Există un dar care-i comun tuturor, și e cel mai mare dar, însă nu-i un dar particular, ci e însuși Dumnezeu, care ni se dă ca iubire.

Iar noi trăim în Dumnezeu, adică viața noastră este în Dumnezeu, în Spiritul Sfânt. Aceasta-i însemnătatea Rusaliilor. Eu sunt aici pentru că viața mea – spiritul înseamnă viață – spiritul meu este Spiritul lui Dumnezeu, iubirea dintre Tatăl și Fiul, iar creștinul este cel scufundat, botezat în numele lui Isus. În persoana lui Isus acesta primește Spiritul Fiului și trăiește prin acest Spirit. Și astfel, întreaga noastră viață e divină. Iar Pavel, vorbește acum despre acest mare dar, pe care toți îl avem. Din nefericire mulți creștini sunt precum cei din Efes „niciodată nu am auzit vorbindu-se despre Spirit”. Dar, în realitate noi trăim prin Spiritul Sfânt, adică prin Dumnezeu care ni se dă; prin Dumnezeu-Iubire care devine principiul/începutul vieții noastre.

În această cateheză vom lectura elogiul adus lui Dumnezeu, elogiul iubirii, aflând felul în care e în Sine și felul în care suntem noi, prin darul Său.

Iubirea nu-i cea pe care noi o numim de obicei iubire, adică pasiunea noastră care mai mereu ne face rău nouă și altora, ci e cu totul altceva, fiind descrisă în acest text, și e esența lui Dumnezeu care se arată în noi și-n viața noastră. Și e o carismă cotidiană… În schimb, a vorbi în limbi, a face minuni… sunt carisme secundare. Iubirea însă este un dar cotidian, iar dacă nu-l ai, ești mort… Este precum respirația: dacă nu respiri, nu trăiești.

În textul nostru se spune că e un dar cotidian și, totuși, este veșnic, căci toate celelalte vor dispărea, dar iubirea niciodată. Și iubirea este carisma cea mai simplă, mai umilă,

Textul elogiază iubirea lui Dumnezeu care se întrupează în diferite situații, care are diferite însușiri cotidiene.

Se citește 1 Cor. 12, 31 – 13, 13

³¹ Voi însă căutaţi darurile cele mai bune.

Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată.¹ Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. ² Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. ³ Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. ⁴ Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. ⁵ Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. ⁶ Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. ⁷ Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. ⁸ Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta. Ştiinţa se va sfârşi. ⁹ Căci noi cunoaştem în parte şi profetizăm în parte, ¹⁰însă când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea. ¹¹ Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit matur, m-am lăsat de cele copilăreşti. ¹² Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. ¹³ Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea.

Acest pasaj, care-i un elogiu adus iubirii, este alcătuit din trei părți. Primele trei versete ne arată ce înseamnă în timpul prezent această iubire: ea înseamnă totul, pentru că fără iubire, toate sunt un nimic. De la versetul patru la versetul șapte ni se descrie – cu ajutorul a cincisprezece verbe – în ce constă iubirea. Ultimele versete arată faptul că-n viitor, singurul lucru care va conta va fi iubirea.

Așadar, în prezent și-n viitor nu există altceva, fapt pentru care întregul capitolul al 13-lea ne descrie iubirea. Mai înainte de a explica textul, îmi amintesc că-n timpul noviciatului spuneam: „Ce frumos este acest imn, e suficient ca un om să se străduiască să-și însușească câte o virtute din cele prezentate în acest imn și, în câteva zile, devine perfect… E adevărat că eram chiar un începător”.

Când un om e novice, poate visa, dar când trece noviciatul, își dă seama că realizarea acestor virtuți nu-i grea, ci e chiar imposibilă fără ajutorul lui Dumnezeu.

Și, după ce am văzut că nu-mi pot însuși prima virtute, am trecut la a doua, crezând că poate îmi va reuși, apoi la a treia… Și, la urmă, am constatat că n-am reușit cu propriile puteri să-mi însușesc niciuna dintre aceste virtuți… Apoi am înțeles că ele sunt însușirile lui Dumnezeu față de mine și că reprezintă sensul vieții noastre, spre care călătorim… În acest text ni se prezintă ținta, linia de sosire a vieții noastre.

Ținta nu e ceva care stă în mod fix într-un punct, ci este ceva care locuiește în picioarele mele acum și spre care mi se îndreaptă fiecare pas în prezent; adică este ceea ce-i dă sens, însemnătate prezentului… Deci este ceea ce trăiești în prezent în viața ta, în călătoria vieții tale. Și să nu ne plângem dacă drumul vieții nu e perfect, dar direcția este aceasta; și să nu ne descurajăm. Mai mult, uneori vedem lucrurile mai bine când suntem la distanță decât atunci când suntem în interiorul situațiilor și simțim doar efortul…

v. 31

³¹ Voi însă căutaţi darurile cele mai bune.

