Ioan 8,31-59

Mai înainte de Avram, „Eu-sunt”

În noi conviețuiește o dublă paternitate – una adevărată și una falsă – care ne dă viață și respectiv, moarte. Se manifestă ca neîncredere (neascultare) sau ca încredere (ascultare de Isus)… El e Dumnezeu („Eu-sunt”), Fiul egal cu Tatăl, care este în totalitate numai iubire.

Acest adevăr, care ne eliberează de minciuna care ne ține robii falsei imagini despre Dumnezeu și despre noi, ne ajută să-L recunoaștem pe El ca Tată și pe noi ca pe fiii Săi iubiți.

Ps. 8

Psalmistul cântă măreția Numelui lui Dumnezeu care se răspândește pe tot pământul, dar se concentrează pe om… Dacă omul ar spune că e centrul universului, ar fi un semn de aroganță, dar dacă Dumnezeu spune acest lucru, înseamnă că e adevărat… Iar Dumnezeu iubește omul, îl pune în centrul atenției Sale, adică mai presus de centrul universului… Măreția lui Dumnezeu se manifestă în viața omului, în omul viu, care e gloria lui Dumnezeu.

Dacă psalmistul se întreba: „Ce este omul ca să-ți amintești de el?”, în această cateheză vom vedea în Fiul omului, în Isus, exact ce este omul…

La începutul capitolului al optulea Isus a spus că este „lumina lumii”. Lumina ne ajută să vedem realitatea. În aceste versete, Isus, ca lumină a lumii, ne arată realitatea noastră cea mai profundă, care este însăși realitatea Sa, cea de a fi Fiul Tatălui. Și aceasta este lumina în care omul vede viața în mod diferit…

Textul este destul de lung, dar vom atinge numai aspectele lui fundamentale… Temele fundamentale ale capitolului sunt: adevărul, libertatea și paternitatea. Sunt trei teme strâns legate între ele, care ne privesc pe fiecare…

Care este adevărul omului? Care este libertatea omului?

Isus leagă adevărul și libertatea de relația (de ideea) pe care omul o are cu Tatăl: dacă este o relație de fiu cu un tată pe care-l iubește, sau e un raport diferit, cu un tată pe care-l detestă…

Așadar, există două paternități, iar acestea conviețuiesc în noi. Iar luminarea noastră este trecerea de la o paternitatea mincinoasă, care ne ține în întuneric, la o paternitate adevărată, care ne dă libertatea de a fi fii și frați.

Vom vedea că tema paternității mincinoase este foarte actuală…

Se citește Io. 8, 31-59

31 Deci a spus Isus iudeilor care crezuseră în el: „Dacă rămâneți în cuvântul meu, sunteți cu adevărat discipolii mei 32 și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera”. 33 Ei i-au răspuns: „Noi suntem descendenții lui Abraham și n-am fost niciodată sclavii nimănui. Cum poți să spui: «Veți deveni liberi»?” 34 Isus le-a răspuns: „Adevăr, adevăr vă spun că oricine comite păcatul este sclavul păcatului. 35 Însă sclavul nu rămâne în casă pentru totdeauna; fiul rămâne pentru totdeauna. 36 Așadar, dacă Fiul vă va elibera, veți fi într-adevăr liberi. 37 Știu că sunteți descendenții lui Abraham, dar căutați să mă ucideți, deoarece cuvântul meu nu găsește loc în voi. 38 Eu vorbesc despre cele ce am văzut la Tatăl meu, iar voi faceți cele ce ați auzit de la tatăl vostru”. 39 Ei au răspuns și i-au zis: „Tatăl nostru este Abraham”. Isus le-a zis: „Dacă sunteți fiii lui Abraham, faceți faptele lui Abraham. 40 Acum, însă, voi căutați să mă ucideți pe mine, om care v-am spus adevărul pe care îl am de la Dumnezeu; Abraham n-a făcut aceasta. 41 Voi faceți faptele tatălui vostru”. Ei i-au zis: „Noi nu suntem născuți din desfrânare; avem un singur tată: pe Dumnezeu”. 42 Isus le-a zis: „Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, m-ați iubi, pentru că eu am ieșit și vin de la Dumnezeu. Eu nu am venit de la mine însumi, ci el m-a trimis. 43 De ce nu înțelegeți vorbirea mea? De fapt, voi nu puteți asculta cuvântul meu. 44 Voi sunteți de la diavol, tatăl vostru, și vreți să îndepliniți dorințele tatălui vostru. El era un ucigaș de la început și nu s-a menținut în adevăr pentru că în el nu este adevăr. Cine spune minciuna, vorbește după firea lui, căci este mincinos și tatăl minciunii. 45 Dar, pentru că spun adevărul, voi nu mă credeți. 46 Cine dintre voi mă poate acuza de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu mă credeți? 47 Cine este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; pentru aceasta voi nu ascultați, pentru că nu sunteți de la Dumnezeu”. 48 Iudeii au răspuns și i-au zis: „Nu spunem noi bine că ești samaritean și că ai diavol?” 49 Isus a răspuns: „Eu nu am diavol, dar îl cinstesc pe Tatăl meu, iar voi nu mă cinstiți. 50 Totuși, eu nu caut mărirea mea; este cineva care o caută și care judecă. 51 Adevăr, adevăr vă spun: dacă cineva va păstra cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci”. 52 Iudeii i-au spus: „Acum suntem siguri că ai diavol! Abraham a murit; profeții de asemenea, iar tu spui: «Dacă cineva va păstra cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci». 53 Oare ești tu mai mare decât părintele nostru, Abraham, care a murit? Și profeții au murit. Cine te crezi?” 54 Isus a răspuns: „Dacă eu mă preamăresc pe mine, mărirea mea nu este nimic. Tatăl meu este cel care mă preamărește, el, despre care voi spuneți «Este Dumnezeul nostru». 55 Dar voi nu l-ați cunoscut; însă eu îl cunosc și, dacă aș spune că nu-l cunosc, aș fi asemenea vouă, un mincinos. Însă îl cunosc și păstrez cuvântul lui. 56 Abraham, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o și s-a umplut de bucurie”. 57 Atunci iudeii i-au spus: „Încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Abraham?” 58 Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mai înainte de a fi fost Abraham, eu sunt”. 59 Atunci ei au luat pietre ca să arunce în el. Dar el s-a ascuns și a plecat din templu.

Capitolul al optulea a început cu o femeie ce trebuia lapidată, dar pe care Isus a iertat-o, și se încheie cu Isus care Se revelează ca fiind „Eu-sunt”. „Eu-sunt” înseamnă „Dumnezeu”. Iar ei vor să-L lapideze…

Avem o legătură strânsă între aceste două episoade: Isus este lapidat pentru că ne revelează un Dumnezeu care este opus celui pe care toate religiile îl presupun…

În această cateheză vom explica numai noțiunile fundamentale…

Cuvântul care se repetă cel mai des, de paisprezece ori, este „Tată”, în următoarele contexte: Tatăl Avram, Tatăl Dumnezeu și tatăl satana (diavolul)… Și fiii lui Avram pot să-l aibă ca tată ori pe Dumnezeu, ori pe diavol… Așadar, nu-i spus că tatăl nostru este Dumnezeu numai pentru faptul că suntem credincioși, pentru că participăm la cateheze, pentru că suntem moștenitorii făgăduinței… Pentru că un om este fiu în baza cuvântului pe care-l ascultă! Depinde ce cuvânt ascultăm…

Există o dublă paternitate, care depinde de „două adevăruri” , dintre care unul este adevărat, iar celălalt este fals (deși este presupus ca fiind adevărat)…

Așadar, problema este a adevărului: care adevăr?

Există un adevăr care ne face liberi: este vorba despre cunoașterea Tatălui ca fiind iubire, fapt care ne permite să fim fii iubiți și să-i iubim pe frați. Acesta e adevărul care ne face liberi! Iar libertatea înseamnă a-i iubi pe frați.

Și există un „adevăr potrivnic”, pe care noi îl trăim, care este în interiorul nostru, și se numește „păcatul originar”, care e o mare minciună, făcându-ne robi: este vorba despre imaginea noastră falsă despre Tatăl, despre Dumnezeu.

Mai înainte de a pătrunde în explicarea textului, ne oprim asupra acestor trei teme… Acum prezentăm tema adevărului, foarte dragă lui Ioan…

Isus e lumină, iar lumina ne arată adevărul, realitatea.

Ce este adevărul?

Toți oamenii îl caută… Cel puțin trebuie să spunem că omul caută „adevărul”, iar cel care pretinde că-l are în buzunar, pentru că-l confundă cu propriile certitudini, nu trăiește în adevăr, iar dacă trăiește în adevăr, trăiește numai din întâmplare, din greșeală…

Adevărul înseamnă venirea la lumină (nașterea) a realității pe care o cunoști. Realitatea există în măsura în care o recunoști, îi dai numele, o transformi, o verifici și o faci să fie disponibilă (folositoare) vieții omului…

Adevărul te introduce într-un raport: adevărul stă în cuvântul pe care-l spui nu lucrurilor, ci persoanelor. Pentru că cuvântul îl spui persoanelor. Dacă omul ar vorbi cu zidurile sau cu animalele într-un mod insistent, ar fi un om periculos… Vorbim cu cine ne răspunde, cu un om care interacționează…

Eroarea este diferită de adevăr și toți facem greșeli… Greșeala este un cuvânt care nu corespunde realității, iar noi ne dăm seama de acest fapt. Dacă un om face o afirmație greșită, chiar și involuntar, eu verific și înțeleg că acea afirmație nu-i adevărată dacă nu există realitatea pe care el mi-o spune…

Dincolo de eroare există și minciuna. Minciuna e foarte importantă pentru că ea stă la baza raporturilor interumane. Dacă un om spune un cuvânt adevărat, se dă pe sine celuilalt. Dacă tu nu-ți descoperi (arăți) cărțile, ci mereu descoperi cărțile celuilalt, câștigi mereu jocul… Așadar, e important să-ți ții mereu propriile cărțile ascunse și să le descoperi pe ale celuilalt…

Minciuna constă în a spune lucruri care nu corespund realității, astfel încât să-l înșel pe celălalt, căci așa îl am la mână…

Prin urmare, minciuna e fundamentală în relațiile dintre oameni, în sfera puterii… Căci dacă spui adevărul, ești neputincios: te dai tu în mâinile celuilalt. Dacă spui (arăți) cărțile tale adversarului, ești terminat.

Întrebarea este: care este adevărul omului? Cine este omul în realitate?

Isus, Fiul, a venit să ne reveleze adevărul fundamental al omului: omul e fiu!

Niciun om nu s-a făcut singur, nici cei mai importanți nu s-au creat singuri… Un om există pentru că o mană l-a născut… Iar dacă nu acceptă c-a fost adus pe lume de o mamă, nu există ca persoană… Căci nu se acceptă pe sine ca fiu și pe alții ca frați.

Minciuna fundamentală a omului constă în a nu se accepta ca fiind fiu. Prin urmare, nu are un raport bun cu tatăl, deci nu are un raport bun cu sine, ci are un raport conflictual, bazat pe competitivitate cu alții. Căci pe ceilalți îi vede ca fiind „obiectul” pe care el trebuie să și-l însușească (să-l posede) pentru ca a se simți cineva, din cauză că se simte un nimeni…

Așadar, la originea relelor se află necunoașterea adevărului despre cine este omul… Iar Isus este lumina lumii pentru că e Fiul care a venit să ne arate, prin fraternitate și prin slujirea fraților, adevărul fiecărui om, acel adevăr care ne face liberi…

Libertatea înseamnă să iubim așa cum suntem iubiți. Dacă un om nu e iubit de Tată și-L urăște pe acesta, înseamnă că se urăște pe sine și-i urăște pe frați…

Deci, Isus ne arată adevărul Fiului…

Este foarte important să cunoaștem adevărul… „Ucide mai mulți oameni limba decât sabia”… Altfel spus, minciuna este mai criminală decât sabia, pentru că cuvântul guvernează toate raporturile noastre: relațiile dintre noi și relațiile cu lucrurile…

Limba este precum „cârma unei corăbii”, căci duce corabia acolo unde vrea, deși este atât de mică… Nava poate naufragia sau poate ajunge la portul dorit datorită cârmei, limbii… (cf. Iacob)…

Toți am experimentat că din cauza limbii – care poate spune minciuni – omul poate falimenta (distruge) orice pe lume: toate raporturile cu alții, toate structurile

socio-economice, întreaga politică, obținând un avantaj personal… Sau, omul poate spune acel adevăr care creează comuniune, solidaritate, iubire, slujire. Și acesta este adevărul pe care Isus a venit să ni-l spună ca fiind lumina lumii. Fără această lumină, lumea nu există, nu trăiește, ci se distruge…

Acesta e conceptul adevărului. Nu-i o noțiune abstractă, ci e adevărul cel mai profund al omului: faptul de a se recunoaște fiu…

Mulțumită Domnului, toți avem un Tată, indiferent de experiența pe care noi o avem cu tatăl nostru, care întotdeauna e una limitată, în care se împletește binele cu răul (pozitivul cu negativul)… Dacă nu ar fi așa, l-am adora pe tatăl nostru pământesc, fapt care ar fi foarte periculos… Oricare ar fi experiența noastră vizavi de paternitatea pământească limitată, posibilitatea răscumpărării (mântuirii) fiecărui om constă în faptul că fiecare om este fiul lui Dumnezeu, fiu iubit… Isus însuși a venit să ne reveleze acest fapt prin iubirea Sa…

A descoperi acest adevăr înseamnă a afla libertatea, pentru că un om nu este liber până când nu se simte acceptat și iubit… Deci nu se acceptă, ci caută să facă tot posibilul (să facă orice) pentru a se simți acceptat și iubit… Prin urmare, este sclavul imaginii pe care o produce în ochii altora.

Așadar, vedem că libertatea este strâns legată de adevăr…

Dacă minciuna cauzează robie, libertatea este rodul adevărului…

Ce este libertatea? Astăzi se vorbește mult despre libertate, ea fiind un mare câștig al epocii noastre.

Prin „libertate”, după cum și prin „adevăr”, se înțeleg multe lucruri… Un om înțelege prin „adevăr” lucrurile pe care le spune el: chiar și minciunile cele mai mari sunt adevărate, dacă îi aduc foloase… Tot la fel și prin libertate se înțeleg lucruri care pot fi potrivnice, opuse…

Expunem cele două libertăți fundamentale, iar apoi vom prezenta libertatea în Biblie…

Primul concept al libertății, vechi ca lumea, dar pe care toți îl avem și-n zilele noastre, constă în faptul că omul liber este omul puternic, care face ceea ce vrea și ce-i place. Dar ceilalți, cine sunt? Sunt niște sărăcuți, niște robi ai mei (ai celui puternic)… Acesta este conceptul antic despre libertate…

În vechime, singura persoană liberă era regele care spunea: „Eu Îl reprezint pe Dumnezeu pe pământ. Deci, să fie clar că Dumnezeu e cu mine, iar eu sunt unsul Domnului, pentru că reprezint puterea lui Dumnezeu pe pământ. Eu sunt unicul om liber, iar voi sunteți supușii mei”…

Acesta e conceptul despre libertate, care apoi a fost transformat de epicurieni astfel: „Noi, toți oamenii, suntem mici regi, deci fiecare face ceea ce vrea și ce-i place, pe cont propriu”… Este libertatea de a face și a urma plăcerea proprie… Acesta e conceptul despre libertate și-n societatea noastră, de la Adam până la noi…

Împotriva acestui tip de libertate avem o mică obiecție: pentru un animal este just să-și urmeze propria plăcere, pentru că animalul e ghidat de instinct… În schimb, omul nu-i ghidat de instinct, căci omul are rațiune și iubire… Prin urmare, acest tip de libertate înjosește omul la nivelul unei bestii – nu al unui animal, căci animalele sunt demne de respect – deoarece omul devine un lup față de ceilalți oameni…

Din timpuri străvechi, acesta este conceptul cel mai răspândit despre libertate…

Totuși, încă din antichitate, avem și conceptul opus libertății: este libertatea stoicului, a ascetului, a omului înțelept care-și cunoaște datoria și o împlinește…

Dacă epicurianul caută și face propria sa plăcere, fiind sclavul plăcerii, stoicul are o altă filozofie: „Eu cunosc, știu ce trebuie să fac, și-s capabil să-mi fac datoria”… Conceptul stoicilor, al persoanelor culte despre libertate, e mult mai nobil față de cel al epicurienilor… Dar și-n cazul stoicilor omul rămâne sclavul eului său, al supereului său, fapt tipic uman: „Îmi place să fiu corect”… Acestea sunt cele două concepte fundamentele despre libertate, din antichitate până în zilele noastre…

Evanghelia – și întreaga Biblie – ne propune un alt concept despre libertate: „Omul este liber pentru că este imagine (chip) a lui Dumnezeu”…

Cine este Dumnezeu?

„Să nu-ți faci nicio imagine despre Dumnezeu, pentru că imaginea lui Dumnezeu este omul liber”…

Dar cine este Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care s-a revelat ca fiind Cel care se pune în slujirea tuturor, Își dă viața pentru toți, e solidar cu toți și-i iubește… Dumnezeu e iubire!!!

Așadar, libertatea creștină nu-i plăcerea instinctuală, nu-i nici datoria impusă de lege, ci constă în a ne ști iubiți și în a ști să-i iubim pe alții stabilind un raport corect cu Tatăl, cu frații și cu lucrurile, toate fiind puse în slujirea vieții… Acesta e conceptul creștin despre libertate, foarte diferit de toate celelalte concepte din zilele noastre… E foarte important să ținem cont de acest adevăr…

Atât noțiunea de libertate, cât și cea de adevăr, au legătură cu imaginea pe care omul o are despre Dumnezeu… Iată motivul pentru care în versetele noastre noțiunea de „paternitate” se repetă mereu…

Există două imagini opuse despre Dumnezeu. Cea dintâi este cea prezentată de satana în Geneză, la capitolul al treilea… Satana ne sugerează că Dumnezeu e gelos și invidios pe om, e rivalul omului, un Dumnezeu care ne interzice să avem acces la ceea ce e frumos, bun și plăcut, un Dumnezeu antagonist și stăpân al omului, care subjugă omul… Prin urmare, noi vrem să fim ca acest Dumnezeu, să-i luăm locul…

Un astfel de Dumnezeu este detestabil, însă noi devenim exact așa pentru că omul devine imaginea pe care o are personal despre Dumnezeu. Dacă omul are o imagine negativă, îl refuză pe acel Dumnezeu ca Tată, însă omul devine exact ca acel Dumnezeu pe care și l-a închipuit…

Aceasta este „minciuna originară”, care se numește „păcatul originar”, care stă la rădăcina relelor noastre și constă în a nu avea o imagine potrivită despre Dumnezeu, ci a avea în minte imaginea Dumnezeului stăpân…

Isus a venit să ne prezinte imaginea lui Dumnezeu ca Tată: „Tatăl milei” (adică matern), Tatăl care dăruiește, iartă, nu-i antagonistul omului, ci este slujitorul acestuia, care iubește omul cu prețul vieții Sale… Iar Isus a venit să ne reveleze toate acestea…

Cunoașterea acestui Tată este adevărul nostru… Dacă acceptăm să fim fiii Lui, devenim liberi, egali cu El…

Cealaltă imagine despre Dumnezeu e cea mincinoasă…

În această lungă introducere am urmărit să clarificăm bine noțiunile de adevăr, libertate și paternitate. Căci și-n zilele noastre, destinul fiecăruia se joacă (decide) în raportul pe care-l avem cu Tatăl… Ce fel de Tată? Ce fel de raport cu Tatăl? Ce fel de adevăr există în spatele imaginii pe care o am despre Tatăl și despre mine?

vv. 31-36

31 Deci a spus Isus iudeilor care crezuseră în el: „Dacă rămâneți în cuvântul meu, sunteți cu adevărat discipolii mei 32 și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera”. 33 Ei i-au răspuns: „Noi suntem descendenții lui Abraham și n-am fost niciodată sclavii nimănui. Cum poți să spui: «Veți deveni liberi»?” 34 Isus le-a răspuns: „Adevăr, adevăr vă spun că oricine comite păcatul este sclavul păcatului. 35 Însă sclavul nu rămâne în casă pentru totdeauna; fiul rămâne pentru totdeauna. 36 Așadar, dacă Fiul vă va elibera, veți fi într-adevăr liberi.

Aceste cuvinte sunt adresate iudeilor „care I-au crezut” (v. 31)… A crede într-o persoană înseamnă „A crede că cuvintele acesteia sunt adevărate”…

Traducerea corectă este „I-au crezut”

De obicei, se spune că trebuie „să credem în El”. Dar care este diferența?

„A-i crede unui om” înseamnă a-l crede că spune adevărul. „A crede într-un om” înseamnă că ader la acel om care „este” adevărul…

Mulți creștini, dar și mulți alții, cred Evangheliei, adică mesajului lui Isus, spunând că „este un mesaj frumos”…

Însă „mesajul lui Isus” poate fi cea mai mare minciună din lume dacă omul nu crede – nu doar mesajului lui Isus – și în Persoana lui Isus, pentru că Isus este mesajul Său! Isus spune că El e Dumnezeu, că e Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu-L accept pe El ca Fiu al lui Dumnezeu, tot mesajul Său este fals. Așadar, nu putem despărți mesajul de persoana care-l transmite.

Noi, pe bună dreptate, despărțim mesajul de persoană la nivel uman, pentru că și un om care ar spune prostii, ar putea apoi să spună lucruri drepte, iar un altul, care ar spune lucruri juste, ar putea spune apoi, prostii. Prin urmare, la nivel uman, să facem bine să deosebim mesajul de persoană…

Isus repetă constant că nu-L putem despărți de Cuvântul Său, pentru că El este Cuvântul pe care-L vestește, căci Îl trăiește și-L împlinește. De aceea Cuvântul Său este adevărul!

Și ce Cuvânt este? Este Cuvântul iubirii Tatălui, care se face trup… Fapt pentru care, dacă nu acceptăm Persoana lui Isus, creștinismul ar fi o simplă ideologie… Nu putem spune că mesajul e frumos, dar nu-L acceptăm pe Isus… Nu! Dacă nu acceptăm că adevărul e mereu trup, înseamnă că putem spune un lucru oarecare, dar viața este cu totul alta… Dar atunci, lucrul pe care l-am spus, nu e adevărat!

Isus este adevărul care-L spune despre Sine: că e Fiul. Și făcând așa și spunând așa, Isus ne spune adevărul nostru: că suntem fii.

Cum putem cunoaște acest adevăr? Pentru că nu-i un adevăr teoretic… Ci este un adevăr pe care-l cunoaștem „dacă locuim [rămânem] în Cuvântul Său”…

Ce facem în timpul catehezelor? Încercăm să locuim în Cuvântul Său, să-L cunoaștem, să ne familiarizăm…

Cuvântul e foarte important pentru om, pentru că trăiește cuvântul pe care-l are în interiorul său. Familiaritatea cu Cuvântul Său, puțin câte puțin, mă face să devin asemenea cu El, Fiul, și atunci Îl cunosc… Căci adevărul e o problemă de practică: dacă trăiesc Cuvântul, devin asemenea acestui Cuvânt, deci Îl înțeleg…

E frumoasă expresia „a rămâne, a locui în Cuvânt”…

Făcând o analiză a zilei, ne putem întreba: „În care cuvinte locuim?”. Pentru că cuvântul în care locuim, acela guvernează existența noastră, iar noi devenim acel cuvânt… Dacă cuvântul în care locuim este adevărul Fiului lui Dumnezeu, eu voi deveni fiul lui Dumnezeu, pentru că acest cuvânt îmi dă puterea să devin fiul lui Dumnezeu, deci liber…

Dacă cuvântul în care locuiesc sunt interesele mele, minciunile mele, eu voi deveni ca idolii mei…

Discipolul este cel care „locuiește în Cuvânt”… Nu-i cel care doar Îl iubește pe Isus; e important să adere la El. A adera la un om înseamnă a căuta să-l înțelegi…

Dacă-i spui unui om: „Da, te iubesc, dar te rog să taci, căci, dacă vorbești, spui numai prostii”, înseamnă că nu-l iubești… Opusul este: „Da, te iubesc, mă interesezi ca om, deci vorbește, căci eu te ascult”… Căci tocmai ascultându-te, cuvântul pe care mi-l spui intră în mine, iar viața mea se modifică după acest cuvânt spus de tine…

Altfel spus, cunoașterea adevărului e un drum de luminare. Numai locuind în acest Cuvânt vom cunoaște adevărul (v. 32)… Verbul este la viitor, pentru că mai înainte trebuie să locuim îndelung în acest Cuvânt…

Care e adevărul Cuvântului lui Isus? E adevărul fundamental al omului: că El e Fiul, iar noi suntem frați, și că Tatăl este opusul tatălui pe care, de la Adam până la noi, toți îl credem că e tată…

Isus ne prezintă adevărul nou despre Dumnezeu și despre om…

Acel „adevăr care ne face liberi”… Liberi să iubim așa cum suntem iubiți… În acest loc evanghelistul ne descoperă intenția întregii evanghelii: să locuim în acest Cuvânt pentru ca să-L cunoaștem pe Fiul, care e adevărul Tatălui și adevărul nostru și, cunoscând acest adevăr, în sfârșit devenim liberi, adică ne acceptăm pe noi ca fii și pe alții ca frați…

Căci omul care nu se acceptă pe sine ca fiu iubit de Tatăl și pe alții ca frați, la fel de mult iubiți și ei de Tatăl, nu este fiul lui Dumnezeu, nu are identitatea Sa, ci-și va căuta identitatea sa în alte lucruri…

Propunerea lui Isus este urmată de răspunsul iudeilor care L-au ascultat – de răspunsul credincioșilor – „Noi suntem sămânța lui Avram” (v. 33). Suntem fiii lui Avram. De unsprezece ori e amintit Avram.

În Biblie, Avram îl reprezintă pe noul Adam… În timp ce Adam n-a crezut în iubirea Tatălui, ci i-a crezut șarpelui care i-a propus un alt tip de tată, apoi a fugit de la fața lui Dumnezeu, Avram e primul care crede în Dumnezeu și-n Cuvântul Său: „A crezut și i s-a socotit ca dreptate”…

Pentru că dreptatea fundamentală a omului este să creadă în iubirea lui Dumnezeu-Tatăl… Dacă nu accept iubirea Lui față de mine, nu pot să-L accept nici pe Dumnezeu, nici pe mine și nici pe alții…

Iudeii spun: „Noi suntem fiii lui Avram, nu robi” (v. 33). Deși evreii de multe ori au trăit sub ocupație străină, totuși se consideră liberi, pentru că sunt fiii lui Avram și moștenitori ai făgăduinței…

„Cum ne spui că vom deveni liberi, căci noi nu suntem robi?!”

Un om poate fi credincios, poate sta în casa Tatălui chiar și ca rob, deci nu ca fiu… Există mulți oameni religioși – chiar și printre creștini – cărora le este foarte frică de Dumnezeu: merg în zi de poruncă la Liturghie numai pentru că există porunca, și dacă nu merg, vor fi pedepsiți de Dumnezeu, căci El îi va trimite în Iad… Iar aceste lucruri sunt predicate… Însă întrebarea este: „Câți merg la Liturghie din iubire?”… Câți merg pentru a regăsi propria lor identitate de fii, pentru a-L întâlni pe Tatăl, pentru a celebra fraternitatea cu alții?

Altfel spus, și-n Biserică putem sta ca robi (la fel ca fratele mai mare) sau ca fii. Și e o mare diferență… Cine stă ca „rob” așteaptă… Ce aștepta fiul cel mare din pilda Fiului risipitor? Aștepta moartea tatălui, ca să se poată bucura de moștenire… După părerea lui, tatăl era un stăpân sever, iar el trebuia să i se supună, căci, dacă nu, îl pedepsea… Astfel, el așteaptă ca tatăl său să slăbească în putere, să îmbătrânească și să moară, căci apoi va fi liber…

Noi, atunci când avem această părere despre Dumnezeu, neputându-L ucide pe Dumnezeu (de fapt, tocmai din cauza acestei imagini despre Dumnezeu L-am răstignit, L-am omorât), așteptăm și spunem: „Cel puțin vom fi fericiți după ce va muri, dar între timp suntem robi”…

În schimb, Dumnezeu vrea să trăim acum în „libertatea fiilor”, libertate care e darul Spiritului Sfânt și care ne ajută să-L iubim pe Tatăl, pe noi și pe alții…

Isus răspunde obiecțiunilor ridicate de aceștia: „Voi ziceți că sunteți liberi? Nu sunteți! Căci sunteți robii păcatului!” (v. 34).

În această cateheză ne vom oprim numai asupra acestor versete, iar restul sunt de meditat în mod personal…

Ce este păcatul?

Păcatul constă în a nu crede în Fiul, după părerea lui Ioan… Fiul e Cel care ne revelează iubirea Tatălui și ne revelează că toți suntem fii… Prin urmare, păcatul meu radical constă în a nu accepta să fiu fiul lui Dumnezeu, a nu accepta iubirea Tatălui pentru mine. Acesta e păcatul radical…

Cum pot trăi, dacă nu accept să fiu iubit? Dacă-L consider pe Dumnezeu antagonistul meu? Înseamnă că întreaga mea viață este ratată… Ori trăiesc ca rob al lui Dumnezeu, ori mă răzvrătesc. Dar oricare dintre aceste variante sunt greșite… Acesta e păcatul…

De fapt, acest păcat face în așa fel încât eu să nu fiu fiul lui Dumnezeu, ci „fiul tatălui-diavol” (v. 44). Simțim în noi o paternitate răufăcătoare (dăunătoare), care-i minciuna care ne-a furat cunoașterea lui Dumnezeu.

Tatăl-diavolul este un falsificator abil. Și, la fel ca toți falsificatorii, este un bun comunicator… Căci minciuna trebuie să fie verosimilă, plauzibilă, mai mult decât adevărul care uneori ni se pare că nu-i adevărat.

În ce constă păcatul originar? Constă într-un „delict semantic”, adică într-un „delict al semnificației”… Cea mai mare crimă pe care-o putem face este să luăm (furăm) cuvintelor însemnătatea, semnificația lor. Iar cuvintele care sunt mai necesare decât pâinea, precum „libertate, adevăr, Tată, iubire, bucurie” sunt cele mai falsificate cuvinte de pe lume… Pentru a ne da seama că așa este, e suficient să fim atenți la ceea ce auzim la televizor, la ceea ce se scrie în ziare, la ceea ce avem noi în interior… Separatorul, mincinosul, încă de la început, este cel care ia (fură) cuvintelor adevărul lor… Și toți experimentăm că există cuvinte cărora li s-a furat adevărul… Adevărul Tatălui ca fiind iubire, faptul de a ști să ne acceptăm ca fii iubiți, și pe alții ca fiind frații noștri…

Cum au furat adevărul cuvântului „adevăr”? Toți spunem că adevărul e relativ? Relativ în funcție de ce? Este clar că în funcție de interesul (avantajul) meu…

Ce este interesul? Este ceea ce stă în interiorul meu… Iar în interiorul meu stă egoismul meu, deci vreau ca adevărul să slujească egoismul meu… Dar în acest fel mă distrug pe mine și pe alții…

La originea relelor, întotdeauna avem această falsificare a semnificației cuvintelor…

Încă de la început, întreaga Evanghelie după Ioan este un joc despre cuvânt… pentru a ajuta să iasă la lumină în mod limpede cuvintele fundamentale precum: „Cuvânt, a comunica, a spune, Tată, iubire, libertate, adevăr”…

Care este rezultatul acestei lucrări a lui Isus?

Rezultatul este că ei doresc să-L lapideze… Și lapidându-L, ei întăresc cuvintele pe care Isus le-a spus despre ei: „Voi sunteți fiii tatălui minciunii”. De fapt Îl ucideți pe Fiul…

Dar ultimul cuvânt îi este rezervat lui Dumnezeu, care este adevăr, libertate și iubire. Căci tocmai lapidându-L – nu vor reuși să-L lapideze, dar peste câteva luni Îl vor răstigni – dar, fiind crucificat, Isus va revela că El este Dumnezeu și ne va revela cine este Dumnezeu… Dumnezeu nu-i stăpânul, dătătorul legii pe care ei și-L închipuiau, ci e Tatăl Său și Tatăl nostru… Acel Tată care are aceleași însușiri ale lui Isus, care s-a făcut slujitorul fraților, ale Lui care și-a dat viața pentru frați…

Pe cruce Isus ne va revela pentru prima dată adevărul lui Dumnezeu: Acela e Dumnezeu, nu un altul… Răstignitul, Fiul este Cel care ne revelează iubirea Tatălui. Isus ne va revela că El e Dumnezeu dar ne va revela și marea noastră demnitate: noi, în El, suntem fii ai lui Dumnezeu, iar Isus a venit să ne dea această iubire…

Texte utile:

  • Gen. 3, povestirea minciunii de la început;
  • Gen. 12, 1-3;
  • Gen. 15, 1 ș.u.;
  • Io. 3, 14-21;
  • Gal. 3, 6-14
  • Gal. 5, ș.u.;
  • Rm. 4, 1 șu.;
  • 1Io. 3.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila