S-ar părea că Ioan vrea să ne ia de mână, pentru a ne duce-n înălţimile cerului unde vom vedea lucruri inexprimabile, pentru a înţelege lucruri care sunt greu de povestit sau de prezentat. Şi din această cauză autorul sacru le exprimă şi le reia cu ajutorul imaginilor, simbolurilor, mai noi sau mai vechi. Întrucât, conform mentalităţii antice ebraice, repetarea aceloraşi lucruri ajută la înţelegerea lor, deoarece analizează acelaşi eveniment din mai multe puncte de vedere. Astfel, prin deschiderea celor şapte sigilii, este redată istoria mântuirii prin care se relatează atât intrarea răului, cât şi a morţii în lume. Şi apoi sunetele celor şapte trâmbiţe, la rândul lor, folosindu-se de metafore – din Exod, adică din Egipt până în Babilon – ne povestesc istoria teribilă a acestor două exiluri prin care a trecut poporul lui Israel. Şi este tocmai istoria mântuirii.

Apoi atenţia se mută spre dramatismul istoriei: pătrunderea în istoria răului. Am interpretat capitolele 12 şi 13 ca fiind o reprezentare importantă a logicii răului, care urma ideea de „anti”, adică a împotrivirii faţă de logica lui Dumnezeu. Tradiţia creştină va sublinia că Dumnezeu este Unic, dar nu este singur, existând comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Spiritului Sfânt. Prin urmare, atunci când autorul Apocalipsei doreşte să descrie modul în care răul, scandalul şi moartea au pătruns în lume, consideră că cea mai bună cale este cea de a imita revelaţia lui Dumnezeu, dar în chip contrar, adică de a crea un „anti-Tatăl”, un „anti-Fiul” şi un „anti-Spiritul Sfânt”. Astfel, conform lui Ioan, răul are următoarea structură: dragonul de foc, Fiara care vine din mare – Anticristul – şi Fiara care izvorăşte din pământ (figura anti-Spiritului) adică „profetul” care va profeţi în favoarea primei Fiare, care poartă un număr de om: „666”.

Acum preocuparea autorului se focalizează pe un aspect precis, dar noi nu ştim dacă acesta se află în cer sau pe pământ, deoarece Ioan vorbeşte despre un munte foarte bine cunoscut de tradiţia biblică: Muntele Sionului, Muntele templului, la Ierusalim… Oare este în Sion, adică este tocmai Muntele Ierusalimului istoric sau este vorba despre un munte folosit în sens metaforic şi care se referă la „Muntele templului”, adică muntele întâlnirii cu Dumnezeu? Dar adevăratul loc al întâlnirii cu Dumnezeu nu este tocmai în cer?

Mielul pe muntele Sionului şi cei 144 de mii

„Apoi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi împreună cu el o sută patruzeci şi patru de mii de oameni, care aveau numele Lui şi numele Tatălui său înscris pe frunţile lor. Şi am auzit un glas din cer ca un glas de ape multe, ca un glas de tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit era ca [glasul] celor care cântă cu harpele lor. Ei cântă un cântec nou înaintea tronului, înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor şi nimeni nu a putut să înveţe cântecul, în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei care au fost răscumpăraţi de pe pământ. Aceştia sunt cei care nu s-au contaminat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia îl urmează pe Miel oriunde ar merge. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni ca prim rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Nu s-a găsit în gura lor minciună, ei sunt fără prihană” (Apoc. 14,1-5).

Vom asculta de mai multe ori expresia „Apoi m-am uitat…”, care subliniază că Ioan are o vedenie, iar aceasta despre care se vorbeşte la începutul capitolului al XIV-lea are un subiect precis, pe care-l cunoaştem: este Mielul care deja a fost prezentat într-un capitol anterior şi care se afla în centrul tronului. Mielul era leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David, singurul care putea deschide cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron, acea carte cu şapte sigilii.

Ştim că Mielul, care stătea în picioare şi, în acelaşi timp, era rănit mortal, era reprezentat prin patima, moartea şi învierea Sa. În acest loc, textul biblic subliniază că Mielul este în picioare, pe muntele Sion. Se evidenţiază dimensiunea Înviatului: Mielul este „Mielul pascal”, Mielul cu învierea Sa. Şi în acest loc – unde noi lăsăm în urmă numărul „666” al Fiarei – Cristos, Mielul care este în picioare pe muntele templului, este figura opusă Anticristului.

Împreună cu Mielul sunt cei 144 de mii despre care am vorbit în capitolul al VII-lea. Şi am subliniat că numărul 144 de mii nu reprezenta un număr închis, ci simboliza o cifră care nu poate fi numărată şi care desemnează „mulţimea de oameni” care apoi va apărea în cer în următoarea viziune. Prin urmare, sunt cei care au numele Mielului şi al Tatălui Său scris pe frunte. Astfel, Tatăl şi Fiul pecetluiesc definitiv chipul acestor persoane. Cei 144 de mii sunt mântuiţii, discipolii care au urmat calea Mielului, a lui Cristos.

În textul de faţă, cei 144 de mii sunt definiţi mai bine, pentru că în capitolul al VII-lea au fost doar enumeraţi – pornind de la schema celor douăsprezece triburi ale lui Israel – cu scopul de a ne descrie cum aceştia deveneau cele 12 triburi ale Mielului, adică „noul Israel”. În Apocalipsă, Ioan spune un lucru interesant: „Şi nimeni nu a putut să înveţe cântecul, în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei care au fost răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14,3). Din cuvintele imnului care este cântat deja în capitolul al V-lea de către cele patru fiinţe, împreună cu bătrânii, şi aceştia (cei o sută patruzeci şi patru de mii) îşi cunosc identitatea: „Aceştia sunt cei care nu s-au contaminat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia îl urmează pe Miel oriunde ar merge” (Apoc. 14,4).

Auzind că „nu s-au contaminat cu femei”, cineva poate să-şi imagineze că acei 144 de mii sunt numai bărbaţii mântuiţi, deoarece femeilor le-ar fi negat accesul la mântuire… Unii au interpretat tocmai astfel acest text de-a lungul istoriei, fiind de părere că numai bărbaţii sunt cei aleşi de către Dumnezeu. Ei au desconsiderat bunătatea căsătoriei şi au subliniat numai aspectele negative ale uniunii sexuale, considerând-o o formă de oarecare decădere. Considerăm că această interpretare – dată de-a lungul istoriei acestui text biblic – nu poate fi sprijinită, argumentată.

