„Urmarea lui Isus” e o temă care se repetă în Evanghelie, pentru că de fiecare dată o pricepem într-un mod nou și astfel crește raportul fiecăruia cu Dumnezeu.

Se citește Mt. 8, 18-22

¹⁸ Văzând Isus mulţimea din jurul său, a poruncit să treacă pe ţărmul celălalt. ¹⁹ Atunci s-a apropiat de el unul dintre cărturari şi a spus: „Învăţătorule, te voi urma oriunde te vei duce”. ²⁰ Dar Isus i-a zis: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”. ²¹ Un altul dintre discipolii lui i-a spus: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi şi să-l îngrop pe tatăl meu”. ²² Dar Isus i-a zis: „Urmează-mă, şi lasă morţii să-şi îngroape morţii”.

Avem „marea” și „porunca lui Isus de a trece pe celălalt țărm”. Apoi „un cărturar” și „un discipol” vorbesc despre a-L urma pe Isus… Așadar, pentru a ajunge pe celălalt țărm, trebuie urmat Isus. A-L urma pe Isus este centrul pericopei.

Ce legătură are cu minunile acest episod al celor doi care doresc să-L urmeze? În prima minune Isus a creat viața nouă, ne-a curățat de lepră. Deci prima minune a Cuvântului e să ne dea o viață liberă de moarte. A doua minune – care e începutul tuturor minunilor (credință sutașului care operează de la distanță) – e credința în Cuvânt, care-L lasă pe Dumnezeu să lucreze. Minunea cu soacra lui Petru indică scopul tuturor minunilor: a deveni capabili de a sluji. Dacă începutul minunilor îl constituie credința, scopul lor e slujirea, adică iubirea.

În a-L urma pe Isus se împlinesc aceste trei minuni: avem viața nouă, pentru că avem încredere în Cuvântul Său care devine eficient și ne face să-L urmăm pe El, care e slujitorul care știe să-l iubească pe aproapele… A-L urma pe Isus este minunea minunilor! De aceea aceste două scene sunt incluse în contextul minunilor.

Împreună cu Isus avem un cărturar și un discipol. Care e diferența? Cărturarul e cel care-și alege un învățător pentru a învăța ceea ce trebuie, iar după ce a învățat își deschide o școală și apoi continuă pe cont propriu… și așa trăiește, deci, urmează școala învățătorului pentru ca să-și însușească bine cunoștințele… Discipolul e cel care nu caută învățătorul, ci-L caută pe Domnul vieții sale. El nu dorește să devină învățător, ci vrea să-L urmeze pe Domnul, pentru că Domnul e viața sa.

Pericopa prezintă minunea care trebuie să ni se întâmple nouă – în acest loc al Evangheliei – trecerea de la cărturarii care caută învățătorul (pentru ca ei apoi să profeseze munca de învățători), la discipoli, adică la persoanele care L-au aflat pe Domnul: centrul iubirii și al vieții lor și nu caută nimic altceva.

Minunea constă în aflarea Domnului vieții și în urmarea Lui…

v. 18

¹⁸ Văzând Isus mulţimea din jurul său, a poruncit să treacă pe ţărmul celălalt.

Matei nu spune intenționat cine-s destinatarii poruncii (mulțimea sau discipolii), căci porunca de a trece spre celălalt mal e dată tuturor, pentru că fiecare dintre noi călătorește spre un alt țărm… Întrebare este: dacă vrem?

Ce este „celălalt țărm”? Pentru a ajunge pe celălalt țărm, trebuie să trecem printr-o mare agitată, să depășim abisul care ne înghite, îndrăciții din morminte, adică să depășim acel rău care ne ține în moarte. Pilda femeii care pierde sânge și a fiicei lui Iair care moare, ne arată că pentru a trece pe celălalt țărm trebuie să biruim boala și moartea.

E dorința fiecărui om de a ajunge pe celălalt țărm și nu a locui în mare, în abis, în rău, în boală și-n moarte. Fiecare om caută un învățător pentru a ajunge pe celălalt țărm. Mai mult, scopul întregii noastre culturi, a tot ceea ce facem și vrem, este să ajungem pe celălalt țărm, adică să depășim răul, boala și moartea. De aceea ne căutăm învățători potriviți… și-i alegem imediat, pe cei care promit că ne salvează de toate acestea.

