Îmi veţi fi Mie martori

Prologul este o sinteză a Evangheliei după Luca și un prospect al Faptelor apostolilor: ceea ce Isus a început „să facă și să spună” nu este nimic altceva decât ceea ce ucenicii vor continua „să facă și să spună”. Isus, Fiul care s-a făcut fratele tuturor, este Împărăția lui Dumnezeu. Mai înainte de Înălțare, Isus era „în mijlocul nostru”, iar acum este „în noi” (cf. Lc. 17,21): prin Spiritul Său și noi suntem fii, invitați, la fel ca El, să mărturisim iubirea Tatălui pentru toți oamenii – fără ca vreunul să fie exclus – până la marginile pământului.

Am explicat evangheliile, iar acum trebuie să trăim ceea ce am învățat… Faptele apostolilor ne prezintă felul în care primii creștini au trăit evangheliile, apoi au scris ceea ce au trăit… Faptele trebuie făcute, nu explicate.

Am ajuns să citim și să interpretăm Faptele apostolilor, și va fi o surpriză, pentru că vom descoperi că ceea ce Isus a făcut și a spus, ucenicii și credincioșii, după Isus, au făcut și au spus la fel ca Isus. Așadar, Faptele apostolilor nu sunt o ideologie, nu sunt viziuni private sau vise, ci sunt o realitate care are o rădăcină, o sămânță: Împărăția lui Dumnezeu, care este însuși Isus, care a trăit în acest fel.

După Isus, vedem că apostolii comentează, scriu a cincea Evanghelie: este viața noastră, care urmează viața lui Isus.

Pentru noi va fi un stimulent să descoperim felul în care apostolii și primii creștini au trăit în viața lor – zi cu zi – ceea ce Isus a făcut odată pentru totdeauna și pentru toți.

Mai înainte de a explica versetele noastre, dorim să facem câteva adnotări despre Luca. La fel ca noi, Luca are două probleme:

Prima sa problemă este că el nu l-a văzut pe Isus – niciunul dintre noi nu L-a văzut – și nici nu i-a văzut pe cei care L-au văzut pe Isus… Luca se adresează celei de a treia generații după Isus, care nu l-a văzut pe Isus și nici pe cei care L-au văzut, pentru că martorii oculari ai lui Isus deja muriseră. La fel ca noi, Luca se întreabă: cum pot păstra memoria (amintirea) lui Isus, pentru a n-o pierde? Pentru că, dacă pierdem viața concretă a lui Isus, pierdem totul, pentru că El este Împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, Luca a scris Evanghelia pentru ca noi să cunoaștem memoria lui Isus, cine este El…

Dar apare o altă problemă, pentru că Isus ar fi spus că se va întoarce repede… Dar Luca a văzut că timpul a trecut, iar Isus nu s-a întors. Atunci au înțeles că „repedele” lui Dumnezeu nu este ca „repedele” nostru. Deci, se întreabă: „Ce înseamnă că El întârzie să se întoarcă? Ce trebuie să facem între timp? Cum trebuie să trăim viața de zi cu zi?”

În sinteză, Luca are două probleme: cum să aibă acces la un trecut care devine tot mai îndepărtat; și cum să se îndrepte spre un viitor care pare mereu tot mai îndepărtat, pentru că nu știm când se va întoarce Isus.

Primii ucenici erau fericiți pentru că L-au văzut, iar El le-a spus că se va întoarce de grabă, deci știau că se va întoarce. Și, chiar dacă nu s-a întors, ei puteau spune: „Eu L-am văzut, deci știu cum trebuie să trăiesc”…

Creștinii din a doua generație nu L-au văzut, dar știau că se va întoarce grabnic…

Creștinii din a treia generație spun: „se va întoarce după mult timp; noi nu L-am văzut. Deci, ce trebuie să facem?”

Dacă Evanghelia răspunde primei întrebări, adică ne spune în ce fel să nu pierdem amintirea lui Isus, Faptele apostolilor răspund celei de a doua întrebări, expunându-ne ce să facem…

Ce legătură are Isus, amintirea lui Isus, cu viața noastră concretă de astăzi, în vederea unui mâine cu sens?

Faptele apostolilor au fost scrise imediat după Evanghelie, de către Luca. Dacă Evanghelia a scris-o în jurul anilor 70-80, imediat după a scris Faptele apostolilor.

Știm că Luca însuși a scris Faptele apostolilor pentru că în codurile (manuscrisele) din antichitate Faptele apostolilor erau lipite direct de Evanghelia după Luca; dar și pentru că în partea a doua a Faptelor apostolilor, când începe misiunea în afara Ierusalimului, povestirile încep foarte des cu cuvântul „noi”. Acest fapt înseamnă că autorul era implicat în povestea descrisă. Din această cauză putem spune că Luca vorbește despre experiența sa personală; el nu L-a văzut pe Isus, dar Îl transpune, Îl trăiește în viața sa concretă.

În anul 150, pentru că doreau să aibă cele patru evanghelii într-un singur cod, manuscris, au separat în două Evanghelia după Luca, iar celei de a doua părți i-au dat numele Faptele apostolilor, sau Faptele lui Petru și Pavel”.

Avem două redactări principale: cea orientală, antiohiană, care este cea originală, dar și una occidentală, care conține și o explicație pentru cei care nu cunoșteau prea bine acele locuri, dar textul este același.

Mai înainte de Prologul Faptelor apostolilor, vom citi textul din Isaia…

Se citește Isaia, 43, 8-13; 18-21

Textul vestește eliberarea din robia babiloniană… Această robie îi permite poporului să aibă o experiență mai profundă a Domnului: Îl cunoaște ca fiind Eliberatorul, dar mai mult, poporul cunoaște mila Sa. De acum înainte mila Domnului va deveni centrală în mărturia profeților.

Dincolo de a celebra eliberarea noastră, Domnul ne cere să vestim, să mărturisim eliberarea noastră, să vestim mila Sa…

Am citit în profetul Isaia că Dumnezeu face un lucru nou, o nouă creație, iar acest „lucru nou” ne va fi prezentat în Faptele apostolilor… Lucrul nou este omenirea nouă, după chipul Fiului. Deja Isus a împlinit drumul Său, ne-a dăruit Spiritul Său. Acum se naște comunitatea care primește acest Spirit și trăiește prin Spiritul Său. Deci aceasta este noua creație.

Să citim primele opt versete care sunt o introducere în prezentarea acestui „lucru nou”, noua creație care va continua și după sfârșitul lumii.

Aceasta este noua creație definitivă, care începe odată cu textul nostru…

F.Ap. 1,1-3

¹ În prima carte, o, Teofil, am tratat despre tot ce a făcut și a învățat Isus, de la început ² până în ziua în care a fost înălțat, după ce, prin Duhul Sfânt, i-a instruit pe apostolii pe care îi alesese. ³ După pătimirea sa, el li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile și vorbindu-le despre cele privitoare la împărăția lui Dumnezeu.

Am citit introducerea făcută de Luca la Faptele apostolilor.

După cum Luca și-a început Evanghelia cu o mică introducere, notând că el a scris acea carte lui Teofil, după ce a adunat toate mărturiile celor care mai înainte de el au scris sau au mărturisit oral, pentru ca Teofil să recunoască întemeierea credinței sale în Isus… Și acesta este sensul întregii evanghelii… Tot astfel, în aceste opt versete, Luca ne spune care este sensul Faptelor apostolilor.

După ce a scris Evanghelia, încheind-o cu Înălțarea, Luca începe Faptele apostolilor tot cu Înălțarea… Altfel spus, plecarea lui Isus este începutul „noului”, a noii creații.

În primele trei versete, Luca ne oferă sinteza Evangheliei, iar în următoarele cinci versete, Luca ne explică proiectul Faptelor apostolilor, așa cum se face în fiecare introducere, prezentându-ne lucrurile despre care va vorbi… Așadar, în aceste versete avem în sinteză conținutul lucrurilor esențiale din Evanghelie și temele care urmează să le tratăm.

Ceea ce autorul ne descoperă la început este cheia de interpretare a întregului text al Faptelor apostolilor.

vv. 1-2

¹ În prima carte, o, Teofil, am tratat despre tot ce a făcut și a învățat Isus, de la început ² până în ziua în care a fost înălțat, după ce, prin Duhul Sfânt, i-a instruit pe apostolii pe care îi alesese.

Luca începe vorbind de „Cuvântul cel dintâi”. Cuvânt înseamnă și discurs, deci poate fi o aluzie la text, la prima carte. Dar lăsam de o parte termenul „cuvânt”.

Luca vorbește despre „Cuvântul cel dintâi”, de primul cuvânt…

„Cuvântul” ne amintește de Creație, de primul cuvânt al lui Dumnezeu, care a creat lumea… Dar în textul nostru „Cuvântul cel dintâi” este Evanghelia, este însuși Isus: Cuvântul care s-a făcut trup, acel Cuvânt care în viața sa ne-a povestit cine este Dumnezeu. Acesta este „Cuvântul cel dintâi”: este conținutul Evangheliei.

Iar acest Cuvânt cel dintâi „l-am făcut deja”…

E minunat că unește termenul „cuvânt” cu „a face”… Și Evanghelia este un lucru de făcut: Isus a făcut-o… Luca a scris Evanghelia, pentru ca ea să fie făcută…

Iar „toate cele ce a început Isus a face şi a învăţa” sunt lucrurile asupra cărora ne-am oprit mulți ani să le explicăm: felul în care Isus ne-a revelat mila Tatălui; cum El a vrut să mântuiască toți oamenii; și cum a reușit acest lucru exact cu moartea pe cruce; iar pe cruce ne-a prezentat „theoria” (spectacolul) lui Dumnezeu; Dumnezeu care Se arată, intră pe scenă gol pe cruce, pentru a ne arăta cine este El. Dumnezeu este opusul a ceea ce noi credem despre El.

Atât prima carte, cât și a doua, sunt adresate aceluiași destinatar, Teofil.

Nu știm dacă Teofil este o persoană concretă, reală, căci Teofil înseamnă „un om
care-L iubește pe Dumnezeu” sau „care-i iubit de Dumnezeu”, putând fi modelul omului credincios.

Luca îi scrie lui Teofil, acestei persoane care-L iubește pe Dumnezeu, pentru ca să înțeleagă un lucru: că nu el Îl iubește pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl iubește pe el. Evanghelia ne-a descris felul în care Dumnezeu îl iubește pe Teofil.

În Faptele apostolilor vom descoperi felul în care Teofil e chemat să răspundă iubirii lui Dumnezeu. Pentru că Iubirea creează iubire, creează un răspuns și ne face similari cu Cel pe care-L iubim.

Luca a scris prima carte, pentru ca să-L cunoaștem și să-L iubim pe Isus… Această carte este primul Cuvânt… Și în măsura în care-L cunoaștem și-L iubim, acel Cuvânt devine viața noastră. Deci și noi știm iubi așa cum suntem iubiți.

Și ce scrie? „Lucrurile pe care Isus le-a început”. În limba greacă avem cuvântul archè, care face referire la primul cuvânt din Biblie, bereșit, la început… Ne amintește de Evanghelia după Ioan „La început era Cuvântul”… Altfel spus, ceea ce Isus a făcut nu este doar începutul – ca și cum am spune: „A început întrecerea, acum, cine vrea să alerge!” – ci este începutul la fel ca izvorul, adică râul vine din izvor… Izvorul e începutul apei din râu. Adică, noi izvorâm din acest Izvor care este Isus, cu tot ceea ce a spus și a făcut… Acolo ne naștem; în vorbele și-n faptele lui Isus este izvorul nostru. Tot așa cum lumina are ca început soarele, din soare izvorăște lumina. Tot astfel, ceea ce Isus a făcut și a învățat, adică viața sa concretă, umanitatea Sa, este începutul noii creații. Acesta este fundația…

Dacă o biserică are o fundație, putem intui… Dacă am construi în afara fundației, ceva în partea de sus, tot ce construim cade, iar noi suntem striviți… Prin urmare, nu putem neglija fundația.

Tot ceea ce facem în afara acestor linii trasate de Evanghelie cade și se prăbușește peste noi… Și înseamnă ruinarea noastră.

Cuvântul „început” indică creația, lumea nouă, realitatea din care țâșnește totul, izvorul. Prin urmare, noi nu suntem singuri și izolați, și, ca niște eroi, ne croim destinul nostru și construim viitorul… Nu! Suntem un râu care are un izvor care ne alimentează și care poate fecunda pământul cu viață. Suntem o construcție (o clădire) care crește pe o fundație sigură și se poate înălța până la Dumnezeu. Și nu este turnul Babel… Suntem o rază, dar o rază a Soarelui care-i iluminează pe toți. A simți această comuniune strânsă cu El este începutul, este temelia acțiunii noastre. Din această cauză a fost scrisă Evanghelia. Dacă uităm acest adevăr, facem din Evanghelie o mulțime de doctrine sau de legi morale, dar astfel distrugem Evanghelia, reducem creștinismul la o ideologie.

A nu cunoaște Evanghelia înseamnă a nu-L cunoaște pe Dumnezeu, pe Cristos și a-L disprețui pe Dumnezeu, în ciuda tuturor devoțiunilor pe care le-am face… .

Văzând că după Evanghelie Luca a redactat și Faptele apostolilor, trebuie să pricepem că lucrarea lui Isus nu-i completă, sau, mai bine zis, în Evanghelie avem totul, tot ceea ce trebuie să fie, dar în același timp, împlinirea Evangheliei este dată de mărturia noastră.

Faptele apostolilor ne spun că Dumnezeu nu le face pe toate, ci primii creștini completează lucrarea Lui, chiar cu trudă…

De obicei, când un om termină de scris o carte, spune: „Gata. Am terminat”. Dar în cazul Evangheliilor, textul nu-i gata… Și-n Evanghelia după Ioan avem „Faptele apostolilor”: capitolul 21 a fost adăugat de comunitate, pentru a ne spune felul în care comunitatea, după Isus, trăiește, continuă aceeași misiune a Sa. În Evanghelia după Marcu, când ajung la sfârșit, aceasta mă trimite la început, pentru a înțelege că acum Evanghelia vorbește de mine, iar eu sunt antrenat în mod direct în Evanghelie. Apoi, când ajung la sfârșit, din nou mă trimite la început, ca eu să intru în text, astfel încât acel text, acel Cuvânt, să devină cuvântul meu, viața mea. Luca urmează explicit această dinamică, precum o continuitate în istorie: adică, există acel Primul, iar acum există al doilea, care suntem noi…

Iar fără noi nu are sens mântuirea, pentru că Domnul a venit să ne mântuiască pe noi. Iar dacă noi nu primim mântuirea și n-o trăim, suntem pierduți. Deci este inutil Primul.

Acest adevăr mereu a fost clar în istoria bisericii.

Luca mai spune un lucru: „Acele lucruri pe care Isus a început să le facă și să le învețe”…

„A face și a învăța” era considerat de Calvin ca fiind „nodul sacru”, pe care nimeni nu-l poate dezlega. Căci, dacă faci fără să înveți, nu înseamnă că faci ceva logic, uman, ci este ceva la întâmplare… Fiecare faptă are o semnificație, dar mai înainte de semnificație, e nevoie de faptă. Prin urmare, mai întâi de toate înseamnă a face. Învățătorul cel bun este cel care face lucrurile pe care le spune… Dacă nu, e un învățător rău, care vrea să-i înșele pe alții pentru a-și vinde produsele.

Învățătorul este cel care face ceea ce spune. Învățătorii răi sunt cei care spun, dar nu fac, și se feresc să facă.

Să păstrăm împreună aceste două lucruri.

Isus este începutul faptelor noastre și al învățăturii… Ceea ce El a început să facă și să învețe, noi continuăm să facem; și în măsura în care facem, punem în practică, putem mărturisi și propune altora să facă la fel…

Până în ce punct a continuat să facă și să învețe?

„Până în ziua”… Pentru Luca, este sfârșitul primei zile a istoriei, căci pentru Luca prima zi începe cu creația lui Adam – primul om – care fuge de Dumnezeu și durează până la întoarcerea primului om la Dumnezeu, care este Înălțarea la cer a lui Isus, Noul Adam. Aceasta este ziua…

Și începe „a doua zi”, care e ziua noastră, e istoria noastră, care străbatem același drum, după El.

„Până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce a instruit, prin Spiritul Sfânt, apostolii”. Adevărata instruire făcută de Isus are loc prin Spiritul Sfânt…

Spiritul Sfânt este iubirea dintre Tatăl și Fiul; și e Iubirea pe care Fiul ne-a dat-o nouă; și e acea Iubire pe care am văzut-o pe cruce; deci noi ne simțim iubiți, așadar, începem să iubim… Dacă ne simțim iubiți și începem să iubim, putem înțelege învățătura – cine nu iubește, nu înțelege – putem duce pe umeri greutatea realității și putem înțelege lucrurile pe care mai înainte nu le pricepeam și, în special, le putem trăi…

Învățătorul e Spiritul Sfânt.

Faptele apostolilor sunt numite Evanghelia Spiritului, căci adevăratul protagonist este Spiritul lui Isus, care trăiește în noi. Spiritul lui Isus nu-i nimic altceva decât viața lui Dumnezeu, adică Spiritul Sfânt, iubirea dintre Tatăl și Fiul. Noi trăim prin această iubire pe care Isus ne-a dat-o pe cruce, iubindu-ne cu aceeași iubire cu care Tatăl Îl iubește pe El; iar Tatăl ne iubește cu aceeași iubire cu care-L iubește pe Fiul, pentru că ni L-a dăruit pe Fiul.

Protagonistul va fi mereu Spiritul Sfânt, greu de înțeles. Dar Spiritul invizibil este realitatea cea mai vizibilă.

Dacă un om cade fără spirit, adică moare, imediat ne dăm seama. Dacă Spiritul lipsește, imediat ne dăm seama… Spiritul este respirația, e viața, e aerul… La fel, dacă aerul este poluat, ori dacă miroase urât, înseamnă că avem o prezență de moarte…

Când toate merg bine, nu simțim Spiritul, ci doar simțim că toate merg bine.

Spiritul îl vedem în realitatea pe care o mișcă, o stârnește.

Ce este Spiritul lui Dumnezeu? Este darul Spiritului: iubire, bucurie, pace, plinătate, bunăvoință, fidelitate, blândețe, stăpânire de sine, libertate (cf. Gal. 5,22). Dacă ne dăm seama că acest Spirit e prezent, atunci avem viață. Dacă nu avem acest Spirit, avem moarte, miroase urât, miroase a moarte.

Imediat înțelegem dacă suntem triști ori bucuroși, dacă suntem neliniștiți sau dacă avem pace, dacă simțim ură sau iubire, împietrire sau blândețe… Aceste aspecte ne prezintă diferența dintre ziuă și noapte, dintre viață și moarte.

Prin urmare, acest Spirit al iubirii va fi protagonistul tuturor Faptelor apostolilor, tot așa cum a fost protagonistul vieții lui Isus.

v. 3

³ După pătimirea sa, el li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile și vorbindu-le despre cele privitoare la împărăția lui Dumnezeu.

După ce ne-a zis ce a făcut Isus în timpul vieții Sale publice, la v. 3 ne spune ce a făcut Isus după Învierea Sa (și după Înălțarea Sa va face la fel).

Ce a făcut?

„Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine”…

Cum S-a comportat Isus cu ucenicii din Emaus, care fugeau de la Ierusalim?

S-a apropiat de ei, a călătorit cu ei, a vorbit cu ei.

Iar cu apostolii, care erau închiși în Cenacol, plini de frică, cum se comportă? Intră în Cenacol, deși ușile erau încuiate…

Lucrarea lui Isus constă în a se apropia de noi, în a ni se înfățișa… El ne urmează, stă lângă noi… Când Îl recunoaștem, El dispare. De ce?

„A ni se înfățișa” înseamnă că stă lângă noi, dar când noi Îl recunoaștem și-L iubim, El nu mai este aproape (lângă noi), ci El „este în noi”…

Când L-au întrebat pe Isus când va veni Împărăția lui Dumnezeu (cf. Lc. 17,21), El a răspuns: Împărăția lui Dumnezeu este „în voi”, iar cuvântul grec folosit înseamnă și „între voi, în mijlocul vostru”.

În timpul vieții publice a lui Isus, Împărăția lui Dumnezeu, care este El, era „între noi”, adică El era cu noi, între noi, lângă noi; dar după Învierea Sa, când noi Îl iubim, El nu mai stă lângă noi, între noi, ci locuiește „în noi”, pentru că avem același Spirit al Său și astfel, putem continua să facem și să spunem ceea ce El a făcut și a spus.

Așadar, El se apropie de noi în fiecare fugă de-a noastră, niciodată nu ne părăsește, ci stă cu noi, stă la ușa noastră până când Îi deschidem, și atunci poate să intre, să cineze cu noi și să trăiască în noi.

Isus este mereu tovarășul nostru de drum, indiferent de direcția în care mergem, de răul pe care-l facem, de blestemul în care intrăm. El călătorește cu noi, pentru că deja a fost pe Cruce împreună cu tâlharii; deja a coborât la iad, unde s-a apropiat de fiecare pierdut…

Se apropie de noi să ne caute, așteptând ca – la fel ca ucenicii, pe drumul spre Emaus – să-L invităm să intre.

Semnificația apropierii lui Isus de noi o găsim într-o rugăciune a lui D. Bonhoeffer, redactată pe când era întemnițat: „În mine toate sunt întunecate, dar Tu ești lumina; eu sunt singur, dar Tu nu mă părăsești…”, iar la sfârșit spune: „Eu nu înțeleg căile Tale, dar tu înțelegi calea mea”. În acest sens, episodul din Emaus este modelul lucrării pe care Isus o face mereu cu omul… Și această muncă trebuie făcută și de Biserică: să devină însoțitoarea oamenilor pe drumul vieții…

Acest „a se apropia și a călători cu noi” este manifestarea lui Dumnezeu, care e Emanuel, Dumnezeu cu noi…

În episodul „Bunei Vestiri”, Luca Îl definește pe Domnul cu două cuvinte: „cu” (indicând tovărășia) „tine”.

Ce-i spune îngerul Mariei? „Domnul este cu tine”. Definiția lui Dumnezeu este următoarea: „El este Cel care stă cu tine, mereu”.

Și stând cu noi, Domnul învinge rădăcina tuturor relelor, căci rădăcina relelor este singurătatea. Când Dumnezeu a creat omul, în primul capitol al Genezei a spus că e în totalitate frumos, dar în al doilea capitol a făcut o descoperire: „Nu este bine ca omul să fie singur”… Astfel, povestește crearea Evei: ea e semnul a ceea ce este omul… Omul este Eva, care e mireasa lui Adam, Adam – care în acest caz – ar fi chipul lui Dumnezeu.

Dumnezeu se apropie, nefăcând lucruri ciudate, ci stă lângă noi în mod discret, nu ne invadează… Și dacă-L invităm să intre, atunci Îl găzduim, iar dacă-L găzduim, ne hrănește.

Și se apropie de noi, ni se înfățișează ca fiind „viu”, înviat… Luca Îl numește pe Isus Înviat „Cel viu”. De ce?

Celelalte Evanghelii ne povestesc experiența directă a primilor apostoli care L-au văzut pe Înviat. Și astfel vorbesc de Înviatul pe care L-au văzut mai înainte răstignit, dar care apoi a înviat. Și vorbesc mereu de Cel Înviat.

Luca se adresează celei de a treia generații, care nu L-a văzut pe Isus înviind, dar nici el nu L-a văzut înviind. Cum L-a întâlnit Luca?

L-a întâlnit ca fiind „Cel Viu”, precum cei doi ucenici din Emaus care L-au întâlnit în Cuvânt și-n Pâine; așa cum Îl întâlnește fiecare dintre noi… Prin mărturia altora, care ne-au povestit felul în care Isus le-a schimbat viața, Îl întâlnim pe Isus, căci povestirea lor are puterea de a schimba viața mea… Dacă întâlnesc focul, mă ard, dacă întâlnesc apa, mă ud, dacă întâlnesc moartea, mor, dacă-L întâlnesc pe Cel Viu, trăiesc…

Notăm schimbarea radicală a vieții care a avut loc în ucenicii din Emaus: dacă mai înainte fugeau triști, cu fața întunecată, folosindu-și gura pentru a se certa, urechile pentru a nu auzi, capul pentru a nu gândi, având inima împietrită, acum inima lor arde, ochii văd, urechile lor aud, picioarele își schimbă direcția, mâinile frâng pâinea, gura le folosește să-și mărturisească experiența… Aceasta este schimbarea care a avut loc în ei…

Cine-L întâlnește pe Cel Viu, trăiește: are picioare care umblă, are mâini care ating, intră în comuniune, se comportă ca El, are ochi care văd, în ciuda faptului că mai înainte vedea doar propriile sale frici… Are urechi care-l aud pe celălalt, nu propriile gânduri…

„Cel Viu” este cea mai frumoasă definiție a lui Cristos… Cel Viu, căci, dacă întâlnești viața, trăiești.

„Cel Viu” este cel care are viață; și așa cum o are, o dă; e Cel care dăruiește viață…

Și este Viu „după ce a pătimit”… Adică după ce a înfruntat moartea, care e singura problemă a omului… Și a avut o moarte ca un tâlhar, ca blestemat, ca părăsit de Dumnezeu… Și e însuși Dumnezeu care a intrat în fiecare nelegiuire și blestem pentru a sta lângă noi și pentru a ne arăta că există o iubire mai tare decât moartea. Pe cruce Se revelează Dumnezeu, Cel Viu.

Cu ajutorul câtorva cuvinte, Luca ne oferă sinteza întregii Evanghelii.

„Prin multe semne doveditoare”… pentru că ucenicii nu credeau în Cel Viu… Când erau pe drum, L-au confundat cu un străin, cu un om care nu s-a informat de faptele întâmplate: „Tu nu știi ce s-a întâmplat la Ierusalim în aceste zile?…” Deși toate I s-au întâmplat lui Isus…

L-au confundat cu un străin, adică cu un om care locuiește la periferie, sau chiar în afara orașului, adică marginalizații care sunt excluși din toate și nu au nicio știre despre ce se întâmplă…

Celor din Emaus li se pare că Isus era un străin…

Apoi, când Isus a intrat în Cenacol, ucenicii au crezut că e o nălucă, deci le-a fost frică de Înviat… Isus le cere ceva de mâncare, pentru că nălucile nu mănâncă pește…

Isus le dă multe dovezi, pentru a le arăta că este Cel Viu…

Luca acordă o mare importanță acestor „dovezi trupești”, pentru că se adresează grecilor care disprețuiau trupul, căci pentru ei spiritul era important, ideile… Dar omul nu se poate hrăni, nu poate trăi cu idei… Nu ideile, ci realitatea este vie. Ideile care n-au legătură cu realitatea există pentru a-i înșela și a-i elimina pe alții: sunt capcane… Altfel spus, cuvântul care nu are legătură cu realitatea este criminal.

Când vorbiți „da să fie da, dacă e da; iar nu, să fie nu, dacă e nu. Tot restul vine de la diavol”, de la cel care e mincinos și criminal, încă de la început.

Adevăratele delicte, începând cu Geneza 3, sunt semantice, izvorăsc din minciună. Pentru că omul este relație, comunică prin cuvânt: dacă cuvântul e mincinos, nimic nu mai este de încredere, ci e distrugerea omului ca om…

Iată motivul pentru care Luca acordă o mare importanță acestor dovezi trupești… Vrea să se cunoască realitatea acestui trup, nu doar ideile. Pentru că ideile…

„Timp de patruzeci de zile”…

Aceste patruzeci de zile ne amintesc cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe Sinai, loc în care a avut experiența lui Dumnezeu; de cele patruzeci de zile petrecute de Isus în pustiu; de cei patruzeci de ani petrecuți de Israel în pustiu… Acest 40 de zile indică timpul necesar pentru o revelație, pentru a sta împreună și a ne înțelege… Înseamnă că e nevoie de timp, pentru ca omul și Dumnezeu să se înțeleagă…

Am spus că textul Faptelor apostolilor era unit cu Evanghelia după Luca. În Evanghelia după Luca, Isus, în ziua de Paști, învie, Se arată la mai mulți, călătorește pe drumul spre Emaus, intră în Cenacol, apoi Se înalță la cer. Și toate acestea le face într-o singură zi.

Luca pune toate aceste episoade într-o singură zi, pentru că aceea este Ziua, aici s-a încheiat prima zi a creației, odată cu Înălțarea lui Isus.

Acum începe a doua zi, dar pentru această a doua zi, deja toate s-au întâmplat (realizat)… Însă trebuie să treacă cel puțin „patruzeci de zile” sau „mult timp” mai înainte ca noi să intrăm în acea zi… Reprezintă timpul de pregătire și de așteptare pentru ca noi să intrăm în Ziua Sa, în „astăzi-ul” lui Isus. Avem nevoie de timp… Timpul pentru a citi Evanghelia, pentru a o învăța, pentru a o trăi… Și nu ne ajunge toată viața… Pentru că cele patruzeci de zile ne amintesc și de cei patruzeci de ani petrecuți de Israel în pustiu; înseamnă o întreagă generație, o întreagă viață…

Întreaga noastră viață e o experiență a Celui Viu, pentru ca să învățăm să trăim. Este experiența pe care o avem la fiecare citire a Evangheliei, căreia îi putem adăuga fiecare citire a Faptelor apostolilor, pentru că textului din Fapte îi corespunde un pasaj din Evanghelie.

Evanghelia după Luca și Faptele apostolilor sunt în oglindă: în centru avem Înălțarea, mai înainte avem istoria lui Isus, iar după Înălțare avem istoria noastră, care oglindește istoria lui Isus.

„Li se arată în mod concret”… Luca folosește cuvântul „arătare” nu în sensul viziunii, ci al vederii cu ochii, al atingerii cu mâinile, al mâncării cu gura, al umblării cu picioarele… Luca vorbește de trup…

Isus Se arată „și vorbește despre lucrurile”… Și mai înainte a folosit cuvântul „lucruri”, când a spus: „Toate lucrurile pe care eu le-am scris”; „Toate lucrurile pe care a început să le învețe”… Iar în acest loc vorbește despre „Toate lucrurile despre Împărăţia lui Dumnezeu”.

Cuvântul „Împărăţia lui Dumnezeu” era marea așteptare a poporului. Psalmii mesianici spun: „Dumnezeu să împărățească pe pământ; să se termine lumea nedreptății, a minciunii, a subjugării, a urii; să se sfârșească această lume care este împărăția omului care stăpânește peste om”…

În Judecători 9, când copacii pădurii doresc un rege, îi întreabă pe smochin, pe măslin și pe vița de vie dacă doresc să împărățească peste ei… Toți răspund că nu doresc… Cel care acceptă e spinul. Spinul e simbolul împăratului, care le spune: „Veniți la umbra mea. Iar dacă vreunul nu va sta la umbra mea, să iasă un foc să-l distrugă”… Altfel spus, împăratul e cel care stăpânește, îți ia libertatea, îți ia conștiința, și-ți ia bunurile tale… Iar tu…

De ce vrem un astfel de împărat?

Pentru că credem că Dumnezeu e Cel care-i are la mâna Sa pe toți… Dar acela nu-i Dumnezeu, ci-i diavolul..

Isus spune: „Voi știți că împăraților pământului le place să fie numiți binefăcători. Dar ce fac? Vă subjugă, vă asupresc… Dar între voi să nu fie așa”…

În Israel, poporul aștepta venirea Împărăției lui Dumnezeu…

În Evanghelia după Luca expresia „Împărăția lui Dumnezeu” e folosită numai de Isus, și nu se înțelege ce este, pentru că n-o explică. O explică doar prin pilde: cea a grăuntelui de muștar, a seminței care cade sub pământ și moare. Numai Isus vestește Împărăția.

Împărăția este El și începe cu Fericirile: „Fericiți voi, cei săraci, căci a voastră e Împărăția”. Iar în Fericiri avem autobiografia lui Isus… El e Împărăția. Prin ceea ce El a spus și a făcut ne-a arătat cum împărățește Dumnezeu.

Iar Dumnezeu împărățește făcându-Se slujitorul tuturor, dărâmând toate zidurile despărțitoare, toate deosebirile, tot ceea ce ne separă, toate subjugările, nedreptățile, minciunile. El e Împăratul adevărului, ceilalți sunt împărații minciunii; Isus e Cel care restituie omului umanitatea sa, adică relația sa, fraternitatea sa cu toți ceilalți…

Expresia „Împărăția lui Dumnezeu” este puntea de legătură dintre Evanghelia după Luca și Faptele apostolilor…

În F.Ap. 28, 30 aflăm că Pavel a fost arestat la domiciliu, în chirie, deci nu era o casă a creștinilor, căci ar fi stat gratuit… Deci e într-un oraș păgân, într-o casă păgână… Ce face? „Vestește Împărăția lui Dumnezeu cu deplină libertate”. Și astfel se încheie Faptele apostolilor. Aceasta e imaginea Bisericii libere. În ce loc? E prizonier, arestat la domiciliu, în Roma păgână, așteptând să fie și el ucis ca Isus, vestește în libertate Împărăția. El e liber, e ca Împărăția, e ca Isus… Pavel învinge moartea și robia, aceeași moarte a tâlharului și a lui Isus… Și în acea situație e liber să vestească Împărăția…

„Până la marginile pământului”… „Marginile pământului” nu sunt coloanele lui Hercule, ci față de Ierusalim – cetatea lui Dumnezeu – marginea pământului este Roma, Babilonul, marea desfrânată, locul puterii asupritoare, este locul cel mai îndepărtat de Dumnezeu. Iar Pavel va muri acolo, la fel cum a murit Isus pe cruce.

Pavel are libertatea absolută, cea de a iubi cu o iubire mai mare decât moartea.

Tema Faptelor apostolilor va fi această capacitate de a mărturisi o iubire care învinge moartea și toate relele, la fel cum a făcut Isus.

Pornind de la expresia „Împărăția lui Dumnezeu”, începe a doua parte a cărții lui Luca, Faptele apostolilor, în care ne prezintă ce se va întâmpla în Faptele apostolilor.

Am dori ca lucrurile descrise în Faptele apostolilor să pătrundă în viața noastră și să facă parte din ea, pas după pas. Altfel, am putea citi Faptele mult mai repede (expeditiv)… Însă Faptele apostolilor sunt o sinteză a vieții lui Isus, oglindită în viața noastră.

Texte utile:

• Lc. 1; 10; 24;
• Lc. 6, 17-38: ni se prezintă autobiografia lui Isus, adică tot ceea ce Isus a făcut „pentru mine”. Acest text este încadrat de versetul care subliniază că Isus coboară de pe munte, iar din El ieșea o putere care-i vindeca pe toți… Așadar, să dorim să-L ascultăm pentru a fi vindecați.
• Tocmai ascultând acest Cuvânt, vom nota că din acest Cuvânt iese o putere – Isus însuși e prezent în acest Cuvânt – care ne poate vindeca de toate minciunile pe care le avem în minte despre Dumnezeu și despre noi…
• Toate câte Isus le-a făcut în Evanghelie, nu sunt nimic altceva decât transcrierea în Faptele apostolilor a ceea ce s-a afirmat în scurtul „Discurs de pe munte”, pe care Luca-l așază în câmpie…