Printre carisme și daruri se află un dar care e cel mai mare decât toate și e cel mai puțin arătos, spectaculos, dar este cel mai important, pentru că toate celelalte daruri sunt doar funcționale, sunt „daruri”. Iar iubirea nu-i un dar: este însuși Dăruitorul, este însuși Dumnezeu care devine viața ta. Și toate celelalte daruri sunt o manifestare, o arătare a iubirii. Așadar, iubirea este cea mai mare carismă, care niciodată nu poate lipsi, căci dacă lipsește iubirea, lipsește totul.

Ar fi ca și cum am spune că organismul persoanei este perfect, dar are numai un mic defect: că acest om nu respiră. Dar acest defect nu-i mic, căci acestui om îi lipsește spiritul, respirația.

La fel, un om ar putea să aibă toate celelalte calități, dar dacă nu are iubirea nu trăiește, ci e mort. De aceea iubirea este carisma cea mai mare. Iar Pavel ne îndeamnă să aspirăm, să tindem la iubire. „Să aspirăm” înseamnă că trebuie să o dorim, să o cerem, dar înseamnă și că n-o avem; deci trebuie să tindem spre ea și nu să ne descurajăm pentru că n-o avem. Și acest „a aspira” este o cale, un drum, iar călătoria durează întreaga viață și este cel mai bun drum dintre toate, pentru că finalul acestuia este (reprezintă) plinătatea lui Dumnezeu în noi, în fiecare după măsura sa.

Acest dar și această carismă nu trebuie să-i lipsească nimănui, ne explică Pavel în următoarele trei versete.

E bine să considerăm acest text ca fiind adresat nouă, dar și să avem în minte situația conflictuală a celor din Corint, precum și darurile pe care le aveau, dar care le stârneau invidia… Situația noastră, deși este diferită, poate fi analogă cu a lor.

v. 1

Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată.¹ Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.

„Vorbirea în limbi” era un dar foarte apreciat; un dar extatic, apreciat și-n zilele noastre.

Dacă eu aș vorbi toate limbile oamenilor și ale îngerilor, dacă aș avea întreaga înțelepciune umană și religioasă, și dacă aș avea aceste mari fenomene arătoase, spectaculoase, dacă nu am „iubirea”… Noi vorbim de „caritate” care înseamnă pomană. Dar în text avem cuvântul „agape”, care înseamnă iubire în opoziție cu „eros”. Eros desemnează iubirea posesivă, numită și egoism, care face în așa fel încât celălalt să fie al meu și mi-l însușesc, și-l mănânc. Altfel spus, celălalt este obiectul dorinței mele, deci nu mă interesează el ca persoană, ci tu să-ți satisfaci dorința. Și acest fapt îl numim noi iubire, dar este egoism… Sau cel puțin este o formă imperfectă precum un punct de plecare care, dacă nu ajunge la iubirea celuilalt, îl ucide; dacă nu ajunge la iubirea la care se referă Pavel, îl omoară, căci nu-l construiește. Și, de obicei noi credem că aceasta-i iubirea. Dar efortul constă în a trece la iubirea descrisă de Pavel.

La nivelul iubirii „eros” eu vreau binele meu și nu binele celuilalt…

Iubirea despre care vorbește Pavel este „agape”, iar a-l iubi pe altul înseamnă a vrea și a căuta binele lui. A iubi înseamnă a vrea binele altuia, libertatea sa, ca să fie el însuși, chiar dacă ar fi să renunț la mine. Și e cu totul altceva. Chiar până la a-mi da viața, fără a-l rupe pe celălalt sau a-l distruge. Și acesta e un mare lucru: este ceea ce face Dumnezeu față de noi… Și este limpede că e punctul de sosire al unui drum. Și nu trebuie să ne facem iluzii în punctul de pornire. De obicei noi ne oprim la punctul de plecare. Iubirea este drumul vieții spirituale. Să nu greșim cu privire la aceste lucruri, ci trebuie să călătorim pentru a ajunge la această iubire a Domnului față de noi…

