezeu)… De la Dumnezeu vindecarea externă este un semn – dacă tu vrei – a ceva care deja s-a întâmplat în interior. Adevărata minune e vindecarea interioară, adică credința! Însă cine ar vrea să pretindă semnul, să-I comande lui Dumnezeu, merge împotriva Domnului.

Deci, cererea minunilor ca minuni, în sine nu e corectă… În schimb, acolo unde există încrederea interioară în baza căreia tu te abandonezi lui Dumnezeu și apoi spui: „dacă Tu vrei, poți să mă vindeci”… aceasta e atitudinea corectă… Iar dacă Domnul face minunea, o face ca fiind semn al minunii interioare, care e aceea care contează cu adevărat.

Din nefericire noi suntem legați de minunile exterioare. De fapt, boala noastră cauzatoare de moarte este că vrem minunea, că vrem sănătatea, știind totuși că vom muri. Aceasta e adevărata boală, adevărata lepră, adică faptul de a vrea să te salvezi la nivel fizic cu orice preț, ca și cum moartea ar fi pierzanie.

Dacă însă tu ai încredere, atunci, printr-un abandon filial în mâinile Domnului, ceri minunea cu mare încredere… Cu siguranță Domnul face minunea, dacă e utilă, necesară și te clădește, după măsura credinței.

Î: Cuvântul care ne atinge în interior…

R: Trebuie să ne lăsăm atinși de întregul Cuvânt al lui Dumnezeu (de toată Biblia), căci fiecare Cuvânt atinge o parte din noi. Și ne atinge în mod articulat.

Minunile au o ordine precisă – una după alta – însă dacă sunt citite la întâmplare, ele nu ne spun nimic. Dacă însă citim minunile una după alta, ne dăm seama că e vorba de o călătorie care îl restituie pe om sieși în toate dimensiunile sale, la diferitele nivele. De aceea e periculos să citim un text biblic ca și cum ar fi un basm…

Deci „să venim înaintea lui Isus”, în sensul de a birui împotrivirile determinate de lege, de elementele exterioare, dar în special a birui rezistențele interioare…

Î: Cum putem înțelege în zilele noastre, acel a merge la preot, pentru a se închina și a face o ofertă ca mărturie… (cf. ultimul verset)

R: E vorba de Lev. 13, de dispozițiile care existau pentru cel vindecat de lepră, în Israel… Pentru că preotul era apărătorul legii, el trebuia să înregistreze vindecarea, în baza regulilor precise, descrise minuțios, cum fac medicii. El trebuia să spună dacă s-a vindecat.

Ce poate însemna acest fapt pentru noi azi? Înțelegem din cuvintele finale „Ca mărturie pentru ei”. Cu alte cuvinte, vindecarea mea e o mărturie pentru alții. Mărturia este că-i posibil să se împlinească ceea ce ei considerau că e imposibil, începând cu preoții.

Ei considerau că e posibilă vindecarea de lepră pentru că exista reglementarea prin lege, însă nimeni nu știa să vindece de lepră. Există legea dreaptă, dar niciunul nu o practică și n-o trăiește.

Iată! Viața pe care tu o trăiești ca fiu și frate, le mărturisește lor și tuturor că această vindecare e posibilă, e reală, e dăruită și că este Evanghelie ceea ce mai înainte era doar cuvânt.

Î: Îmi place ideea că Isus coboară de pe munte, în sensul că intră în viața omului și se interesează de om. Deci Isus coboară și ne servește, urmărind profitul nostru, în opoziție cu zeii greci și romani care atunci când coborau, urmăreau profitul lor…

R: Dumnezeu nu coboară pentru a răpi, așa cum noi urcăm pentru a răpi… ci coboară pentru a dărui…

Î: Mi-a plăcut că minunile nu le face Dumnezeu… La Lourdes auzim bolnavi care acceptă starea lor… Am înțeles că este credința, aceea care ne eliberează de frica de moarte și ne ajută să trăim în liniște…

R: La Lourdes adevăratele minuni – deși există și celelalte, dar acestea sunt provizorii, apoi acea persoană moare din nou – produc vindecarea interioară, adică faptul că un om se reîntoarce de la Lourdes cu credință, aceasta e adevărata minune. E vorba de faptul că trăiește liniștit, acceptă viața și moartea, adică devine în sfârșit om. Acestea sunt adevăratele minuni. Celelalte – minunile fizice – sunt semn al vindecării interioare. Iar vindecarea interioară e pentru toți. Vindecarea fizică e semn dat numai unora, dar ca mărturie pentru toți.

Î: „Credința e răzvrătirea față de lucrul cel mai clar, sigur”. Înseamnă că virtutea credinței este un a lăsa spațiu liber dorinței noastre?… În general noi credem că dorințele noastre ar fi ceva negativ, deci renunțăm la ele și ne gândim că trebuie să facem ceea ce ni s-a spus… Și nu ne gândim la faptul că dorința este tocmai ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, pentru că este realitatea specifică din noi, fiecare având dorințele sale. Dacă vocația este ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, înseamnă că vocația constă în a asculta dorința. În acest sens credința este tocmai să dăm spațiu liber dorinței. Înseamnă că trebuie să ne privim în interior. Deci credința ar fi un a ne privi în interior, pentru a ne regăsi…

R: Ideea că credința înseamnă să lăsăm spațiu liber dorinței, este un aspect important și ne ajută și să deosebim dorințele diferite pe care le avem în noi. Spre exemplu, eu doresc să nu cadă acoperișul pe mine… Ce se ascunde în spatele acestei dorințe? Teama că acoperișul e construit rău. Prin urmare, în spatele unor dorințe stă o frică de moment.

Dacă s-ar spune: „E un incendiu în clădire”, toți am dori să ieșim imediat… Dorința e mereu bună și înseamnă să ne salvăm viața; însă este dictată de un motiv rău: un incendiu. Dar dacă nu e nici un incendiu, dorința mea este o minciună. Vreau să spun că multe dintre dorințele noastre sunt dictate de minciună; sunt simple fugi. Prin urmare noi trebuie să știm să interpretăm dorințele noastre… Cum le interpretez? În funcție de unde mă conduc… Dacă mă conduc să am ochi care văd, picioare care umblă, inimă care iubește, minte mai lucidă, o tot mai mare libertate, o capacitate de a iubi… înseamnă că toate sunt dorințe bune.

Dacă însă dorințele te blochează, te înfrică, îți sporesc temerile și panica, te fac să-ți faci ție rău dar și altora, te închid în tine… înseamnă că sunt dorințe distrugătoare.

Isus a venit la noi și ne-a lăsat Evanghelia pentru a elibera în noi dorințele bune și pentru a ne scoate din fatalitate… Din nefericire noi dorim răul, pentru că ne e frică, de ex.: unui om îi e frică de faptul că va cădea, se aruncă… datorită amețelii (se rotește lumea cu el)… Evanghelia ne-a fost lăsată pentru a ne elibera de aceste dorințe negative de moarte, pe care noi le împlinim din teamă, pentru ca să ne dea dorințe pozitive.

Î: Credința fără rugăciune e moartă. Uneori am momente de rugăciune intense… apoi îmi dau seama că mă răcesc și mă îndepărtez de Biserică… și nu-mi mai rămâne aproape nimic din credință… Deci mă gândesc la faptul că sunt „curățat” și apoi mă reîntorc „necurat”… și acest proces niciodată nu e definitiv… și aceasta e starea umană!

R: Această minune a vindecării de lepră durează, se împlinește întreaga viață și se împlinește atunci când va sosi lepra definitivă, adică moartea. Prin urmare, ultima minune e moartea! Căci moartea înseamnă comuniunea noastră cu Dumnezeu, reîntoarcerea noastră acasă. Și în moarte se împlinește botezul nostru, căci în moarte noi ne naștem oameni noi. Moartea este ziua nașterii în cer! Și această moarte-renaștere o trăim deja acum cu liniște de-a lungul întregii vieți, pentru că noi știm că moartea este comuniunea cu Dumnezeu! Iar purificarea noastră e progresivă și e un parcurs. E drumul libertății: dacă tu nu mergi înainte, înseamnă că mergi în spate…

„Și imediat s-a întâmplat curățirea”… înseamnă că vindecarea deja a început și că ea continuă…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop