Ţinta finală a cărţii este Ierusalimul (locul unde este prezent Dumnezeu). Viaţa omului este orientată către un ţel, îndepărtat ca timp şi distanţă. Dacă, la început, Tobit reuşeşte să împlinească nevoia şi tradiţia călătoriei anuale la Ierusalim, apoi însă, vicisitudinile vieţii îl îndepărtează tot mai mult de acest loc. Paradoxal, Tobie va locui şi mai departe de Ierusalim decât tatăl său. În ciuda acestor lucruri, la sfârşitul cărţii se specifică: „la Ierusalim ne vom întoarce!” (Tb. 14, 5). Chiar dacă poporul este în exil, omul, departe de patria sa, nu se îndreaptă către neant, către întuneric, deoarece nu-şi abandonează ţinta, chiar dacă în aparenţă se îndepărtează tot mai mult de ea.
În Noul Testament, poporul lui Dumnezeu, risipit în lume, este Biserica: adică noi, care trăim în lume (departe de Dumnezeu); noi care suntem în exil (într-o continuă călătorie); noi care suntem pelerini, cu toate pericolele pe care aceste situaţii le implică (riscul de a uita vocaţia Botezului nostru şi de a pierde din vedere ţelul vieţii noastre, adică moştenirea Împărăţiei cerurilor). În „exilul pământesc” riscăm să ne lăsăm preocupaţi exclusiv de lucrurile din lume, pierzând identitatea noastră de creştini, de copii ai lui Dumnezeu. Călătoria lui Tobit la Ierusalim ne invită să recunoaştem adevăratul scop al vieţii noastre. Am constatat că textul biblic răspunde la întrebarea: care este identitatea poporului lui Dumnezeu în timpul exilului − un timp în care creştinii intră în legătură cu toate mizeriile acestei lumi? Autorul sacru ne învaţă că nu putem să ne izolăm de timpul, locul şi cultura în care trăim. Dar putem să ne comportăm într-un mod cu adevărat creştinesc!
A ne izola în familia noastră, în cercul nostru de prieteni, este una dintre tentaţiile care apar tot mai frecvent în viaţa omului, care ne induce iluzia că astfel ne vom putea păstra obiceiurile, valorile, identitatea… pentru că vom refuza orice fel de dialog cu cei diferiţi de noi. Această ispită ne arată că astfel vom reuşi să fim coerenţi cu crezul nostru… Tentaţia opusă este aceea de a accepta totul şi a te contopi cu lucrurile din lume, lăsându-te mânat de moda momentului, bazată pe criterii strict umane (materiale).
Dacă viaţa fiecărui om riscă să se închidă în sine sau să accepte toate regulile impuse de patronii acestei lumi, trebuie să ştim că ambele situaţii ne îndepărtează de menirea noastră pe pământ: datoria de a învăţa să trăim. Există oameni care niciodată nu-şi respectă această datorie, nepricepând că trebuie să se îndrepte către Ierusalim.
Poporul lui Dumnezeu este pe cale… Credincioşii sunt pe cale… Eu, noi suntem pe calea către „Ierusalim”, în căutarea identităţii noastre, prin dialog şi prin faptul că nu ne lăsăm supuşi, conduşi de realităţile trecătoare ale lumii.