Psalmistul subliniază că omul biblic e înclinat să se mire de acțiunea (de lucrarea) Domnului care se desfășoară în istorie. Omul biblic vede prezența Domnului în faptele omului: simte, vede și teme prezența Domnului care călătorește cu poporul. Omul este sensibil, atent față de lecția pe care i-o dă istoria (experiența vieții).

În această cateheză vom vedea felul în care Pavel, în Prima scrisoare către corinteni, la cap. 10, vv. 1-13, ne trimite să privim și să citim istoria.

Apostolul Pavel îi invită atât pe corinteni – cât și pe noi – să fim atenți la însemnătatea profundă a istoriei, care-i o istorie de mântuire.

Se citește 1Cor. 10, 1-13

¹ Nu vreau, fraţilor, să rămâneţi în ignoranţă: părinţii noştri au fost cu toţii sub nor şi toţi au trecut prin mare ² şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. ³ Toţi au mâncat aceeaşi hrană spirituală ⁴ şi toţi au băut aceeaşi băutură spirituală pentru că ei beau din piatra spirituală care îi urma, iar piatra era Cristos. ⁵ Totuşi cei mai mulţi dintre ei nu au fost pe placul lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. ⁶ De fapt, acestea au devenit pentru noi exemple, ca să nu dorim cele rele, aşa cum au dorit ei. ⁷ Nici să nu fiţi idolatri aşa cum au fost unii dintre ei, după cum este scris: S-a aşezat poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat la joc. ⁸ Nici să nu ne dedăm la desfrânare cum s-au dedat la desfrânare unii dintre ei şi au căzut într-o singură zi douăzeci şi trei de mii. ⁹ Nici să nu-l ispitim pe Cristos, aşa cum l-au ispitit unii dintre ei şi au pierit de şerpi. ¹⁰ Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de [îngerul] nimicitor. ¹¹ Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să fie un exemplu şi au fost scrise ca învăţătură pentru noi, cei la care a ajuns sfârşitul veacurilor, ¹² aşa încât cel care crede că se ţine pe picioare să aibă grijă să nu cadă. ¹³ Încă nu v-a încercat vreo ispită care să depăşească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, însă o dată cu ispita vă va da şi o ieşire ca să o puteţi îndura.

Titlul acestor versete ar putea fi v. 12: „De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit [în picioare] să ia seama să nu cadă”. Acesta este îndemnul adresat de Pavel corintenilor, dar și nouă. Cu alte cuvinte, pentru corinteni, pentru noi, după cum și pentru israeliți, toate au o însemnătate mântuitoare; dar toate pot fi văzute greșit (strâmb), astfel încât nu devin fapte mântuitoare, ci curse, piedici.

Una din temele acestui text este: citirea istoriei lui Israel… Se spune că „Istoria este învățătoarea vieții”. Unii acceptă că istoria este învățătoarea vieții, dar nu pentru că ea este „învățătoare”, ci din cauza „elevilor”, căci istoria singură nu ne învață nimic…

Pavel însă ne spune că noi trebuie să învățăm din istoria lui Israel, pentru că aceasta nu-i una oarecare, ci-i o istorie de mântuire; e un mod prin care, din punct de vedere istoric, s-a manifestat revelația. Revelația nu s-a manifestat prin explicarea unor idei, concepte, ci ni s-a prezentat prin evenimente istorice, care apoi sunt interpretate. Așadar, o mare parte din Cuvânt ni s-a arătat prin fapte; revelația este povestirea evenimentelor întâmplate…

Istoria lui Israel este revelație și-i și „sacrament”, adică conține în ea, în mod tainic și vital, ceea ce exprimă. De aceea istoria lui Israel este pentru noi un exemplu, o normă. De aceea, pentru a-L înțelege pe Isus Cristos trebuie să luăm în calcul, să cunoaștem întreaga istorie sacră, care pregătește venirea în lume a lui Mesia. Istorie sacră, adică mântuitoare.

E just să înțelegem ceea ce ne povestește istoria sacră. Acest fapt ne ajută să citim și mica noastră istorie (și experiența noastră personală), care-i istorie mântuitoare, pentru că Domnul călătorește cu noi.

O altă temă prezentă în textul nostru este idolatria.

