A fost înălțat

„E mai bine pentru voi ca Eu să plec”. Prin plecarea Sa, Isus nu doar că ne-a deschis calea vieții, ci ne-a dat și iubirea Tatălui și a fraților, ca să putem face ceea ce El a făcut și să putem spune ceea ce El a spus, ca să putem merge acolo unde El a mers și pentru a fi martorii Săi.

Întoarcerea Sa la Tatăl înseamnă nașterea noastră ca frați ai Săi.

Acum „Cristos nu mai are mâini, are doar mâinile noastre pentru a face astăzi lucrurile Sale. Cristos nu mai are picioare, are numai picioarele noastre, pentru a ieși astăzi în întâmpinarea persoanelor. Cristos nu mai are puteri, are numai puterile noastre, pentru a conduce persoanele la El. Cristos nu mai are Evanghelii pe care persoanele să le citească, dar ceea ce facem noi cu fapta și cu cuvântul este Evanghelia pe care Spiritul o scrie astăzi” (autor necunoscut, sec. XIV).

Se citește Ps. 133 (132)

Psalmistul ne invită să trăim viața în comuniune cu cei de lângă noi.

Textul din Faptele apostolilor ne prezintă tabloul Înălțării, precum și ce fac apostolii după Înălțarea lui Isus.

Am subliniat în catehezele anterioare că Luca ne-a oferit sinteza Evangheliei, spunându-ne „ceea ce Isus a făcut și a spus”… „După ce a pătimit, S-a arătat viu, a mâncat cu ei, vorbind de lucrurile Împărăției lui Dumnezeu și ca ei să nu plece de la Ierusalim, ci să rămână, așteptând darul Spiritului, făgăduit de Tatăl”…

În F.Ap. 1,1, în limba greacă avem: „Primul cuvânt l-am făcut”, fiind la prima persoană, la plural… De ce Luca folosește pluralul „noi”? Pentru că Luca nu-i singur, ci vorbește comunitatea, și nu numai. Continuând, Luca ne spune că Isus a înviat și vorbește cu ucenicii Săi și, cinând cu ei, „le-a recomandat” – aici vorbește Luca – „să nu se despartă de Ierusalim până nu vor primi făgăduința Tatălui, aceea pe care voi ați auzit-o de la Mine”, iar aici Isus Însuși vorbește…

Acest fapt înseamnă că evanghelistul este conștient că nu face greșeli gramaticale, trecând de la singular la plural, de la „eu”, la „noi”, la „El”, ci dorește să ne spună că atunci când el vorbește (scrie Evanghelia) nu este singur, ci este un Altul, este Eul lui Isus care vorbește prin Cuvântul Său… Pentru că Isus vorbește prin Cuvântul Său, iar azi e Viu și lucrător prin Cuvântul Său.

După ce am înțeles că Luca și Isus vorbesc în/prin Evanghelie, ne-am oprit asupra proiectului de Biserică, pe care Isus însuși ni-l propune: a aștepta Spiritul; a nu ne separa/îndepărta de Ierusalim; și a fi îmbrăcați cu putere pentru a fi martori ai Săi… De la Ierusalim până la marginile pământului.

Odată cu acest text vorbim despre o mărturie, despre un martiriu care pornește de la Ierusalim. Acolo își are centrul, pentru că acolo este crucea, moartea, Învierea și Înălțarea lui Isus, și se răspândește în întreaga lume, neexcluzând niciun om…

Dacă prima Înălțare s-a sfârșit în Templu – așa stă scris în Evanghelia după Luca – această Înălțare nu mai sfârșește în templu, ci în casă, loc în care de acum s-a transferat „mărirea”, adică în noua comunitate.

Acum vom vedea ce fac apostolii în timp ce așteaptă darul Spiritului… Căci așteptarea nu înseamnă că e îndeajuns „să rămână acolo și să aștepte”, căci nu este vorba despre „un tren care trece” și e suficient doar să stai acolo și să-l aștepți… Căci „așteptarea” înseamnă „a tinde spre”, indică o pregătire, pentru că Spiritul Sfânt deja a fost dăruit în totalitate și a fost dăruit odată/o dată pentru totdeauna, în plinătate… Dar primirea Spiritului durează 40 de zile, plus alte 10 zile, adică durează întreaga viață.

Întreaga noastră viață este o pregătire pentru primirea Spiritului.