În schimb, textul sacru trebuie interpretat ţinând cont de două idei fundamentale. Subliniem că numărul „144 de mii” simbolizează „o mare mulţime”, iar mulţimea era alcătuită fie din bărbaţi, fie din femei. În zilele noastre vorbim despre „Biserică” – substantiv feminin – dar ştim că membrii ei sunt atât bărbaţii, cât şi femeile. Cele două genuri sunt incluse, chiar dacă numai o singură dimensiune este metaforizată.

În cazul nostru – vizavi de cei 144 de mii, incluzând în acest număr ambele sexe – se subliniază că această realitate infinită de persoane „nu s-a contaminat cu femei” bazându-se pe mitul îngerilor decăzuţi – un mit care are o anume rezonanţă şi în Cartea Genezei la capitolul al VI-lea, unde se spune că fiii lui Dumnezeu s-au unit cu fiicele oamenilor[1], iar aceste femei au născut uriaşii pământului din vechime[2]. Acest limbaj este un mod de a explica păcatul care a cauzat potopul universal. Cu alte cuvinte, sfera lui Dumnezeu − care a creat omul şi femeia ca entităţi diferite de Sine − este tulburată (invadată, asimilată) de îngerii rebeli care sunt cei din ceata lui Dumnezeu, dar care, răzvrătindu-se, coboară pe pământ şi se unesc cu neamul omenesc. Acesta este unul dintre elementele care explică originea răului.

În acest loc îngerii sunt metaforizaţi la masculin şi se contaminează. De fapt, corup rezultatul, adică fiinţa care se va naşte din această relaţie. Şi pentru că acest text ne prezintă originea răului, a idolatriei, înseamnă că cei 144 de mii sunt cei care, mai presus de toate, nu au dorit să urmeze originea răului. Iată prima teorie.

A doua teorie: în Sfânta Scriptură, de multe ori, idolatria este simbolizată la feminin: „femeia străină” este numită „femeia nebună”. Ea – prin căsătorie – este cea care aduce cu sine, în casa poporului evreu, „dumnezeii străini”. Cel mai cunoscut personaj (după literatura deuteronomistă prezentată în Cartea Regilor) este Solomon, pe care noi îl cunoaştem ca fiind regele înţelept. Însă Biblia subliniază că, spre sfârşitul vieţii sale, Solomon a devenit idolatru. Textul sacru ne informează că el avea un harem alcătuit din 700 de femei şi 300 de concubine. Cartea Sfântă foloseşte „numărul 1000”, dorind să accentueze numărul foarte mare de femei. Din acest moment, Solomon începe să fie descris ca un idolatru.

Tocmai datorită idolatriei sale, Solomon va fi motivul despărţirii poporului ales în Regatul de Nord şi cel de Sud. Prin urmare, tocmai din această cauză contaminarea cu femeia străină aduce cu sine idolatria, adică renunţarea la Dumnezeul adevărat.

În sinteză: a susţine că sunt feciorelnici, că urmează Mielul şi nu s-au contaminat cu femei, înseamnă că au fost fideli Dumnezeului lor: Tatăl şi Mielul.

Soarta celor care urmează fiara

„Şi am văzut un alt înger zburând în partea cea mai înaltă a cerului. El avea o evanghelie veşnică pentru a o vesti tuturor locuitorilor de pe pământ: fiecărei naţiuni şi fiecărui trib, fiecărei limbi şi fiecărui popor. El striga cu glas puternic: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i preamărire căci a venit ceasul judecăţii lui! Adoraţi-l pe cel care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor». Şi un alt înger, al doilea, l-a urmat, spunând: «A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, cea care a îmbătat toate popoarele cu vinul furiei desfrânării ei». Apoi a urmat un alt înger, al treilea, spunând cu glas puternic: «Dacă cineva se închină Fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei lui şi va fi chinuit în foc şi pucioasă înaintea îngerilor celor sfinţi şi înaintea Mielului. Iar fumul chinului lor se ridică în vecii vecilor. Cei care se închină Fiarei şi chipului ei şi cei care au primit semnul numelui ei nu au tihnă nici ziua nici noaptea». În aceasta este statornicia sfinţilor, a celor care ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,6-12).

În această interpretare complexă a Apocalipsei, din când în când este bine să oferim unele lămuriri, pentru a reuşi să înţelegem ceea ce ne este revelat. De multe ori am auzit vorbindu-se fie de înger – la singular – fie de „cete îngereşti”. Şi nu este uşor să înţelegem despre ce este vorba, pentru că imaginaţia noastră este condiţionată de figurile pe care le-am văzut pictate în diferitele icoane. Prin urmare, atunci când auzim cuvântul înger, ne închipuim un anumit personaj. Însă atunci când Biblia foloseşte acest termen pe care noi ar trebui să-l traducem cu „mesager” („trimis” sau „sol”), subliniază o altă dimensiune, cea a funcţiei sale, a rolului de a-L reprezenta pe Dumnezeu în mod direct.

Dacă noi personalizăm chipul îngerului şi dacă înţelegem că este vorba de o persoană pe care ne-o imaginăm fie cu aripi, fie fără, folosind cuvântul anghelos – adică mesagerul, cel care vesteşte, pentru că are acest rol – Biblia subliniază că de fapt este Dumnezeu însuşi Cel care intervine. Am putea spune că este o formă de longa manus[3] a acţiunii lui Dumnezeu.

Apocalipsa aminteşte de multe ori despre îngeri. În textul nostru ne sunt prezentaţi trei îngeri. Apoi este descrisă figura unuia asemănător cu un fiu de om şi apoi vor fi descrişi alţi trei îngeri, în total şase, plus cel asemănător Fiului Omului. Apoi, vor interveni cei şapte îngeri cu cele şapte sigilii, care vor avea cele şapte potire de aur. În total, avem 13 sau 14 îngeri care apar în textele pe care le vom analiza şi interpreta în această cateheză. Însă de fiecare dată când auzim cuvântul „înger”, trebuie să ne gândim că este Dumnezeu însuşi Cel care intervine.