Dacă ne-ar lipsi iubirea, Pavel spune că am fi „aramă sunătoare”, adică goi, am face doar zgomot. Așadar, toate fenomenele pe care le-am putea avea, chiar extazele, viziunile ar fi doar o rumoare, o aparență, dar nu ar fi realitatea, pentru că fără iubire, omul nu există. Pentru că Dumnezeu este iubire, și Dumnezeu este, iar noi suntem în măsura în care iubim așa ca El. Și această iubire divină este adevărul nostru, la care suntem chemați, deci fără această iubire, noi nu suntem. E adevărat că suntem, dar numai rumoare, însă zgomotul confuz îl produce un clopot care nu-i inteligent, nici sensibil, nici bun: doar face zgomot… Așadar, lucrurile pe care le apreciem foarte mult sunt doar un zgomot…

„Chimval răsunător” sau un cimpoi. Instrumentul indică rumorile superficiale de la suprafață, deci zgomote care nu au un centru. Ele provin dintr-o oarecare parte, dar nu au un centru, deci sunt o pură aparență, una superficială, fără consistență.

v. 2

² Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic.

În acest loc profetul este cel care cunoaște voia Domnului… Deci un om ar putea fi profet, adică ar putea să știe voia Domnului și ar putea cunoaște toate misterele, adică pe însuși Dumnezeu, și toată știința, adică întreaga natură și chiar dacă ar avea atâta credință încât să mute munții… Ce ar putea să vrea în plus? Până la a face minuni… Iată, acest om fără iubire ar fi un nimic. Fapt care înseamnă că iubirea despre care vorbește Pavel este trecerea de la a nu fi la a fi.

Și cunoașterea voii lui Dumnezeu, cunoașterea lui Dumnezeu, cunoașterea naturii, a avea credința și a face minuni nu sunt lucruri mici, dar fără iubire sunt nimic. Și măgărița lui Balaam era o profetesă. Cu alte cuvinte, există un dar mult mai important și mai modest, ceva pe care toți îl avem și care ne face să existăm.

Pavel trece în revistă toate darurile uimitoare (care fac vâlvă, sau gălăgie) afirmând: sunt un nimic, sunt egale cu zero. Pentru că ceea ce contează este cu totul altceva.

Pentru a spune că aceste lucruri nu valorează nimic, Pavel pornește de departe și înaintează spre centru, amintind progresiv lucruri tot mai importante, despre care spune că nu valorează nimic… Procedând astfel, ni se pare că inspiră teamă…

v. 3

³ Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic.

Auzind aceste cuvinte, Pavel vrea să ne ajute să ne întrebăm: „ce înseamnă acest lucru?”. De ce, dacă aș da toate lucrurile mele și chiar m-aș da pe mine, aș fi un nimeni? Pentru că, dacă aș face acestea fără iubire, din autosuficiență, din egoism, aș fi un nimeni. Fapt pentru care toate darurile – chiar cele mai importante – sunt egale cu zero, dacă nu sunt însoțite de darul iubirii, al carității, care e Spiritul Sfânt revărsat în inimile noastre. Adică prezența lui Dumnezeu în noi ne dă viață! Și fără acest dar toate celelalte sunt moarte, sunt pură aparență… Din această cauză niciodată nu trebuie să stimăm (să prețuim) darurile lui Dumnezeu, ci să-L apreciem pe Dumnezeu! Niciodată să nu ne alipim inima de lucrurile – chiar cele bune – care există, căci am săvârși fetișism… Iubirea înseamnă să ne alipim de El. Iar iubirea este tocmai El, care e iubire.

Pavel începe să descrie acum iubirea cu ajutorul a cincisprezece verbe la timpul prezent (în limba greacă), fapt care înseamnă două lucruri: că sunt prezente și că sunt verbe, verbul indicând acțiunea. Înseamnă că iubirea nu e exprimată doar prin cuvinte sau sentimente, ci e alcătuită din lucruri concrete, care toate sunt o acțiune… Și aceste cincisprezece acțiuni Îl definesc pe Dumnezeu… Un Dumnezeu prezent în cotidian, un Dumnezeu întrupat, nu stratosferic.

Să luăm pe rând fiecare din cele cincisprezece însușiri…

v. 4

⁴ Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.

„Iubirea îndelung rabdă”… Expresia „îndelung rabdă” traduce cuvântul grec μακροθυμεῖ, un verb care înseamnă „are inima, sufletul mare”, „are un suflet deschis, generos”. Prima însușire a iubirii este că are inima mare. Prima însușire a egoismului constă în faptul că este strâmt, concentrat pe eul propriu și întreaga lume este redusă (limitată) la eul propriu. Prima însușire a iubirii constă în faptul că te conduce în afara ta, te lărgește… Îi face loc celuilalt, îl respectă, nu-l distruge. Altfel spus, iubirea te extinde spre toți, este vorba despre μακροθυμia, lărgime, despre mărinimie, opusul meschinăriei, al josniciei.

Aceeași noțiune, în alte locuri, estre tradusă nu prin „inima, sufletul mare”, ci prin „viscere largi”, adică „știe să digere totul”. Când un om are stomacul delicat, refuză să mănânce unele lucruri… Iată: iubirea înghite și digeră totul…

„Lărgimea” este importantă pentru că „larg” înseamnă că totul există. Este prima însușire a lui Dumnezeu: că nimic nu există în afara Lui: Totul este înconjurat cu iubire, iubirea le îmbracă (înfășoară) pe toate. Un om care iubește nu spune: „Acea persoană îmi place, dar nu-mi place ochiul ei stâng, deci i-l scot”… Iar noi exact astfel ne comportăm cu persoanele… Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu s-ar comporta la fel cu noi?

Punctul extrem al lărgimii iubirii lui Dumnezeu este crucea, loc în care Dumnezeu îl iubește atât de mult pe om încât se face solidar cu delincventul, cu tâlharul, abandonat de Dumnezeu, răstignit pe cruce… Și e locul cel mai îndepărtat de Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu este atât de largă încât ajunge până-n punctul cel mai îndepărtat de Sine; până la negarea de Sine. Aceasta e măreția iubirii. Și este realizarea, nu distrugerea noastră.

Tot ceea ce ne închide, ne strâmtorează și ne mâhnește, încă nu e conform cu iubirea. Este limpede că îndemnul lui Pavel de a aspira, de a tinde la această iubire este o cale, incluzând întregul drum de străbătut… Dar prima însușire este această lărgime, mărinimie, generozitate.

De câte ori nu cădem în micime, josnicie, meschinărie, în închiderea în sine, devenind tot mai strâmți? De câte ori nu-i provocăm, înțepăm pe alții? De câte ori nu le arătăm că ne plictisesc sau că ne sunt antipatici? Nimic nu digerăm, ci criticăm totul și pe toți.

Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar începe să critice greșelile și defectele fiecăruia dintre noi? Noi credem că El nu îndrăznește să ne critice, pentru că s-ar critica pe Sine, căci El ne-a creat… Apoi, El nu ne critică pentru că ne iubește. Iar iubirea nu critică!

Critica este un bun amar și dezamăgitor, pentru că vrea să-și însușească, să posede binele (bunul) altuia. Deoarece aproapele nu ți-l dă, dar pe tine te interesează să-l ai, atunci îl ataci. Te comporți în mod opus față de „lărgimea inimii”.

Un astfel de comportament indică meschinăria egoismului nostru, care-i începutul tuturor certurilor, precum și micimea inimii noastre, fapt pentru care nu trăim în pace relația cu altul, ne deranjează libertatea sa, nu-l respectăm, vrem să-l limităm la modul nostru de a gândi și de a fi.

Expresia „îndelung rabdă” are și un alt sens, pentru că a avea inima largă (mare) te face să suferi, devine milostivire. O inimă mare (un suflet generos) ne face să simțim toate problemele celuilalt, le privim ca fiind ale noastre, deci participăm la suferințele lui. Această „lărgime” a inimii (această deschidere, generozitate a sufletului) este prima însușire a lui Dumnezeu. Înseamnă că le îmbrățișează pe toate și pe toți și că nu există nimic în afara Lui; nici cel mai delincvent păcătos – care ar putea exista – nu-i în afara acestei iubiri. Mai mult, cu cât mai mare este păcatul, cu cât mai mare e îndepărtarea de Domnul, cu atât mai mare este iubirea, fapt pentru care un astfel de om are o mai mare experiență a lui Dumnezeu. De fapt, cea mai mare experiență a lui Dumnezeu este crucea, punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu și revelația lui Dumnezeu, ca fiind μακροθυμia, ca având un suflet mare, o inimă largă, generoasă; este revelația lui Dumnezeu ca fiind Iubire…

A doua însușire a lui Dumnezeu, a iubirii este faptul că iubirea este binevoitoare.

Binevoitor în limba greacă este χρήσιμος și înseamnă de folosit, poate fi folosit.

Cine este Dumnezeu? „Poate fi folosit de cei răi și nenorociți”, spune Luca. În timp ce egoismul se folosește de celălalt ca să-și atingă propriile scopuri, propriile plăceri, dorințe, celălalt îți folosește ție, iar dacă nu-ți folosește, te superi, îl denigrezi, îl tratezi rău… Iubirea nu-l folosește pe celălalt și nu se folosește de celălalt.

Egoismul aservește, iar iubirea slujește.

Așadar, se trece de la un suflet mare – care le primește pe toate – la o atitudine concretă de slujire, care e a doua însușire. Prima însușire este mai mult a inimii: îl primești, îl respecți, îl lași liber… A doua este mai mult a vieții tale: viața ta este dispusă să-l slujească pe celălalt.

iubirea nu pizmuiește (nu-i invidioasă)

Pentru cuvântul invidios, în limba greacă avem noțiunea ζηλοῖ, care înseamnă că nu irită. Pe noi mereu ne irită binele altuia, din două motive: mă irită pentru că binele îmi place și mă interesează să-l am și eu și vreau să i-l fur. Și se numește invidie; dacă nu-mi dă acel bun, mă supăr. Se numește supărare și dezamăgire, pentru că-i egoism. În schimb, dacă-l iubesc pe celălalt, binele lui îmi place și atât. Nu sunt invidios, ci mă bucur de binele lui. E mai puțin greu să suferim cu celălalt, dar să ne bucurăm cu el, se pare că e mai greu, statistic vorbind…

Iar când lăudăm pe cineva, mereu spunem „însă”… Dar nu ar trebuie să fie așa. Invidia contrazice sentimentele pe care le avem și pe care le considerăm nobile… Acest fapt ne spune că avem un suflet mic, suntem răutăcioși; în loc să fim buni, suntem invidioși. Iar aceste sentimente le recunoaștem în noi, le împletim destul de bine.

La început mergem înainte… Deci nu ne irităm. Un om ajunge la pacea perfectă atunci când se bucură de binele altuia ca și cum ar fi al său… Raiul va fi să mă bucur de Dumnezeu pentru că-L iubesc ca și cum ar fi al meu, pentru că e al meu. Dar îl iubesc pentru că este El nu pentru că sunt eu. Iubirea presupune diversitatea și a ne bucura de celălalt așa cum este el. Este opusul invidiei, a începutului morții.

Cartea Înțelepciunii 2, 24 notează că „Din invidie a intrat moartea în lume”. Invidia este și motivul uciderii lui Cristos, căci în Mc. 15, 10 stă scris: Fiindcă [Pilat] știa că arhiereii Îl dăduseră în mâna lui din invidie. Invidia este începutul morții.

iubirea nu se laudă

A se lăuda înseamnă a căuta propria mărire, a pune eul propriu în centru, a se pune înaintea altora. Un om ar putea să-și ureze să trăiască, dar imediat ar ura să se înjosească alții. Mereu există această convingere, acest conflict în baza căruia viața mea înseamnă moartea ta, iar moartea ta este viața mea… Spre exemplu, când discutăm, să observăm de câte ori spunem „eu”. Iar atunci când celălalt vorbește, nu mă interesează ce spune, căci imediat îi dau replica „însă eu”. Astfel arătăm că noi ne căutăm propria identitate, propria valoare în afara iubirii, adică în egoism, în lucruri obișnuite, umane, adică diabolice…

iubirea nu se trufește (umflă)

Egoismul se trufește. Cu ce? Cu faptul că e gol, iar apoi explodează… Iubirea se dezumflă, se face tot mai mică, pentru că-i lasă loc altuia. Nu încurcă, nu deranjează. Iubirea cu cât este mai pură, cu atât este mai purificată de eul său și e extatică.

Figurativ, trufia se umflă, se umflă până când și ochii i se închid și nici măcar nu-l mai vede pe celălalt. Celălalt nu există. A face loc, înseamnă a-l găzdui pe celălalt, a-l lăsa să trăiască…

E teribil să ședeți în autobuz pe același rând cu cei foarte obezi. Și-n viață există persoane lângă care este greu să stăm… Este atât de frumos când stăm lângă un om mic, slab, modest… Smerenia este darul cel mai mare pe care ni-l poate face Dumnezeu, pentru a trăi în pace atât noi cât și alții. Smerenia înseamnă adevăr și nu trufie…

v. 5

⁵ Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit].

iubirea nu se poartă cu necuviință (nu-i lipsită de respect)

Iubirea înseamnă respectarea, stimarea și prețuirea celuilalt. Cât valorează celălalt? Mai mult decât mine! Dumnezeu mă prețuiește pe mine mai mult decât pe Sine: și-a dat viața pentru mine. Dacă nu-l prețuiești pe celălalt mai mult decât pe tine, nu-l iubești. Celălalt prețuiește mai mult decât tine. Merită să-ți dai viața pentru el. Prețuirea este un fapt foarte important, căci dacă nu-l stimezi pe celălalt, nu-l iubești! În sfera religioasă se vorbește despre „frica de Dumnezeu”, fără respectul cuvenit pentru Domnul, deci nu putem vorbi despre iubirea Lui.

Frica de Dumnezeu înseamnă a lua în serios, a percepe greutatea, importanța specifică lui Dumnezeu; a simți că Dumnezeu este Dumnezeu și a-L lua în serios în acest sens… Este vorba de a-L lua în serios în mod bucuros, ceea ce nu-i o teamă slugarnică.

Spre exemplu, să luăm în serios respectul față de proprii prunci. În raportul părinți-copii mereu există și o iubire posesivă, lipsită de respect, care-i distrugătoare.

Respectul constituie una dintre însușirile iubirii alături de toate celelalte, și trebuie să încercăm să avem toate aceste însușiri. Dacă nu, ar fi ca o cameră de cauciuc: ar fi suficientă o mică înțepătură și s-ar dezumfla în totalitate.

iubirea nu caută ale sale (nu caută interesul propriu)

Interesse (în limba latină) desemnează ceea ce stă în interiorul meu.

Ce stă în interiorul meu? Stă eul meu, și peste tot, eu caut eul meu, adică eu caut ceea ce mă interesează. În schimb, iubirea caută interesul celuilalt, pentru că acesta mă „inter-essa”, adică în interiorul meu stă celălalt. El stă în centrul atenției mele și nu eul meu.

iubirea nu se aprinde de mânie

Cuvântul grec înseamnă că „nu-i cu vârf ascuțit”. Dacă egoismul este ca un arici (plin de țepi), iubirea are țepii tăiați, ea este dulce, nu-i aspră… Este puternică, dar nu-i dură.

Trebuie să fim atenți, pentru că uneori se întâmplă ca un om să nu fie agresiv cu alții, dar să-și îndreapte țepii spre interior… Și nu-i un lucru bun. Agresivitatea trebuie să se rezolve, trebuie temperată, elaborată, căci nu trebuie îndreptată împotriva sinelui, numai pentru a evita să se exprime în exterior… Porunca este să mă iubesc pe mine și pe alții.

iubirea nu gândește răul (nu ține cont de răul îndurat)

A ține cont (socoteală) este noțiunea tehnică folosită în contabilitate. Așadar, cel care iubește nu alcătuiește lista relelor îndurate, căci nu vrea să fie limitat la un contabil perfect… Nu ține nicio socoteală. Ba, mai mult, toate le acreditează anticipat în dar și în iertare.

Pavel ne îndeamnă să nu ținem seama de răul îndurat, tocmai pentru că noi ținem cont de acest fapt… Însă noi trebuie să ajungem la nivelul la care să nu mai ținem cont de răul îndurat, pentru că Dumnezeu se comportă astfel.

Este tipic iubirii să nu judece în baza lui „a da” și „a primi”, adică în baza schimbului de bunuri, căci ar fi vorba despre desfrânare…

În Ps. 25 îi cerem Domnului să-Și amintească de iubirea Sa și nu de păcatele noastre… Iată amintirea dreaptă pe care o folosește Dumnezeu: El își amintește binele, vede numai binele; El uită răul; Domnul nu-și amintește răul; pentru El răul nu există…

v. 6

⁶ Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

iubirea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Înaintea nedreptății (a injustiției), egoistul se bucură dacă acea nedreptate îi discreditează pe alții sau este în dezavantajul lor, dar se supără dacă e împotriva sa. Și mă supăr pentru că e împotriva mea, nu pentru că e o nedreptate.

În schimb, iubirea nu se bucură de nedreptate: îi pare rău, suferă din cauza răului ce i se face, dar nu se mânie, nu se răzbună, ci simte răul și-l ia asupra sa… Și-l denumești (transformi) în tine prin bine… Căci răul nu e binele, deci nu orice este un bine… Ci răul este rău. Deci nu ești de acord cu nedreptatea, însă toate lucrurile adevărate te bucură… De fapt, adevărata iubire știe deosebi, discerne între adevărat și fals, între drept și nedrept, între bine și rău.

Cel care iubește acceptă ambele aspecte: răul cu întristare, iar binele cu bucurie. În schimb, pe egoist îl bucură nenorocirea altuia, dacă e în avantajul lui; iar binele altuia îl deranjează dacă nu e avantajul lui.

Cel care iubește acceptă păcătosul și, de multe ori, se ostenește și mai mult să caute binele păcătosului.

Urmează ultimele patru însușiri.

v. 7

⁷ Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură.

Pavel a enumerat două însușiri pozitive, urmate de opt negative și de una pozitivă. Acum ne prezintă alte patru care au ca specific totalitatea: sunt cele patru dimensiuni.

„Toate le suferă, le acoperă”. În limba greacă avem cuvântul χαίρει, care înseamnă „este un acoperiș” pentru toate. Așadar, iubirea primește sub acoperișul ei toată ființa celuilalt, așa cum este. Iubirea nu lasă de o parte „bucăți” din celălalt. În ea, toată ființa celuilalt își află adăpost, casă.

Și-i minunat să ne simțim acasă…

„Toate le crede”, adică iubirea dă mereu încredere …

„Toate le nădăjduiește”, chiar și cele imposibile…

„Toate le rabdă, le suportă”. Din punct de vedere etimologic, „a su-porta” înseamnă a purta stând dedesubt. Cuvântul grec înseamnă că duce pe umerii săi greutățile tuturor. Așadar, iubirea știe să ia asupra sa toate greutățile. Deci, suportarea (răbdarea) este puternică, însemnând puterea iubirii care știe să ia asupra sa tot răul… biruindu-l prin bine!

Aceste cincisprezece însușiri sunt portretul lui Dumnezeu și sunt cunoașterea Lui pe care am primit-o prin Cristos. Așa ne iubește Isus! Iar darul Spiritului Sfânt mă așază pe cale, pentru ca și eu să trăiesc astfel. Este un drum pe care străbătându-l învăț, pas cu pas, să trăiesc în acest mod. Este limpede că în punctul de pornire pe acest drum eu sunt cuprins de atitudinea opusă iubirii…

Care e sensul vieții noastre? A aspira la, a umbla pe această cale mai bună, pentru ca fiecare să ajungem la măsura noastră, la adevărul nostru de fii ai lui Dumnezeu.

În textul nostru Pavel ne-a oferit o descriere a lui Dumnezeu cu ajutorul acestor cincisprezece însușiri…

v. 8

⁸ Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta. Ştiinţa se va sfârşi.

Pavel spune că în afara iubirii, toate celelalte daruri sunt provizorii: sunt funcționale și nu sunt veșnice. Acest fapt înseamnă că e zadarnic să investim în ele; în ele trebuie să investim doar în măsura în care ne ajută să iubim.

Dacă toate darurile – profețiile, vorbirea în limbi, minunile – sunt vizibile, răbdarea în schimb este vizibilă atunci când ne lipsește…

Când începem să-i folosim pe alții, ei își dau seama. Dar dacă alții ne folosesc pe noi, ei nici măcar nu-și dau seama.

Toate aceste daruri sunt atât de simple, insesizabile, substanțiale, sunt atât de serioase și atât de adevărate încât niciodată nu fac zgomot (nu-s ca știrile). Însă tocmai pierderea răbdării face zgomot (stârnește o știre), precum și momentul în care te mânii, când furi sau când faci altceva ce-i urât… Dacă nu, nimic din toate aceste daruri nu reprezintă o știre… Totuși, ne dăm seama că adevărata luptă și adevărata maturizare stă în totalitate la acest nivel… Căci toate dispar, dar iubirea nu dispare…

vv. 9-10

⁹ Căci noi cunoaştem în parte şi profetizăm în parte, ¹⁰însă când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea.

Înseamnă că iubirea este adevărata perfecțiune, împlinirea a toate. Deci toate celelalte se vor sfârși în iubire. Însă acest dar deja există acum. Și toate celelalte daruri ne ajută să creștem în iubire. Dacă nu ne ajută în acest sens, nu ne folosesc… Altfel spus, la ce ne folosește știința dacă ne determină să fim trufași? La ce ne folosesc toate calitățile noastre, dacă le întrebuințăm numai pentru a face rău altora, după cum facem de obicei?

Ne impresionează că iubirea nu face zgomot, nu este o știre… Ci este o știre doar ceea ce nu-i iubire: nedreptatea, furtul, omorul… Ar fi tristă ziua în care iubirea (faptul că un om iubește) ar deveni o știre… Dacă titlul unui ziar ar fi: „În sfârșit o mamă-și iubește fiul”, ar fi ceva înspăimântător, însemnând că toate celelalte mame nu-și iubesc fiii.

v. 11

¹¹ Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit matur, m-am lăsat de cele copilăreşti.

De patru ori se repetă cuvântul „copil”. Altfel spus, toate aceste daruri atât de mari sunt puerile, copilărești! Un om devine adult (matur) când știe iubi în acest fel. Dacă nu, indiferent de calitățile sale, încă este un prunc care prin darurile sale caută numai să fie iubit, deci este egoist. Pentru că omul care caută să fie iubit este egoist și încă n-a avut experiența cunoașterii lui Dumnezeu-Iubire, deci, trăiește ca un copil. Este încă prunc în sfera virtuților, deși este un adult în sfera răutății. În schimb, noi trebuie să fim adulți în sfera virtuților, și prunci în aspectul răutății, spune Pavel tocmai în Prima Scrisoare către corinteni.

Așadar, există o formă de copilărie spirituală, care ține cont de multe lucruri, uitând de singurul aspect esențial: iubirea.

Un om nu se naște adult. Mai întâi este bebeluș, apoi crește. Problema este să nu rămânem prunci în sfera iubirii. Trebuie să trecem de faza copilăriei. Corintenii au trecut de această fază, dar Pavel îi îndeamnă să meargă mai departe… Acest mesaj este valabil și pentru noi, astăzi: „Vezi că este posibil să mergi mai departe, deci hotărăște-te să înaintezi pe calea iubirii!”. Depășește faza inițială a prunciei, care-și are rolul ei, și mergi mai departe…

v. 12

¹² Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

Avem o opoziție între „acum” și „atunci”.

„Acum” indică momentul în care sunt pe drum, un timp în care întrezăresc aceste lucruri ca într-o oglindă și-n mod confuz, dar „atunci” le voi vedea față în față.

Este vorba de drumul vieții noastre; este trecerea de la „acum” la „atunci”. De la a fi prunc „acum sunt prunc” la „atunci voi fi adult”.

Și ce va fi atunci, când voi fi adult, când voi cunoaște desăvârșit? Voi cunoaște în mod perfect, așa cum sunt cunoscut, adică eu îl voi cunoaște pe Dumnezeu așa cum El mă cunoaște pe mine. Fapt care înseamnă că „eu Îl iubesc pe Dumnezeu, așa cum El mă iubește pe mine”. Înseamnă că răspund pe deplin iubirii Sale față de mine, după măsura mea, și înseamnă că sunt egal cu El prin har.

Înseamnă că fața mea realizează Fața Sa în aceste însușiri: atunci fața mea va fi a Sa, cunoașterea Sa va fi a mea.

Faptul că acum vedem neclar în oglindă, iar atunci vom vedea față în față, este la fel ca diferența dintre a vedea un meniu, iar apoi, după ce ai comandat, vezi mâncarea; sau este diferența dintre a vedea o fotografie sau a fi în acel loc minunat, pe acea plajă, în acei munți din ilustrată…

Fapt care înseamnă că, încă de acum aceste însușiri ale iubirii, deja ne arată ceva din realitatea profundă a lui Dumnezeu, pe care apoi o vom vedea deplină…

v. 13

¹³ Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea.

Acestea trei rămân și acum. În viitor va rămâne doar iubirea, cu excepția faptului în care prin credință se înțelege încredințare (abandonare în mâinile celuilalt), dar aceasta e tot iubire.

Avem aceste trei virtuți care-l au ca obiect pe Dumnezeu. Mă încred în Dumnezeu, sper în El și-L iubesc și, pornind de la această iubire îi iubesc pe toți și pe toate. Pentru că Dumnezeu se încrede în mine, speră în mine și mă iubește.

Dintre aceste virtuți cea mai mare este iubirea. În toate versetele Pavel a dorit să ne arate desăvârșirea iubirii lui Dumnezeu.

Acest comentariu al textului este bine să-l aplicăm experienței noastre spirituale și la momentul anului liturgic în care ne aflăm… Altfel spus, Paștile se încheie cu Rusaliile, care înseamnă darul Spiritului Sfânt.

Spiritul este iubirea pe care Tatăl o are pentru Fiul și Fiul pentru Tatăl, este însăși viața lui Dumnezeu și ceea ce e descris în textul nostru…

Prin Spirit noi suntem introduși în Treime, suntem fii și avem aceleași însușiri ale Tatălui… Și întreaga noastră viață tinde să devenim ceea ce suntem: fii, egali cu Tatăl milostivirii. Viața noastră e o creștere în milostivire.

Acestei comunități care are multe daruri, dar care este atât de divizată, fiind alcătuită din oameni care se ceartă foarte mult, Pavel îi spune: acum vă arăt ceea ce trebuie să căutați… Textul nostru este scopul întregii scrisori… și revelația marelui mister al lui Dumnezeu și al vieții noastre.