Nu putem spune că discursul idolatriei se referă doar la idoli, ci și la o „credință idolatră [care devine și un cult idolatru] adus adevăratului Dumnezeu”, care-i, de fapt, un a se folosi de Dumnezeu, nefiind un respect și o slujire a Lui. La urma urmei, idolul e utilizat, căci omul nu are o adevărată credință în idol. Așadar, o credință idolatră în Dumnezeu – un cult idolatru – înseamnă a țese un raport cu El pentru a-L instrumentaliza, a-L domestici, a-L purta cu ei, precum vițelul de aur construit în deșert. Ei i-au cerut lui Aron să-I dea o formă Dumnezeului care i-a scos din Egipt. Și, astfel, și-au construit un dumnezeu ce poate fi purtat cu ei, fapt pentru care nu Israel Îl va urma pe Domnul, ci Domnul – identificat cu vițelul de aur – va „fi purtat”, va urma poporul…

Și noi Îi dăm multe sfaturi lui Dumnezeu despre cum să-i schimbe gândirea aproapelui nostru, pentru a fi bun… sau despre care-i binele meu, ca să mi-l ofere. Căci eu știu care-i binele meu…

De fapt, în loc să căutăm să facem voia Sa – căci aceasta-i adevărata credință – noi îi cerem să facă Domnul voia noastră, și aceasta-i credința dar și cultul idolatru, adică noi urmărim să obținem avantaje de la Domnul.

Notăm că distanța dintre Dumnezeu și idol este constituită de cruce, în sensul că noi mergem la idol și-i cerem să ne dea putere, să ne protejeze, să ne mântuiască, să ne scape de rău, de moarte, dar Îl aflăm pe sărăcuțul Cristos, care, în schimb, nu ne împlinește toate aceste cereri, ci ia asupra Sa toate relele noastre. Isus împărtășește cu noi falimentul; ne mântuiește, dar nu de rău și de moarte, ci prin rău și prin moarte.

Primele cinci versete ne prezintă istoria lui Israel povestită nouă: „Nu vreau ca voi să nu știți”. Apoi vv. 6-10 întăresc faptul că toate câte au fost spuse sunt un exemplu pentru noi ca să nu dorim răul, ca să nu cădem în rău. Vv. 11-13 sunt un exemplu pentru noi ca să facem binele, rezistând, împotrivindu-ne ispitei.

vv. 1-2

¹ Nu vreau, fraţilor, să rămâneţi în ignoranţă: părinţii noştri au fost cu toţii sub nor şi toţi au trecut prin mare ² şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare.

„Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți”. Spunem deja că „nu putem să nu știm”, nu putem ignora că rodul Isus Cristos se naște din acest pom. Deci e important să cunoaștem istoria acestui pom, Israel. Isus e rezultatul final al unui lung drum, iar apoi, Isus, la rândul Său călătorește cu noi. Dar e necesar să cunoaștem călătoria anterioară (de la origini).

Și-i interesant că Pavel face această afirmație. Altfel spus, Pavel e liber față de lege (cf. Scrisoarea către galateni) și față de tradițiile lui Israel, dar simte că trebui să ne recomande cunoașterea istoriei lui Israel. El ne trimite la exemplele din trecut, care sunt istorii mici, chiar păcătoase, dar care mereu sunt instructive, căci ne arată care-i stilul lui Dumnezeu, puterea și mântuirea Sa.

Pavel afirmă: „părinții noștri au fost toți” și repetă de trei ori „toți”… Apostolul ne spune că există o totalitate față de care nimeni nu se poate sustrage. De aceea mântuirea e extinsă tuturor, darul e dat tuturor.

„Părinții noștri au fost toți sub nor și toți au trecut prin mare. Și toți, întru Moise, au fost botezați în nor și în mare.”… Pavel ne amintește faptele minunate povestite în Exod și-n Cartea Numerilor.

Prima carte, cea mai importantă din VT, este Exodul, nu Cartea Genezei, tocmai în baza faptului că atenția omului biblic este mult mai îndreptată asupra istoriei, este mult mai atentă la viață și, mai puțin la contemplarea lumii.

„Israel a trăit sub nor…”: Norul înseamnă prezența Domnului! Norul este Cristos, ne va spune Pavel după; la fel cum Cristos este și stânca. Norul este cel care acoperă dar și descoperă prezența luminii, la fel cum trupul lui Isus – umanitatea Sa – ascunde și totuși revelează prezența lui Dumnezeu.

„A trăit sub nor”, adică sub prezența, sub protecția lui Dumnezeu.

„Au trecut prin mare”… „Au fost botezați”. Trecerea Mării Roșii, adică trecerea din sclavie spre pământul făgăduinței e un botez, pentru că înseamnă trei lucruri: ieșirea din sclavie, din Egipt; drumul eliberării, al purificării, dar și – prin călătoria spre pământul făgăduit – rezultatul atins, adică pământul făgăduinței.

Iar în vv. 3-4 adaugă…

vv. 3-4

³ Toţi au mâncat aceeaşi hrană spirituală ⁴ şi toţi au băut aceeaşi băutură spirituală pentru că ei beau din piatra spirituală care îi urma, iar piatra era Cristos.

Ei „mănâncă și beau”, adică se hrănesc cu, după cum și noi ne hrănim și trăim cu. Cu ce?

Expresia „Au mâncat aceeași mâncare spirituală” se referă la mană, Exod 16,4. Această hrană care vine din cer, numită și pâinea din cer. Dar e o hrană pe care o afli pe pământ… E o hrană numită „spirituală”, dar nu are efecte spirituale… Este o hrană la fel ca apa care izvorăște din stâncă și-i „adevărata apă”… Dar și mana și apa înseamnă ceva în planul spiritual datorită faptului că sunt dăruite: sunt un dar! Și au un rol de sacrament, adică ascund în ele o realitate misterioasă, faptul că Dumnezeu hrănește poporul Său.

Și-i adevărat. Căci mai apoi mana va semnifica euharistia, iar apa va indica Cuvântul și Spiritul, dar și sângele lui Cristos.

Iar piatra spirituală, care-i urma, era Cristos.

Dacă norul se poate mișca, nu înțeleg cum se poate mișca această piatră spirituală, Cristos, care-i urma… Dar de fapt, așa este! Și-i interesantă imaginea lui Dumnezeu care călătorește cu poporul Său prin deșert, timp de 40 de ani, adică o întreagă viață. Lc. 24 ne arată că Isus călătorește cu cei doi ucenici triști, care fugeau din Ierusalim, îi însoțește și-i piatra din care iese apa…

v. 5

⁵ Totuşi cei mai mulţi dintre ei nu au fost pe placul lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu.

Un verset dur… Se pare că lui Dumnezeu nu-i place poporul și am putea crede că Dumnezeu i-a ucis pe drum… Să nu uităm că și acest verset este „Cuvântul lui Dumnezeu”, deci El ia asupra Sa responsabilitatea celor întâmplate, dar responsabilitatea e a omului, în sensul că israeliții nu erau prea mulțumiți de Dumnezeu, nu-L înțelegeau. E adevărat că ei îndrăgeau darurile Sale, dar nu reușeau să treacă de la daruri la Dăruitor. Deci nu-L iubeau pe Dumnezeu, ci se plângeau de El, cf. Exod 17,7 „De aceea s-a pus locului aceluia numele: Masa și Meriba, pentru că acolo cârtiseră fiii lui Israel și-L ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este, oare, Domnul în mijlocul nostru… sau nu?””. Iar această întrebare îl tulbură pe Domnul… Un alt text este Num. 14,16 când ei – prin gura lui Moise – afirmă că Domnul se va face de râs înaintea egiptenilor care vor spune: „Domnul n-a putut duce pe poporul acesta în pământul pe care cu jurământ l-a făgăduit să-l dea lor și de aceea l-a pierdut în pustie.”…

v. 6

⁶ De fapt, acestea au devenit pentru noi exemple, ca să nu dorim cele rele, aşa cum au dorit ei.

Pavel spune că aceste lucruri descrise în vv. 1-5, adică istoria lui Israel, trebuie să fie pentru corinteni și pentru noi un exemplu, o pildă. Această istorie ne-a fost relatată ca să învățăm lecția; ca să începem să citim corect ceea ce se întâmplă în viața noastră. De ce? Pentru ca să nu dorim lucruri rele… Căci important este să dorim voia Domnului, nu să fim neascultători…

Lucrul rău este a nu asculta Cuvântul Său.

Mântuirea înseamnă a-L asculta și urma pe El; a ne încrede în El, știind că El călătorește cu noi. Mântuirea înseamnă să dorim binele pe care El ni-l dăruiește și care-I Domnul însuși, iar apoi să ne ferim să facem un idol din darurile Sale, un idol al propriei mântuiri, aproape luându-L în stăpânire și instrumentându-L după bunul nostru plac…

v. 7

⁷ Nici să nu fiţi idolatri aşa cum au fost unii dintre ei, după cum este scris: S-a aşezat poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat la joc.

Versetul face referire la Exod 32 când poporul a construit vițelul de aur…

Pavel ne îndeamnă să nu devenim idolatri. Căci și noi am putea deveni astfel, nu atât pentru că am adora idolii moderni, ci pentru că, în câmpul experienței credinței, am răsturna (strâmba) felul în care ne-am raporta la Dumnezeu… Inclusiv citirea Cuvântului și participarea la sacramente pot deveni idolatre…

v. 8

⁸ Nici să nu ne dedăm la desfrânare cum s-au dedat la desfrânare unii dintre ei şi au căzut într-o singură zi douăzeci şi trei de mii.

23.000 după Exod, 24.000 după Numeri, oricum e un număr mare. Ce înseamnă să nu ne abandonăm desfrânării?

În acest loc – în raportul nostru cu Dumnezeu – a ne gândi să luăm de la altcineva viața și nu de la El înseamnă desfrânare… Desfrânarea, mai mult decât un fapt moral, e un fapt de credință față de Domnul, e trădarea și abandonarea Domnului, înseamnă a merge cu un altul și nu cu Domnul.

v. 9

⁹ Nici să nu-l ispitim pe Cristos, aşa cum l-au ispitit unii dintre ei şi au pierit de şerpi.

Versetul se referă la textul din Cartea Numerilor.

Subliniem faptul că „au pierit de șerpi”. E limpede referirea la Gen. 3, când primul cuplu, în grădină, a devenit victima șarpelui. Când nu credem Domnului, Cuvântului Său, când avem o idee greșită despre El, suntem victima șarpelui. În Gen. 3 se vede că omul are o idee satanică despre Dumnezeu; cu alte cuvinte, Adam crede că Dumnezeu nu-i vrea binele, ci-i invidios, gelos pe viața și pe succesul său. Nu-L privește ca pe un Domn care vrea să ne dea, ci ca pe unul care ne cere…

Omul îl ispitește pe Dumnezeu atunci când pretinde ca Domnul să asculte de el, în loc ca omul să asculte de El. Iar acest fapt se întâmplă pentru că omul nu crede că Dumnezeu ar putea să-i ofere binele de care are nevoie.

v. 10

¹⁰ Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de [îngerul] nimicitor.

„Au fost nimiciți de pierzător”… De fapt au fost nimiciți de credința și de comportamentul lor, căci „pierzătorul” nu-i o realitate externă omului, deoarece răul produce moarte doar în omul care-l primește…

Despre „cârtire, bombănire”… Biblia, când ne povestește drumul poporului prin deșert, subliniază nenumăratele cârtiri ale poporului, împotriva lui Moise, a lui Aron, dar și împotriva lui Dumnezeu.

Cârtirea, bombănirea e instinctivă, înseamnă a se îngrijora, a-și exprima propria neîncredere… Ea nu-i mărturisirea dificultății, nu-i un dialog și o cerere de ajutor de la Dumnezeu, ci cârtirea e ceva dăunător…

În alte locuri Pavel ne îndeamnă să privim în profunditate lucrurile care ni se întâmplă, ca să înțelegem că-n ele se află planul mântuitor al lui Dumnezeu pentru noi.

În fond, cârtirea arată orbirea omului, lipsa lui de credință. Dar când omul privește lucrurile cu ochii lui Dumnezeu devine entuziast și recunoscător, adică face euharistie. Cârtirea e opusă euharistiei. Euharistia spune bine, spune mulțumesc, însă cârtirea spune „nu”, adică neagă mulțumirea.

v. 11

¹¹ Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să fie un exemplu şi au fost scrise ca învăţătură pentru noi, cei la care a ajuns sfârşitul veacurilor,

Pavel ne spune că aceste lucruri li s-au întâmplat lor, dar sunt ca un exemplu pentru noi… Ceea ce a fost a fost, dar noi putem să-l citim ca un exemplu. De pildă, Scrisoarea către evrei 11, este o interpretare – în credință – a ceea ce li s-a întâmplat strămoșilor din VT… care au trecut prin multe greutăți, dar au ajuns la țintă…

Exemplele sunt spre povățuirea noastră, pentru care a sosit sfârșitul veacurilor (timpului)… În Pavel avem impresia că „timpul s-a sfârșit”… În Mc. 1,15, Isus își începe activitatea spunând: „Timpul s-a sfârșit”. În mod simplu, timpul așteptării, timpul pregătirii venirii lui Mesia s-a sfârșit… Odată cu venirea lui Isus, începe ultima zi. Iar Evanghelia, Împărăția lui Dumnezeu intră cu putere… Iar timpul s-a împlinit. Deci, Pavel spune: „noi, pentru care a sosit sfârșitul timpurilor”.

v. 12

¹² aşa încât cel care crede că se ţine pe picioare să aibă grijă să nu cadă.

Acest verset ar putea fi titlul întregului text luat în considerare în această cateheză. Pavel notează: „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă”… Acest verset ne oferă morala întregului text… Prin urmare, biserica din Corint, dar și biserica din toate timpurile, la fel ca Israelul, până când trăiește și este pe cale, trebuie să străbată din nou istoria mântuirii: e mântuită prin har, dar mântuirea înseamnă și să răspundă în mod liber acestui har, trăind prin har… Așadar, mântuirea nu-i ceva automat, magic, în sensul că tu faci ceva și ți se întâmplă mântuirea… Nu-i ceva idolatru…

v. 13

¹³ Încă nu v-a încercat vreo ispită care să depăşească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, însă o dată cu ispita vă va da şi o ieşire ca să o puteţi îndura.

Există un pericol de a cădea în timpul probei, al încercării date de ispită… Din Geneză, cap. 3 și până la noi, întreaga istorie este o punere la încercare… Dacă Dumnezeu este „stânca” mereu fidelă, omul, după cum notează Ps. 90, este ca iarba care imediat se usucă… Însă, deși există punerea la încercare, acest risc de a cădea, Pavel ne spune că nicio ispită n-a fost atât de mare încât să vă facă să cădeți… Cu alte cuvinte, ceea ce a experimentat biserica din Corint, este o probă (o ispită) normală, ce poate fi suportată de om… Sunt ispitele descrise anterior… Acestea pot exista în viața bisericii. De multe ori biserica a îndurat ispite și mai mari, precum persecuțiile… Pavel ne îndeamnă să nu ne descurajăm și încă de acum să încercăm să depășim aceste încercări… pentru că Dumnezeu ne ajută, El este credincios!

În A doua scrisoare către Timotei 2,11-13 stă scris: „Vrednic de crezare este Cuvântul: Dacă nu-I suntem credincioși, El tot rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuși”… Altfel spus, noi ne putem îndoi, putem cădea în păcat, ne putem pierde… dar este sigur că El nu ne va pierde. El nu se va plictisi de noi, căci nu-i un prunc care spune: „Nu mă mai joc, căci m-am plictisit”… El rămâne mereu fidel. Acesta-i motivul încrederii noastre în El, chiar dacă suntem puși la încercare…

Pavel ne garantează că Domnul nu va permite să fim ispitiți peste puterile noastre. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate permite ca omul să fie pus la încercare; în VT ni se amintește că aurul e curățat în foc… Dar în fiecare încercare Dumnezeu ne arată apropierea și fidelitatea Sa pentru noi și ne dă puterea să trecem peste încercări. Nicio încercare nu-i mai mare decât puterile noastre… Iar când cădem, motivul este că nu ne folosim puterile pe care le avem la dispoziție, din neglijență, din lene, din frică… Altfel spus, de obicei cădem atunci când judecăm ispita ca fiind superioară puterilor noastre…

Când ne este frică, dușmanul capătă putere. Dacă ne încredem în Domnul și prindem curaj, dușmanul slăbește, stă scris într-o regulă a discernământului spiritual. De aceea Pavel ne recomandă să ne împotrivim cu curaj ispitelor… Și atunci biruim… Dacă ne e frică, cădem în ispită…

Is. 30,15, ne spune că soluția o avem dacă ne încredem în Domnul și dacă nu ne lăsăm dominați de panică și neîncredere… „Că așa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „Dacă vă întoarceți și sunteți în bună pace, vă veți izbăvi; liniștea și nădejdea sunt virtutea voastră””.

Sacramentele nu sunt un cult idolatru: „Eu îți dau, iar Tu îmi dai…”, ci reprezintă primirea, acceptarea unui dar, a Domnului care ni se dăruiește…