Cel dintâi înger zboară în partea cea mai înaltă a cerului (în zenit): s-ar părea că se desprinde de pe Muntele Sion – care deja este înalt – şi zboară în zona cea mai de sus a boltei cereşti. Este legătura între acest eveniment care se naşte în istorie şi care a experimentat – în relaţie cu Muntele Sion – moartea şi învierea lui Cristos privind înspre înălţimile cerului. „El avea o evanghelie veşnică pentru a evangheliza…” (Apoc. 14,6) traduce textul grec al Bibliei. Prin urmare, ar fi un joc de cuvinte constituit de noţiunea evanghelion. Acesta este singurul pasaj din Apocalipsă în care apare cuvântul evanghelie.

„Evanghelia” înseamnă „vestea bună”, „vestea cea mare, fericită”, cea pe care mesagerul o aducea atunci când oastea sa îi învingea pe duşmani. Prin urmare, Ioan doreşte să sublinieze că acest înger aduce un mesaj victorios locuitorilor pământului: „fiecărei naţiuni şi fiecărui trib, fiecărei limbi şi fiecărui popor” (Apoc. 14,6), adică întregului pământ. Şi anunţa teama de Dumnezeu, preamărirea Lui, deoarece „a venit ceasul judecăţii lui” (Apoc. 14,7), adică a Creatorului. Acesta este conţinutul fundamental al victoriei lui Dumnezeu. Şi, pe de altă parte, se vesteşte distrugerea originii răului, origine simbolizată de un oraş, care apare în acest text şi care va fi amintit tot mai des în următoarele capitole: Babilonul. Vom comenta sensul profund al acestui oraş, „care a îmbătat toate popoarele cu vinul furiei desfrânării ei” (Apoc. 14,8).

Apar noţiunile „vinului” şi „prostituţiei” – imagine folosită de Vechiul Testament pentru a vorbi despre idolatrie. Poporul lui Israel este „prostituata”, în măsura în care se abandonează idolatriei, divinităţilor altor naţiuni. Apocalipsa reia acest limbaj pentru a sublinia că acela care abandonează singurul Domn, singurul Dumnezeu, de fapt se prostituează cu alţi dumnezei.

Pe de o parte, avem victoria lui Dumnezeu şi pe de altă parte, judecata împotriva Babilonului. Judecata este în mod clar prezentată de cel de al III-lea înger care se referă la acea Fiară şi la statuia sa ca simbol al Anticristului. Şi statuia Anticristului era cea la care privea a doua Fiară care făcea propagandă – asemenea unui profet – tocmai Anticristului şi „Dacă cineva se închină Fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână” (Apoc. 14,9) – adică este însemnat de cel rău, deci este idolatru – „va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu” (Apoc. 14,10). În acest pasaj se aminteşte despre „vinul mâniei lui Dumnezeu”, o expresie pe care de acum înainte o vom întâlni de mai multe ori în textul sacru şi pe care vom încerca să o aprofundăm. Însă vedem că elementul judecăţii este exprimat. Expresia „potirul mâniei lui” pregăteşte „potirele” care vor fi vărsate peste puţin timp, de către cei şapte îngeri.

„Şi va fi chinuit în foc şi pucioasă înaintea îngerilor celor sfinţi şi înaintea Mielului” (Apoc. 14,10). Este clară diviziunea (separarea) dintre cei mântuiţi şi cei care urmează Fiara. Pe de o parte, sunt cei 144 de mii care au numele lui Dumnezeu şi al Mielului, iar pe de altă parte, sunt discipolii Fiarei care au sigiliul ei.

Şi la sfârşitul acestui text aflăm frumosul adaos: „În aceasta este statornicia sfinţilor, a celor care ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,12). Doresc să subliniez următoarele: în Noul Testament, când citim „credinţa în Isus”, aproape întotdeauna în textul grec original stă scris pistis Iesu, care se traduce mai corect prin „credinţa lui Isus” şi nu „credinţa în Isus”. Dacă adoptăm această traducere, versetul al XII-lea s-ar traduce: „În aceasta este statornicia sfinţilor”, adică a celor care sunt cu Dumnezeu şi respectă poruncile lui Dumnezeu-Tatăl, apărând „experienţa de fidelitate a lui Isus” şi nu „credinţa lor în Isus”, deoarece Isus este „matriţa” care ne arată cum trebuie să credem, iar omul învaţă să creadă privindu-L pe Isus.

Şi atunci să încercăm să relaţionăm cu Isus, amintit în finalul textului biblic precedent, dar care va fi prezentat în forma pe care o cunoaştem din capitolul I: „Fiul Omului”.

Soarta celor care mor în Domnul

„Atunci, am auzit un glas din cer, spunând: «Scrie! Fericiţi cei morţi, cei care de acum mor în Domnul. Da, fericiţi, spune Spiritul, căci se vor odihni de oboselile lor, căci faptele lor îi urmează». Apoi am privit şi, iată, un nor alb, iar pe nor şedea unul asemenea Fiului Omului, având pe capul său o coroană de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Din templu a ieşit un alt înger, strigând cu glas puternic către cel care stătea pe nor: «Aruncă-ţi secera şi seceră, căci a venit ceasul secerişului, iar secerişul pământului este copt». Cel care stătea pe nor şi-a aruncat secera pe pământ şi pământul a fost secerat. Şi a mai ieşit alt înger din templul care este în ceruri, având şi el o seceră ascuţită. Iar un alt înger, cel care are autoritate asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas puternic către cel care are secera cea ascuţită, spunând: «Aruncă-ţi secera ascuţită şi culege ciorchinii viei pământului, căci strugurii ei s-au copt». Atunci îngerul şi-a aruncat secera pe pământ, a cules via pământului şi a turnat totul în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Strugurii au fost striviţi în teasc, în afara cetăţii, şi a ieşit sânge din teasc până la zăbalele cailor pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14,13-20).

Conţinutul textului biblic se complică (dar nici până acum nu a fost simplu). Ni se prezintă această voce care se aude din cer – pe care deja am ascultat-o – şi care descoperă figura „Fiului Omului”. Auzind această voce, Ioan se întoarce „pentru a vedea vocea” şi adună acele elemente prezente şi în viziunea lui Daniel la capitolul al şaptelea şi care-l descrie pe Cel venind pe nori, asemănător cu Fiul Omului şi căruia „Cel vechi de zile” (Dan. 7,13) îi dăduse împărăţia, puterea şi mărirea. Prin urmare, evocă această dăruire.

Ioan aude vocea cere-i spune să scrie „Fericiţi cei morţi, cei care de acum mor în Domnul” (Apoc. 14,13a). Prin urmare, de acum înainte, cine a murit în Domnul, adică cine a trăit experienţa credinţei în Dumnezeul lui Isus Cristos, acesta este fericit. Fericirea reprezintă dreptatea în Vechiul Testament. Aceştia „se vor odihni de oboselile lor, căci faptele lor îi urmează” (Apoc. 14,13b). Aceasta este vestea pe care noi o primim (putem spune că este Evanghelia care este vestită).

Şi apoi textul subliniază că pe un nor alb şedea „unul asemenea Fiului Omului, având pe capul său o coroană de aur, iar în mână, o seceră ascuţită” (Apoc. 14,14). Acesta este Regele, pentru că el are pe cap cununa de aur. Tatăl i-a dat întreaga putere şi stăpânire. Şi el are „o seceră ascuţită”. Secera apare în două acţiuni: mai întâi, în relaţie cu secerişul, făcând referire la grâu, apoi în strânsă legătură cu recoltarea strugurilor. Două acţiuni: secerişul şi culesul strugurilor. Iar secera este instrumentul care cauzează ambele acţiuni.

Există un text în profetul Ioil, în capitolul al IV-lea, care ne poate ajuta să ne însuşim originea acestei imagini folosită de autorul Apocalipsei: „Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Iosafat…” (Ioil 4,12a). Tradiţia va identifica valea lui Iosafat sau Chedron ca aflându-se în partea de Est a Ierusalimului, în zona Templului, unde au fost construite toate mormintele evreilor (şi unde şi în zilele noastre există un mare cimitir ebraic). Aici – pe baza profeţiei lui Zaharia – se consideră că vor învia în vremea de pe urmă toţi morţii. Iosafat se traduce prin Dumnezeu este şofet, adică judecător. Prin urmare, textul ne prezintă momentul judecăţii finale. „Căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur. Aduceţi seceri, căci holda este coaptă, veniţi, coborâţi-vă, căci teascul este plin, albiile dau peste margini; fărădelegile lor n-au seamăn. Mulţimi şi iar mulţimi în Valea judecăţii. Căci aproape este ziua Domnului în Valea judecăţii!” (Ioil 4,12b-14). „Valea judecăţii” este un alt mod de a spune „valea lui Iosafat”.

Ioil vorbeşte despre „holda care este coaptă” şi despre „teascul care este plin”, elemente care sunt în strânsă legătură cu grâul şi strugurii, care presaţi vor produce vin. Aceste elemente pe care le-am subliniat apar şi în textul Apocalipsei, iar bibliştii încă încearcă să înţeleagă dacă recolta secerişului şi imaginea culesului strugurilor trebuie interpretate în chip pozitiv sau în mod negativ. Cu alte cuvinte, sunt elemente acuzatoare – exprimând numai condamnarea – sau simbolizează mântuirea?

Cu privire la seceriş, este mult mai uşor să constatăm perspectiva mântuirii. „Aruncă-ţi secera şi seceră, căci a venit ceasul secerişului, iar secerişul pământului este copt” (Apoc. 14,15b). Acest text ne aminteşte de „Parabola grâului şi a neghinei” atunci când, la sfârşitul veacurilor, grâul va fi adunat şi despărţit de neghină, proces care se va înfăptui tocmai atunci când „holda este coaptă”. Prin urmare, putem afirma că „secerişul” simbolizează o realitate pozitivă.

În schimb, a doua imagine pare a fi una negativă, deoarece ne aminteşte de un text din profetul Isaia (capitolul 63) care ne ajută să înţelegem că există o fuziune între struguri, vin şi sânge. Ne referim la strugurii negri care produc vin închis la culoare, iar sângele are nuanţa acestui vin. Totul se învârte în jurul culorii roşii.

În ebraică, cuvintele „roşu”, „pământ roşcat”, „om” şi „poporul Edomului” au aceeaşi rădăcină. Adama este „pământul argilos” din care Dumnezeu ia şi-l creează pe Adamul pământesc, pe om. Culoarea edom este cea roşie. Poporul duşman al lui Israel este „poporul din Edom”. În Isaia aflăm un oracol împotriva poporului din Edom: „Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale celui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui şi mândru de belşugul puterii Lui? «Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea şi puternic este să răscumpere!» Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc? «Singur am călcat în teasc şi dintre popoare nimeni nu era cu Mine; şi i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a ţâşnit pe veşmântul Meu, şi Mi-am pătat toate hainele Mele»” (Is. 63,1-3)[4]. Imaginea este cea a strugurilor care sunt presaţi (striviţi) şi stropesc în jurul lor, la fel ca în cazul doborârii duşmanului din care şiroieşte sângele. O imagine urâtă, dar care exprimă judecata (osândirea) grea care cade peste poporul Edomului.

Din această cauză, bibliştii consideră că în Apocalipsă s-ar afla o imagine asemănătoare cu cea din Isaia a judecăţii lui Dumnezeu, pronunţată împotriva celor răi, a celor care urmează Fiara.

O altă interpretare poate fi dată tocmai de cuvintele Apocalipsei: „Strugurii au fost striviţi în teasc, în afara cetăţii, şi a ieşit sânge din teasc” (Apoc. 14,20a). Ce ar putea să însemne „în afara cetăţii”? Ştim că este un personaj în istorie, Mielul, care, răstignit fiind, şi-a vărsat sângele şi a fost omorât în afara porţilor cetăţii. Poate că imaginea se referă la acest mister important şi nu la scena din Vechiul Testament, în care Dumnezeu vrea să-i zdrobească pe duşmani vărsând sângele lor ca semn al pedepsei, ci Tatăl îl dăruieşte pe Fiul Său, care – pe nedrept – dăruieşte sângele Său, iar sângele este fundamentul, baza mântuirii întregii omeniri. Ne aflăm înaintea darului mântuirii oferit întregii omeniri. În cazul acestei interpretări, imaginea „sângelui” este pozitivă şi nu negativă: este sângele Fiului care ne răscumpără.

Dacă este corectă această interpretare a „teascului strivit în afara cetăţii”, atunci din teasc iese sângele „până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14,20b).

Să ne închipuim cât sânge ar trebui să curgă din acest teasc pentru a acoperi o asemenea „întindere”… Moartea lui Isus pe cruce produce atât de mult sânge, încât împiedică înaintarea cailor de război, pentru că lichidul ajunge până la zăbalele lor. Astfel, aceşti cai sunt opriţi pe o distanţă de „o mie şase sute de stadii” (cu multă probabilitate numărul 1600 are legătură cu numărul 4: înmulţind 4 cu 4 şi cu 100, obţinem 1600, simbolul celor patru puncte cardinale ale pământului şi al întregului pământ).

Caii sunt împotmoliţi (blocaţi, opriţi). Dar cum s-a întâmplat acest lucru? „Într-o apă de sânge”, chiar dacă în acest text se vorbeşte despre „un vin de sânge”. Să ne amintim de trecerea Mării Roşii, atunci când poporul lui Israel a trecut marea ca pe uscat, iar egiptenii împreună cu faraonul – călare pe cai – au fost omorâţi de ape. În acel moment apele s-au preschimbat în sânge şi i-au împiedicat pe cai să-şi continue cursa.

Ţinând cont de cele subliniate, putem spune că este vorba de marea metaforă a Exodului, pentru că această trecere s-a petrecut în noaptea Paştilui, atunci când Isus a vărsat sângele Său, tocmai în acea zi de vineri dinaintea Paştilui. În a şasea zi a săptămânii, la trei după-amiază – ora a noua – descoperim acest eveniment măreţ al dăruirii sângelui care devine mântuire.

Cântecul lui Moise şi al Mielului

„Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte plăgi, cele din urmă, căci cu ele s-a terminat mânia lui Dumnezeu. Şi am văzut ceva ca o mare de sticlă amestecată cu foc, iar cei care au învins Fiara, chipul ei şi numărul numelui ei, stăteau în picioare pe marea de sticlă, având harpele lui Dumnezeu. Ei cântă cântarea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, spunând: «Mari şi minunate sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile tale, rege al naţiunilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va preamări numele tău? Căci numai Tu eşti sfânt! Toate naţiunile vor veni şi se vor prosterna înaintea Ta pentru că ai făcut cunoscute judecăţile Tale»” (Apoc. 15,1-4).

La începutul capitolului al XII-lea al Apocalipsei am ascultat că în cer a apărut un mare semn: o femeie îmbrăcată în soare, purtând pe cap o cunună cu douăsprezece stele, având luna sub picioarele sale. Ea era însărcinată şi striga în chinurile naşterii[5]. Apoi a apărut un alt semn: dragonul de foc. În aceste versete, pentru a treia oară ni se spune: „în cer un alt semn mare şi minunat”. Şi este un semn colectiv, pentru că sunt „şapte îngeri care aveau şapte plăgi, cele din urmă, căci cu ele s-a terminat mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15,1). Cu alte cuvinte, autorul Apocalipsei ne invită să revedem aceeaşi istorie, însă în mod mai profund.

Şi acesta este sângele, potirul care trebuie să fie vărsat. Acest lucru începe să fie pregătit de cel de-al treilea semn, care este şi ultimul. Apoi textul vorbeşte despre „o mare de sticlă, amestecată cu foc”.

Această expresie s-a folosit în Biblie pentru întâia oară abia în capitolul al IV-lea al Apocalipsei: ascultând vocea care-l invită să se urce în cer, Ioan – după ce a prezentat scrisorile celor şapte Biserici – vede următoarea scenă: cel care şedea pe tron, cei 24 de bătrâni, cele 4 fiinţe, cele 7 spirite şi notează: „În faţa tronului era ca o mare de sticlă asemenea cristalului” (Apoc. 4,6).

Dacă la începutul Apocalipsei Ioan doar aminteşte de existenţa mării, fără să o descrie, în textul pe care-l aprofundăm vorbeşte despre „o mare de sticlă amestecată cu foc”, adăugând următoarele: „cei care au învins Fiara, chipul ei şi numărul numelui ei, stăteau în picioare pe marea de sticlă” (Apoc. 15,2).

Abia acum aflăm că vedenia pe care a avut-o la capitolul al IV-lea, dincolo de figurile celor 24 bătrâni, ale celor 4 fiinţe… trebuie completată cu această „mare de sticlă”, simbol al mării transparente, care se opune Mării Roşii pline de sânge, care nu este transparentă.

Această viziune se petrece în cer, evocând „transparenţa” pământului. Iar pe această mare de sticlă se află cei 144 de mii, adică mulţimea mântuiţilor. Aceştia cântă imnul care s-a cântat după trecerea Mării Roşii de către Moise şi sora sa, Miriam. Este imnul victoriei din acea noapte de Paşti. Este imnul Mielului cu ocazia noului Paşti. Prin urmare, Paştile, adică exodul lui Israel, corespunde noului Paşti, adică exodului istoriei creştinismului.

Şi astfel, cei 144 de mii de mântuiţi cântă imnul lui Moise şi al Mielului. „Sfânt, sfânt, sfânt…”. Prin urmare, este Domnul Dumnezeu cel Atotputernic şi toţi se închină înaintea Lui. Este Liturghia continuă pe care Apocalipsa o prezintă.

Templul din cer şi cei şapte îngeri cu cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu

„Şi după acestea am văzut: s-a deschis în ceruri templul Cortului mărturiei, iar din templu au ieşit cei şapte îngeri care aveau cele şapte plăgi. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi încinşi la piept cu cingători de aur. Una dintre cele patru fiinţe le-a dat celor şapte îngeri şapte cupe de aur pline cu mânia Domnului Dumnezeu care este viu în vecii vecilor. Şi s-a umplut templul de fum din gloria lui şi din puterea lui şi nimeni nu a putut să intre în templu până când se vor sfârşi cele şapte plăgi ale celor şapte îngeri. Şi am auzit un glas puternic din templu care le spunea celor şapte îngeri: «Mergeţi şi vărsaţi cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu pe pământ!»” (Apoc. 15,5-16,1).

Ceea ce era sintetizat în acea cupă a mâniei lui Dumnezeu nu mai este revărsat peste cei blestemaţi (răi, nelegiuiţi), ci este un potir care conţine sângele răscumpărării Fiului Său. Această cupă sau aceste şapte cupe, adică plinătatea cupei, sunt vestite cu ajutorul celor şapte intervenţii ale lui Dumnezeu, înfăptuite prin intermediul celor şapte îngeri.

Să ne amintim un text al sinopticilor privitor la experienţa din Gradina Ghetsimani a lui Isus: se află singur şi-i cere Tatălui să treacă de la El acest „potir”, dar adaugă „nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Lc. 22,42). Autorul sacru se exprimă astfel într-un moment de frică, de teroare, pentru că simte experienţa durerii şi a morţii care stă înaintea lui Isus şi a fiecărui om. Iar cererea lui Isus – de a îndepărta de la El potirul, cupa în care se află vinul – este în linie cu tradiţia ebraică, pentru că vorbeşte despre potirul mâniei lui Dumnezeu, adică despre manifestarea judecăţii Lui peste lume. Deşi cere acest lucru, Isus spune imediat: „nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Lc. 22,42). Înseamnă că experienţa lui Isus pe cruce va deveni acest potir vărsat, iar sângele care va curge din trupul Său va fi sângele mântuirii.

Apocalipsă ne prezintă şi o altă imagine: „s-a deschis în ceruri templul Cortului mărturiei” (Apoc. 15,5). Cortul mărturiei era cel folosit în deşert, pentru a acoperi chivotul legii, care în interior avea cele două table de piatră ale legii, pe care erau scrise – cu degetul lui Dumnezeu – cele zece cuvinte. Cortul mărturiei era tocmai acest loc sfânt. Am putea spune că-n timpul deşertului era „Sfânta Sfintelor”. După ce s-a construit templul – în timpul lui Solomon – s-a abandonat Cortul mărturiei, deoarece chivotul legii era pus în Sfânta Sfintelor.

După ce s-a referit la „imnul lui Moise”, care aminteşte de perioada exilului, şi la „imnul Mielului”, care aminteşte de timpul Paştilui Mântuitorului, la Ierusalim, autorul sacru prezintă alte două elemente: „s-a deschis în ceruri templul” (primul element) „Cortul mărturiei” (al doilea element). Un evreu ar spune: „ori este templul, ori este Cortului mărturiei”. Ioan uneşte două lucruri, care din punct de vedere logic nu pot coexista. Dar pot fi unite atunci când imnul pe care l-am auzit este cel al lui Moise, adică al Cortului mărturiei, dar şi cel al Mielului, adică cel al templului.

„Iar din templu au ieşit cei şapte îngeri” (Apoc. 15,6a). Înseamnă că ne aflăm în locul prezenţei lui Dumnezeu. De aceea îngerii sunt simbolul acţiunii lui Dumnezeu, căci Cortul mărturiei conţinea prezenţa lui Dumnezeu. Îngerii ies de aici şi au cu ei cele şapte plăgi, dar „erau îmbrăcaţi în in curat”, adică în haine albe, simbolizând culoarea vieţii, culoarea Înviatului, fiind „încinşi la piept cu cingători de aur” (Apoc. 15,6b). Astfel era descris Fiul Omului în primul capitol al Apocalipsei. Este un element care în cultura ebraică îl definea pe marele preot. În baza celor afirmate, subliniem că îngerii au misiunea de a-L reprezenta pe Dumnezeu.

Tocmai din această cauză ei primesc cele şapte „cupe de aur”: potire ale victoriei; cupe care conţin vinul mâniei lui Dumnezeu, dar este vorba de „vinul” crucii lui Cristos. Prin urmare, ele vestesc speranţa învierii.

„Şi am auzit un glas puternic din templu care le spunea celor şapte îngeri: «Mergeţi şi vărsaţi cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu pe pământ!»” (Apoc. 16,1). La fel ca în cazul sunetelor celor şapte trâmbiţe, vom sublinia conţinutul fiecărei cupe în parte. Aprofundându-le, vom întâlni ecoul trâmbiţelor (experienţa plăgilor în Egipt), apoi ne vom transfera pe malul Eufratului, în Babilon, adică în cealaltă parte, unind aceste două experienţe ale istoriei lui Israel.

Primele patru cupe ale mâniei lui Dumnezeu

„Atunci a plecat primul şi a vărsat cupa lui pe pământ şi a apărut o rană dureroasă şi periculoasă pe oamenii care aveau semnul Fiarei şi s-au închinat chipului ei. Apoi, cel de-al doilea înger a vărsat cupa sa în mare şi ea a devenit sânge ca al unui mort şi orice suflare de viaţă a pierit: tot ce era în mare. Şi al treilea şi-a vărsat cupa în râuri şi izvoarele de apă, iar acestea au devenit sânge. Atunci, l-am auzit pe îngerul apelor spunând: «Drept eşti tu, cel care eşti şi care erai, Cel Sfânt, pentru că ai făcut această judecată. Căci ei au vărsat sângele sfinţilor şi al profeţilor iar tu le-ai dat să bea sânge: au meritat-o». Şi am auzit altarul spunând: «Da, Doamne, Dumnezeule atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile tale!» Al patrulea a vărsat cupa pe soare şi i s-a dat să-i ardă pe oameni în foc, iar oamenii au fost arşi de căldura toridă. Dar au rostit blasfemii împotriva numelui lui Dumnezeu care are putere asupra acestor plăgi şi nu s-au convertit ca să-l preamărească” (Apoc. 16,2-9).

La fel ca şi în cazul sunetelor primelor patru trâmbiţe, care aminteau de pământ, apă, mare şi soare, am observat că şi în momentul vărsării primelor patru cupe sunt amintite aceste elemente. Însă, atunci când se vorbeşte despre pământ, se spune: „şi a apărut o rană dureroasă şi periculoasă pe oameni” (Apoc. 16,2). Să ne amintim că printre plăgi se află şi cea a bubelor[6]. Apoi textul pomeneşte despre cupa vărsată în mare. Marea este simbolul apelor mari, nu al apelor dulci, ci al celor sărate, cauzatoare de moarte. Atunci când cineva bea apă sărată, poate muri (Marea Moartă este prin excelenţă cea mai sărată de pe întreg pământul).

Al doilea înger a vărsat cupa sa în mare „şi ea a devenit sânge” (Apoc. 16,3). Acest limbaj aminteşte de trecerea Mării Roşii, de faptul că acele ape s-au preschimbat în sânge uman, pentru că în ele s-au înecat egiptenii şi faraonul.

„Al treilea şi-a vărsat cupa în râuri şi izvoarele de apă” (Apoc. 16,4). Aceasta este apă dulce care, de fapt, indică pământul, iar apele cele mari şi apa dulce şi toate împreună se preschimbă în sânge. Prin urmate, transformarea apelor în sânge – care este prima plagă – s-a petrecut în apele dulci, fapt care aminteşte din nou de Cartea Exodului.

„Al patrulea a vărsat cupa pe soare” (Apoc. 16,8a). Dacă în Biblie „soarele” are o valenţă pozitivă, în acest text se subliniază o calitate excesivă a acestuia, deoarece: „i s-a dat să-i ardă pe oameni în foc, iar oamenii au fost arşi de căldura toridă” (Apoc. 16,8b). Această ardere este puternică şi simbolizează o ardere osânditoare a tuturor celor care – după cum se subliniază în cazul celorlalte cupe – urmează Fiara: „iar oamenii au fost arşi de căldura toridă. Dar au rostit blasfemii împotriva numelui lui Dumnezeu care are putere asupra acestor plăgi şi nu s-au convertit ca să-l preamărească” (Apoc. 16,9).

Cu alte cuvinte, Ioan afirmă că aceia care s-au îndepărtat în mod radical de propunerea mântuitoare a lui Dumnezeu îl refuză atât de mult pe Domnul, încât şi atunci când sunt încercaţi – chiar şi prin intermediul acestor plăgi – nu se convertesc, ci-L blestemă şi-L hulesc mai tare pe Dumnezeu. Sunt de partea răului în mod radical. Pentru ei nu există posibilitatea mântuirii, tocmai pentru că nu aleg să se convertească.

Ultimele trei cupe ale mâniei lui Dumnezeu

„Al cincilea a vărsat cupa sa pe tronul Fiarei, iar împărăţia ei a fost cuprinsă de întuneric, iar oamenii îşi muşcau buzele de durere. Şi au rostit blasfemii împotriva Domnului cerului din cauza durerilor lor şi din cauza rănilor lor, dar nu s-au convertit de la faptele lor. Apoi al şaselea şi-a vărsat cupa asupra fluviului cel mare, Eufratul, şi apa lui a secat ca să fie pregătită calea regilor de la răsăritul soarelui. Atunci am văzut ieşind din gura dragonului, din gura Fiarei şi din gura pseudoprofetului trei spirite necurate, ca nişte broaşte. De fapt sunt spiritele diavolilor, făcătoare de semne, care merg să adune regii întregului pământ pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui atotputernic. «Iată, eu vin ca un hoţ. Fericit cel care veghează şi îşi păstrează hainele ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea». Şi i-a adunat în locul numit în evreieşte Armaghedon. Şi cel de-al şaptelea şi-a vărsat cupa în aer şi a venit un glas puternic din templu, de la tron, spunând: «S-a făcut!» Şi au urmat fulgere, glasuri şi tunete şi s-a produs un cutremur mare, aşa cum nu a mai fost de când este omul pe pământ; un aşa mare cutremur nu a mai fost! Iar cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi, iar cetăţile naţiunilor s-au prăbuşit. Şi şi-a adus aminte Dumnezeu de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul cu vinul mâniei sale aprinse. Atunci, orice insulă a fugit şi munţii nu au mai fost găsiţi. Şi a căzut din cer peste oameni o grindină mare, cât un talant fiecare. Dar oamenii au rostit blasfemii împotriva lui Dumnezeu din cauza plăgii grindinei, pentru că plaga aceasta a fost îngrozitoare” (Apoc. 16,10-21).

Cel de-al cincilea înger varsă cupa nu numai peste unele părţi ale creaţiei (marea, pământul, soarele), ci peste tronul Fiarei. Textul se referă la aceeaşi Fiară şi corespunde sunetului celei de-a cincea trâmbiţe amintind de tronul unui rege care era îngerul abisului, numit Abadon sau, în greacă, distrugătorul. Iată legătura dintre cele şapte trâmbiţe şi cele şapte cupe.

Tronul Fiarei este acesta. Fiind vorba despre îngerul abisului, înseamnă că se află sub pământ, în locul în care au fost alungaţi îngerii rebeli. Acolo este locul tronului în care stăpâneşte răul. Cupa în care se află vinul mâniei lui Dumnezeu – sângele vărsat – atinge şi răstoarnă (cutremură) locul stăpânirii răului. Textul subliniază că: „(iar) împărăţia ei a fost cuprinsă de întuneric, iar oamenii îşi muşcau buzele de durere. Şi au rostit blasfemii împotriva Domnului cerului” (Apoc. 16,10-11a). În cea de-a patra cupă am subliniat cauza blestemelor. Dar a şasea cupă aminteşte de fluviul Eufrat. Când am descris trâmbiţele, am subliniat figura lui Iezechiel – simbol al lui Ioan – care, fiind pe malul râurilor din Babilonia, avusese vedenia care-l invita să mănânce acea carte. A mâncat-o şi a simţit că era dulce ca mierea, dar apoi i-a provocat amărăciunea, adică amărăciunea puterii Cuvântului, care te pune la încercare în această viaţă pământească.

Şi este amintit Eufratul şi apa lui care „a secat, ca să fie pregătită calea regilor de la răsăritul soarelui” (Apoc. 16,12). În acest loc textul subliniază întreaga realitate a răului, deoarece Ioan vede că din gura dragonului, a Fiarei şi a pseudoprofetului ies trei spirite necurate.

Despre originea, întruparea şi propagarea răului am afirmat că reprezintă forma antitrinitară. Realitatea răului este simbolizată de aceste trei spirite necurate: „De fapt sunt spiritele diavolilor, făcătoare de semne, care merg să adune regii întregului pământ pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui atotputernic” (Apoc. 16,14).

Dintr-o dată, această imagine – care este o sinteză a mişcării răului – este suspendată, iar cititorului îi este propus să vegheze[7]. Dintr-o dată auzim: „Iată, eu vin ca un hoţ” (Apoc. 16,15a). Sunt cuvinte pronunţate tocmai de către Cel care trebuie să vină şi să înfăptuiască judecata finală. Apoi textul continuă: „Fericit cel care veghează şi îşi păstrează hainele ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea” (Apoc. 16,15b). Fericit este cel care ştie să vegheze, cel care veghează în timpul nopţii, cel care este santinela nopţii, iar cele trei spirite se întâlnesc în locul numit în ebraică „Armaghedon”.

Ar în ebraică înseamnă munte. Cuvânt meghidalo este o cetate din valea Esdrelonului, în partea de Nord a lui Israel – în actuala Galileea. Deşi versetele biblice ne prezintă un oraş construit pe un deal, meghidalo, nu se poate spune că este vorba de un munte în sens strict. Astfel, „Muntele Meghidalo” – cel mai probabil – trebuie interpretat astfel: ştim că în anul 609 î.Cr., un rege important al lui Iuda – Iosua – cel care a făcut marea reformă a Templului din Ierusalim, centrând atenţia pe singurul loc de cult, a descoperit cartea legii în interiorul templului, fapt care subliniază că a redat vitalitatea istoriei lui Israel, reîntorcându-se la originile cultului. Acest măreţ rege – care descoperea din nou alianţa Dumnezeului lui Israel încheiată cu poporul Său – este învins în Meghidalo (în anul 609 î.Cr.), fiind ucis de faraonul Nekao. Imaginea celui care a fost biruit – precum şi lupta împotriva Egiptului – este evocată în acest text din Apocalipsă, pentru că Egiptul este prezent de-a lungul întregii istorii a Exodului.

Egiptul, împreună cu faraonul său, reprezintă idolatria care trebuie combătută. Prin urmare, este nevoie de reîntoarcerea la Meghidalo, pentru a propune din nou lupta dintre regele fidel – Iosua – şi faraonul care simbolizează idolatria.

Tocmai de aceea textul precizează faptul că cele trei spirite i-au adunat pe regii întregului pământ „în locul numit evreieşte Armaghedon” (Apoc. 16,16), adică muntele lui Meghidalo, subliniind necesitatea reîntoarcerii la locul luptei.

Concluzia este dată de al şaptelea înger: „Şi cel de-al şaptelea şi-a vărsat cupa în aer şi a venit un glas puternic din templu, de la tron, spunând: «S-a făcut!»” (Apoc. 16,17). Aceste cuvinte ne avertizează că ceva se împlineşte. Apoi vesteşte o temă care va fi aprofundată în capitolele următoare din Apocalipsă: prezenţa cetăţii celei mari care „s-a rupt în trei părţi, iar cetăţile naţiunilor s-au prăbuşit” (Apoc. 16,19).

Acest oraş – care se împarte în trei – este Ierusalimul. În afirmaţia noastră ne bazăm pe un text din Cartea lui Iezechiel: „Iar tu, fiul omului, ia-ţi un cuţit tăios, ia-ţi un brici de bărbierit şi-l trece pe capul tău şi pe barba ta; apoi ia o cumpănă cu talgere şi împarte părul în trei părţi: o treime să o arzi cu foc în mijlocul cetăţii, după ce se vor împlini zilele împresurării; o altă treime s-o iei şi s-o toci cu cuţitul în împrejurimile cetăţii; iar cealaltă treime s-o spulberi în vânt, şi eu voi trage sabia în urma lor. Să opreşti însă din părul acela puţine fire şi să le legi în poala hainei tale. Apoi să iei câteva fire, să le arunci în foc şi să le arzi. Din acestea va izbucni foc împotriva întregii case a lui Israel. Apoi vei zice către casa lui Israel: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Acesta este Ierusalimul…” (Iez. 5,1-5a). Observăm că este vorba de o acţiune profetică, iar Ierusalimul are o strânsă legătură cu aceste „treimi”.

În apocalipsă se subliniază că cetatea a fost ruptă „în trei părţi”, afirmându-se că acest eveniment are legătură cu Ierusalimul şi cu cetăţile lumii. Şi imediat se subliniază că „Şi-a adus aminte Dumnezeu de Babilonul cel mare” (Apoc. 16,19).

Dar Babilon – care în istorie nu este Ierusalimul, ci Duşmanul Ierusalimului – ce reprezintă? Bibliştii susţin că este o modalitate de a ascunde „Roma” sau, altfel spus, „Imperiul Roman”. Însă „cetatea cea mare” ruptă în trei parţi este Ierusalimul? Şi „Babilonul cel mare” simbolizează Roma? Această enigmă o vom trata în cateheza viitoare.

Note:

[1] Cf. Gen. 6,2.

[2] Cf. Gen. 6,4.

[3] Această expresie desemnează o persoană, o asociaţie sau un grup care acţionează, mai mult sau mai puţin transparent, în avantajul altora (nota traducătorului).

[4] Versiunea textului biblic în Vulgata este puţin diferită în cazul textului din Isaia 63,1a: „Cine vine de la Boţra, capitala Edomului, cu veşmintele Sale mai roşii…” (nota traducătorului).

[5] Cf. Apoc. 12,1.

[6] Cf. Ex. 9,10.

[7] De multe ori, în special spre sfârşitul Evangheliilor sinoptice, regăsim îndemnul la veghe: căci nu ştiţi nici ziua şi nici ora, iar Domnul atunci când vine, se prezintă ca un hoţ, pentru că nu-şi anunţă dinainte venirea. Şi aceasta este tradiţia creştină.