Trebuie să fim foarte atenți, căci în realitate cei care ne promit că ne salvează de toate acestea ne înșală, căci nimeni nu ne salvează de acestea. De fapt, Isus traversează toate acestea și nu sare peste ele… Trecerea pe celălalt țărm e trecerea de la o viață fără sens, la o plinătate de viață.

v. 19

¹⁹ Atunci s-a apropiat de el unul dintre cărturari şi a spus: „Învăţătorule, te voi urma oriunde te vei duce”.

Cum ne căutăm noi învățătorii? Cărturarul, în Israel este expertul Bibliei, iar acesta reprezintă întreaga tradiție, dreptul, știința, înțelepciunea, istoria… deci cărturarul e unul care cunoaște totul.

Cărturarul nostru a descoperit că cineva știe mai multe decât el și atunci merge la Isus, căutând un învățător pentru a-și îmbunătăți cunoștințele și poziția. De fapt, I se adresează lui Isus ca unui învățător.

Cărturarul caută să cunoască voia lui Dumnezeu în propria-i viață, pentru a urma voia și Cuvântul Domnului. Apoi îi îndrumă pe alții să facă acest lucru; îi ajută să ajungă la viață prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ce este rău? Apoi spune: „Te voi urma, căci am înțeles că Tu ești un învățător bun”. Deci cărturarul are o dorință bună și o bună propunere, care însă nu-l ajută mult… Isus îi pune o condiție precisă.

În spatele cărturarului, suntem noi, cititorii. În acest punct al Evangheliei, după ce am văzut ceea ce Isus spune și face, și noi spunem „Chiar că mă interesează ceea ce Tu spui și faci. Te voi urma, oriunde vei merge”. Și Isus va explica unde merge…

Cărturarul e unul care urmează un lucru pe care el îl consideră drept; ia el inițiativa și face ceva drept… Îl interesează ceva și nu cineva, persoana.

Cărturarul deja e un învățător, dar este și o persoană inteligentă și umilă, care a înțeles că există un învățător mai bun decât el. E bine intenționat: mă întorc să fiu discipol, deși deja sunt învățător, pentru a învăța mai multe… deci face „cursuri de specializare”… Isus îi explică faptul că problema e alta.

v. 20

²⁰ Dar Isus i-a zis: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”.

„Oriunde vei merge, te voi urma”… Răspunsul lui Isus – că „merge spre nimic”, dând exemplul vulpilor și al păsărilor – se pare că nu are legătură cu decizia cărturarului. Vulpea e animalul isteț, care-și construiește vizuina, siguranța sa pe pământ. Pasărea e simbolul simplității și-și creează siguranțele în văzduh (cer).

Vizuina și cuibul sunt două imagini materne, care reprezintă viața, hrana, garanția, siguranța, plăcerea… elementele fundamentale ale vieții. Și viața noastră depinde de ele: dacă lipsește maica, cuibul, casa, hrana, dragostea, nu putem trăi… și de toate acestea e legată lumea plăcerii pentru că satisface funcțiile biologice.

Isus spune că omul, deci întreaga știință, este antrenat să caute aceste garanții. Însă siguranța Fiului omului stă în a avea nimic, în sărăcie. Ce înseamnă?… Sărăcia e marele mister al Evangheliei, căci omul crede că viața sa depinde de lucrurile pe care le deține. Deci se consideră inferior tuturor lucrurilor pe care le are: crede că e generat de lucruri, se crede fiul (sclavul) lucrurilor, depinde de lucruri.

Însă, nu! Viața omului depinde de ceea ce el este și este fiul lui Dumnezeu.

Întreaga tradiție creștină consideră sărăcia „maica” vieții creștine. De ce? Pentru că sărăcia mă ajută să-L recunosc pe Dumnezeu ca Tată… Viața mea nu-mi parvine de la lucruri; nu e siguranța pe care mi-o dau lucrurile! Ci viața mea e încrederea în Dumnezeu!

Până când un om consideră că viața sa constă în satisfacerea plăcerilor primare, e un om care încă nu s-a născut, încă e în burta mamei și n-a venit la lumină, nu e liber… Imediat îl poți sclaviza, satisfăcându-i nevoile. Așadar omul devine adult și liber… prin sărăcie.

Nu e o sărăcie distrugătoare, ci e sărăcia omului care a înțeles care e comoara sa, scopul său, care nu stă în lucrurile și siguranțele, garanțiile pe care el le are. E bine că le are, să-i mulțumească Domnului… Dar viața ta de om nu depinde de lucrurile pe care le ai! Aceste lucruri materiale sunt doar mijloacele ca tu să te naști, să vii la lumină, dar tu devii adult atunci când nu mai depinzi de lucrurile materiale, ci te încrezi în Dumnezeu. Și nu te mai refugiezi în cuib și-n vizuină.

Cam 99% din activitatea noastră e să ne refugiem continuu în vizuină: este o înapoiere, decădere în cuib. Dorința dezordonată – după plăcere și bogăție – e o decădere constantă. Atunci când un om e disperat, ce face? Mănâncă… se refugiază în plăcerile imediate sau merge la cumpărături…

Francisc de Asissi numește sărăcia „Doamna sărăcie”, pentru că ea te generează la libertate, la viață. În schimb posedarea te leagă de bogății, te sclavizează.

Omul trece de la starea de cărturar la cea de discipol, tocmai când descoperă adevărata comoară care nu e vizuina sau cuibul, ci e Tatăl. Pe Tatăl îl descoperă în Fiul… Isus-Fiul – care a lăsat totul din iubire față de frați și de Tatăl – e deja această comoară: e Domnul! Așadar, Isus nu este doar învățătorul care ne învață lucruri, ci e „comoara”, este „perla prețioasă” și odată ce o afli, cu mare bucurie, lași tot restul, pentru că ai descoperit sensul vieții.

Toate bunurile pământului sunt simple instrumente pentru a trăi… Dar ce e viața? Nu sunt bunurile mele. Viața e comoara, e libertatea fiului, iar sărăcia e acest mare dar: darul de a înțelege această libertate a fiului care în sfârșit se naște, iese la lumină.

Sărăcia întotdeauna e caracteristica recunoașterii Domnului care a spus: „Fericiți cei săraci”. De ce? „De fiecare dată când ați făcut unuia dintre acești săraci, Mie Mi-ați făcut”. Căci El este săracul fericit, pentru că a aflat bogăția Sa în Dumnezeu, prin iubirea Tatălui și a fraților.

Acest prim tablou ne arată diferența între a fi cărturar și discipol al lui Isus.

Discipolul lui Isus a aflat comoara, care e iubirea față de Tatăl și de frați, dar cărturarul continuă să-și caute siguranțele sale, în câmp religios și în armonie cu totul. Cărturarul urmează o idee interesantă, caută ceva care să-l ajute pe el, și nu urmează pe Cineva, lucru specific discipolului; cărturarul nu urmează din iubire pentru Cineva.

v. 21

²¹ Un altul dintre discipolii lui i-a spus: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi şi să-l îngrop pe tatăl meu”.

Iată figura discipolului… „Un altul”, adică unul diferit, pentru că e discipol.

Cărturarul îl numește „învățător”, iar discipolul, „Domn”, aceasta constituind prima diferență. Discipolul e cel care L-a recunoscut în Isus pe „Domnul”… Domnul înseamnă binele maxim și maxima fericire, Cel care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine, Cel care e viața mea; Cel pe care-L iubesc cu o iubire absolută cu toată inima, din tot sufletul, cu viața și toate puterile mele. De ce? Pentru că El mă iubește așa!

Raportul cu Domnul mă face domn, mă face fiu al lui Dumnezeu, mă face Dumnezeu prin participație, prin har.

Așadar, discipolul e cel care L-a descoperit pe Domnul, mărgăritarul prețios. De aceea, pentru el cuiburile și vizuinile nu mai contează, căci sunt locul din care a ieșit – de la viața pământească, tipică animalului – pentru a trăi în sfârșit viața umană, în plinătate. Ps. 23 spune că „Păstorul meu e Domnul și nimic nu-mi lipsește”.

S-ar părea că un creștin este împlinit, când a recunoscut că Isus e Domnul. Îndată ce creștinul a înțeles acest adevăr, își dă seama că la nivel de voință și de dragoste există infinite piedici, care fac în așa fel încât el să nu-l recunoască pe Domnul, și că discipolatul său este veleitar (doar ambițios și atât)… E experiența pe care toți o avem: am înțeles că Isus e Domnul, că El dă viața, libertatea, că a-L iubi pe El este cu adevărat deplina realizare, căci devenim ca El, fiu al lui Dumnezeu… Deși am înțeles toate acestea, îmi dau seama că am prioritățile și interesele mele, vizuinile și cuiburile mele și chiar ceva mai mult.

„Un altul, dintre discipoli” îi cere Domnului două lucruri: mai întâi să-și îngroape tatăl… iubirea față de părinți e o datorie fundamentală, iar tatăl reprezintă prima persoană pe care fiul o întâlnește în mod liber și cu care vorbește… Deci tatăl reprezintă începutul cuvântului, al libertății, al relației, deci e începutul lumii umane. La fel cum vizuina și cuibul o reprezintă pe mama și sfera necesarului pentru a trăi.

Omul e cel care știe să-și îngroape tatăl… Umanitatea derivă din humando, adică de la a pune sub pământ. Cine are acest respect se recunoaște ca fiind destinat pământului și că e din pământ, fapt pentru care omul devine uman, căci își înțelege soarta și devine solidar cu alții. Acest aspect e fundamental.

Ce este special? Faptul că această datorie este pusă pe primul loc, chiar înaintea Domnului: „Permite-mi mai întâi să fac aceasta…”. Prin urmare, acest om e sclavul datoriilor și al relațiilor sale. Orice relație este „pe primul loc”, adică e absolută. Dar orice relație care devine absolută, mă sclavizează. Nu mai sunt liber. Numai relația cu Absolutul mă eliberează, pentru că nu-l văd nicăieri și relativizează tot restul… și astfel eu sunt liber înaintea tuturor elementelor pământești.

Dacă eu pun o relație mai înainte de Dumnezeu, sunt sclav. Și nu am libertatea să-L recunosc pe Domnul libertății în viața concretă.

Problema vieții discipolului este acest „mai întâi”. Noi, mereu dăm prioritate tuturor celorlalte lucruri, adică spunem că necesarul (Domnul) există și după… în timp ce mai urgent este neesențialul. Trebuie să fim atenți! Noi suntem înșelați vizavi de acest „mai întâi”.

Tot ceea ce punem mai înainte de Dumnezeu, Îl distruge pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu poate fi al doilea… dar nu pentru că e orgolios, ci pentru că tot ceea ce noi punem pe locul doi nu e Dumnezeu… Tot ceea ce punem pe primul loc sunt forme de idolatrie… Chiar și a iubi o persoană în mod absolut, e periculos. Căci celălalt om nu e Absolutul. Când îmi dau seama că nu e absolutul, îl ucid sau îl abandonez.

Însă, nu! Căci nu-l iubesc cu o iubire absolută! Iubirea absolută e pentru Dumnezeu, care-l iubește și pe celălalt, atunci și eu îl iubesc chiar cu aceeași iubire a Domnului. Dar îl iubesc, pentru că-L iubesc mai presus de toate pe Dumnezeu.

În acest fel îmi dau seama de adevărul celuilalt: e ceea ce este… Dumnezeu îl iubește în mod absolut așa cum este. Și eu îl iubesc în mod absolut așa cum este, dar știind că celălalt e relativ.

A-L iubi „mai întâi” pe Domnul, face în așa fel încât El să devină Domnul vieții, care-ți ordonează viața și ți-o eliberează de orice sclavie. Și face în așa fel încât tu să realizezi pozitiv orice relație în termeni constructivi.

Cine e sclavul relației cu „tatăl”, trebuie să-și „ucidă” tatăl pentru a fi liber. Și să înțeleagă că Dumnezeu-Tatăl e Absolutul, iar el e fiu liber, egal cu Tatăl. Prin urmare, dacă relativizezi raportul tău cu tatăl pământesc, atunci ești liber!

Figura tatălui reprezintă întreaga lume a relațiilor și a afectivității, deci lumea tipic umană care ne face persoane… Însă tot ceea ce noi punem mai înainte de Dumnezeu, în sine subjugă persoana, pentru că-i vedem pe alții ca un absolut, dar de fapt nu sunt Absolutul, ci idoli. Și idolul te sclavizează.

Discipolul este cel care zi după zi – și acesta e marele miracol al vieții noi – Îl pune pe primul loc pe Domnul. Pe Domnul care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Atunci viața mea e trăită prin iubirea și libertatea acestui dar. Un dar pe care apoi îl voi trăi în concretul fiecărei relații cu altul.

Pericopa ne prezintă cea mai mare minune de până acum: urmându-L pe Isus eu experimentez viața nouă care e încrederea absolută în Dumnezeu, care mă face om nou, capabil să fiu ca Domnul.

v. 22

²² Dar Isus i-a zis: „Urmează-mă, şi lasă morţii să-şi îngroape morţii”.

Apare o altă diferență față de cărturar.

Cărturarul spune: „Te voi urma”… este o decizie de-a mea, pentru că Te-am ales eu… Discipolul însă nu L-a ales el pe Isus, ci Isus îl cheamă „Urmează-Mă!”. Isus îi face propunerea, adică „Eu – Isus – te-am ales pe tine”.

Adevăratele alegeri nu sunt acelea pe care le fac eu, căci orice alegere aș face, întotdeauna există și opusul ei. Dar faptul că unul m-a ales, eu nu pot face contrariul: „m-a ales”. Eu doar sunt liber să spun „da” sau „nu”.

Chemarea noastră la libertate e foarte sigură, pentru că e o chemare care vine de la El. Dacă ar fi o propunere, o decizie de a mea… după o jumătate de oră deja aș schimbat-o dacă-mi convine mai mult o minciună, o sclavie… Însă, nu! Tocmai El mă cheamă la această libertate și chemarea Sa e fidelă și veșnică. Io. 15,16: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”.

A alege, înseamnă a iubi. A iubi înseamnă a alege.

Atunci când un om e iubit, devine „unic”. Fiecare om e unic și ales, pentru că e iubit cu o iubire veșnică. Aceasta e chemarea spre adevărul nostru. Prin urmare, prioritatea alegerii înseamnă prioritatea iubirii. Nu noi L-am iubit pe El, ci El ne-a iubit mai întâi (1Io.4).

Apoi continuă: „Lasă morții să-și îngroape morții”. De obicei, viii îngroapă morții. Este un paradox, dar e foarte real căci în acel mort te îngropi pe tine care vei fi îngropat, deci îți retrăiești moartea. Cuvintele „urmează-Mă pe Mine” ne arată că această relație nouă ne scoate din toate relațiile care rămân închise în orizontul morții și care sunt absoluturi care ne sclavizează.

Urmând îndemnul lui Isus voi avea relații vii cu toți, chiar și cu morții, dar nu ca un mort, ci ca un om viu, care știe să iubească… Pe Isus nu-L interesează faptul îngropării, ci viața care izvorăște tocmai din a-L urma pe El.

Avem senzația că multe lucruri nu sunt nimic altceva decât a îngropa morții… o pietate pe care o fac ca un mort, pentru că știu că e o soartă comună pentru toți… Și nu știu cum să o rezolv… Și multe opere bune sunt morții care-i îngroapă pe morți… Însă trebuie să-L urmăm pe Isus în noutatea vieții și atunci vom ajunge pe celălalt țărm.

Minunile care urmează sunt acelea care ne conduc pe celălalt țărm: a birui furtuna, a nu fi înghițiți de abis, de moarte, a birui spiritul răului care ne ține în mormânt, adică în sclavia fricii de moarte, a birui boala și moartea, dar nu sărind peste aceste lucruri, ci trecând prin ele. De aceea e vorba de o călătorie reală.

Învierea nu „sare peste”, ci trece prin moarte, altfel nu ar fi înviere. Mântuirea trece prin boală, altfel nu e mântuire, ci o iluzie, căci boala există. La fel, dificultățile vieții există și nimeni nu te ferește de ele. Însă dacă tu Îl afli pe Domnul vieții, urmându-L pe El, ajungi pe celălalt mal.

Această pericopă ce pare intrusă în interiorul minunilor, în realitate este o examinare a felului nostru de a fi discipoli, în acest punct al Evangheliei… Ne întreabă dacă s-a întâmplat în noi această primă minune… Căci Isus începe să fie pentru noi un Învățător, și de aceea citim și explicăm Biblia: căci acest Cuvânt ne interesează și ne învață lucruri care ne deschid orizonturi noi.

Isus spune: „Dacă tu vrei să știi unde voi sfârși, îți spun că voi sfârși într-un lucru ciudat: ies din vizuini și cuiburi, pentru că-ți propun o libertate nouă, o altă siguranță, adică faptul că tu ești fiul lui Dumnezeu și aceasta e identitatea ta”…

Apoi, când eu descopăr identitatea mea de fiu al lui Dumnezeu și că Isus este Domnul, înțeleg că sunt discipol, căci am înțeles că El e Domnul. Dar odată devenit discipol, încep să fac cu El unele pacte, înțelegeri. „Da, Tu ești Domnul. E clar, dar permite-mi acest lucru, apoi un altul pe care le pun pe primul loc…”. Fapt pentru care am încă mulți „domni”, idoli pe care-i pun pe primul loc, deci am multe sclavii.

Iată a doua minune: depășirea acestor domni, acestor sclavii, pentru a ajunge la libertatea ca „morții să-și îngroape morții”, iar tu să trăiești, să Mă urmezi pe Mine, adică drumul vieții.

Această pericopă se situează bine între minuni, căci în acest punct este minunea pe care începem să o intuim și care e necesară pentru noi.