Nu înseamnă că un om devine cel mai bun pianist din lume prin simplu fapt că spune: „Azi eu vreau să fiu cel mai bun pianist din lume”… Nu! Ci are nevoie de mulți ani de pregătire și, dacă exersează în fiecare zi, poate deveni un pianist bun…

În zilele noastre, trăind în cultura „să le avem pe toate, și imediat să le avem”, credem că pregătirea nu este necesară, deoarece le avem pe toate deja pregătite, iar dacă nu sunt pregătite, credem că nu au valoare… Însă nu! Căci viața înseamnă pregătire. Orice lucru bun are nevoie de pregătire…

E nevoie de o pregătire pentru a primi viața, pentru a crește în iubire, a te maturiza în relații. Toate acestea au nevoie de o pregătire constantă, continuă… Fără această pregătire, antrenament, exersare, nu putem face nimic bun.

Să descoperim felul în care se antrenau apostolii…

Înțelegem textul din Fapte cu ajutorul celui din Evanghelie, căci sunt o singură carte: Evanghelia este comentarea Faptelor, iar Faptele sunt Evanghelia vie, trăită, care se comentează prin cuvintele și faptele lui Isus. Iar viața noastră ar trebui să fie cea de a cincea Evanghelie.

Se citește F.Ap. 1, 9-14

⁹ Și după ce a spus acestea, sub privirile lor, el a fost înălțat și un nor l-a ascuns din ochii lor. ¹⁰ În timp ce erau cu ochii ațintiți spre cer și el se înălța, iată că le-au apărut doi bărbați în haine albe ¹¹ și le-au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Isus, care a fost înălțat de la voi la cer, va veni tot așa cum l-ați văzut mergând spre cer”.

Versetele ne spun despre felul în care trebuie să ne pregătim ca să fim martori, adică să primim Spiritul, iar această pregătire trebuie să o facem mereu… Izvorul nu poate spune: deja am fost izvor o singură dată, deci nu mai trebuie să fac nimic… Nu! Ci trebuie să continue să fie izvor, căci, dacă nu, nu ar mai fi izvor… Spiritul e izvorul vieții noastre, iar din Spirit trebuie să ne adăpăm în mod continuu, altfel murim.

Textul ne descoperă care trebuie să fie pregătirea pentru primirea Spiritului.

Dar, mai întâi de toate, Isus pleacă. Vom vedea semnificația plecării Sale. Plecarea de la noi, despărțirea de noi, înseamnă nașterea Sa în cer, și ne ajută să ne naștem martori pe pământ. În ce fel?

Mai întâi de toate „stând cu ochii fixați pe cer”, iar apoi „privind jos”.

Când sf. Ignațiu s-a dus să viziteze locul Înălțării, a uitat să privească în ce direcție erau îndreptate urmele lăsate de picioarele lui Isus… Era important să vadă direcția pașilor Săi pe pământ… Semnificația întregului discernământ e să vedem care este direcția picioarelor Sale pe pământ… Discernământul înseamnă să vedem în ce direcție trebuie să mergem aici, pe pământ… Apoi trebuie să privim și „în sus”… Vom explica amândouă privirile…

Al treilea element este întoarcerea la Ierusalim: a nu pleca din locul crucii, pentru că din acel loc izvorăsc Spiritul și viața.

Apoi e nevoie să ne „suim în încăperea de sus”. În Evanghelie am văzut că e locul în care s-a celebrat Ultima cină, unde mâncăm cu El și El cu noi, această încăpere mare, deja pregătită, împodobită cu tapete, pe care omul cu ulciorul de apă o va indica; locul despre care Învățătorul întreabă: „Unde este locul odihnei Mele?” Este vorba de interioritatea în care noi ne adunăm împreună…

Ce se face în această încăpere de sus? Toți împreună, așa cum erau – nu înseamnă că apostolii au fost grozavi, pentru că Petru s-a lepădat, ceilalți au fugit – împreună cu Maria și cu alții, după cum vom vedea, stăruiau în rugăciune, în așteptarea Spiritului…

Toate acestea sunt felurile în care și astăzi vine în noi Spiritul și putem deveni martori… Așadar, putem deveni martori dacă privim în sus, dar și în jos; dacă nu ne separăm de izvor, adică de Ierusalim, adică de cruce, de misterul Trupului lui Isus; și rămânem în comunitate, așa cum suntem, uniți în diversitate și stăruind în rugăciune…

Ne vom opri asupra fiecărui mod/fel în parte…

Isus le-a spus ucenicilor „E bine pentru voi ca Eu să plec”…

Despărțirea lui Isus de noi marchează nașterea comunității; mai mult, noi suntem cei care ne despărțim de El și ne naștem la identitatea noastră de ucenici… Isus, cu Înălțarea,
ne-a deschis drumul… El este Întâiul născut dintr-o mare mulțime de frați… Iar în urma Lui, unul după altul, noi toți ne naștem… Până când întreaga omenire se va naște în cer, urmând același drum al lui Isus și mărturia ucenicilor Săi.

Să vedem începutul…

v. 9

⁹ Și după ce a spus acestea, sub privirile lor, el a fost înălțat și un nor l-a ascuns din ochii lor.

„Şi acestea zicând” (Și aceste lucruri zicând)… Se referă la sinteza pe care am văzut-o în primele opt versete… Este vorba de sinteza Evangheliei după Luca, adică sinteza cuvintelor lui Isus și a făgăduinței Spiritului, adică a cuvintelor despre Împărăția lui Dumnezeu…

S-ar părea că e singura dată când se spune că Isus „a spus aceste lucruri”… De obicei se spune: „După ce a zis aceste lucruri… a făcut un alt lucru”… Dar în acest loc nu ni se spune că Isus a mai făcut un alt lucru… Avem doar această afirmație: „Zicând aceste lucruri”… Se întâmplă că în aceste lucruri Se desparte…

„Aceste lucruri” – care sunt sinteza vieții Sale – deja implică despărțirea și nașterea noastră… „Aceste lucruri” privesc Împărăția lui Dumnezeu și mărturia noastră…

„Plecarea Sa” nu este ceva diferit de „a spune aceste lucruri”.

De fapt, „pe când ei priveau, S-a înălţat”, a fost dus sus, în înălțime… Adică, Isus pleacă. După aceste cuvinte, El se desparte…

Ce au simțit ucenicii?

Noi imediat credem că s-au simțit orfani, dezolați, întristați pentru că El a plecat… Însă în Evanghelia după Luca stă scris că ucenicii „s-au întors plini de bucurie”… Dar nu pentru că Isus a plecat…

Ci erau plini de bucurie pentru că El S-a înălțat…

Începutul călătoriei lui Isus la Ierusalim (cf. Lc. 9,51) este: „Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale”, altfel spus, înălțarea este scopul, destinația călătoriei lui Isus. Este vorba de înălțarea Sa în mărirea Tatălui. Indică drumul Său, în sfârșit, împlinit…

Nu înseamnă că, înălțându-Se la cer, se îndepărtează de noi, ci El mereu va călători căutându-i pe ai Săi, așa cum s-a întâmplat cu ucenicii aflați în drum spre Emaus.… Isus va fi mereu pelerin.

Chiar dacă nu mai avem prezența Sa fizică – prezența Sa fizică era limitată în spațiu și timp – avem prezența Sa în Spirit; adică mai înainte El era cu noi, dar acum El este în noi; mai înainte ei vedeau Fața Sa când El era prezent, dar acum, după ce S-a înălțat, Fața Sa devine fața noastră, transfigurată (schimbată la față) în Fața Sa, prin lucrarea Spiritului și prin Cuvânt…

În întoarcerea Sa la Tatăl noi vedem sensul împlinit al întregii istorii a lumii: lumea vine de la Dumnezeu și se întoarce la El. Ne referim la materia trupului nostru… Isus este Întâiul născut, este Capul care a venit la lumină (s-a născut) și va urma să se nască tot trupul, care este întregul univers, pentru că tot universul este Trupul lui Dumnezeu. „Toate au fost create în El, prin El și pentru El. Și toate subzistă în El, și în afara Lui nimic nu există din toate câte sunt”…

Iar Capul acestui „în El” deja s-a născut, iar în urma Lui vor urma să se nască toate, datorită mărturiei noastre

E important să vedem că Înălțarea oferă (este) sens/semnificație vieții și istoriei fiecărui om…

Isus a spus: „Nu stă în puterea voastră să cunoașteți timpurile și momentele”. Prin „timpuri” înțelegem „epocile istorice ale istoriei umane”, iar „momentele” exprimă „intervențiile lui Dumnezeu în istorie”.

De ce?

Pentru că fiecare timp și fiecare moment este acesta din prezent, un moment în care putem, prin ascultarea Cuvântului, să fim generați ca fii ai lui Dumnezeu și să ne naștem la viața nouă… Iar Isus este Cel dintâi care s-a născut la viața nouă.

În Înălțare noi descoperim marele mister al omului… În Scrisoarea către efeseni Pavel spune că „Noi deja suntem morți împreună cu Cristos, împreună îngropați cu El, împreună înviați cu El, împreună cu El șezând la dreapta Tatălui”. Iar în Scrisoarea către coloseni spune: „Viața noastră deja este ascunsă în cer, în Cristos. Când se va arăta Cristos, atunci vom vedea cine este El și cine suntem noi”… Dar deja locuim în cer, în El… În Scrisoarea către romani notează că: „Întreaga creație geme/suspină în durerile nașterii, așteptând revelarea măririi fiilor lui Dumnezeu”, căci și creația este supusă căderii și răului, dar dacă noi suntem răscumpărați din rău, ne naștem la viața autentică și întreaga creație e generată… „Suspină în durerile nașterii, așteptând revelarea măririi fiilor lui Dumnezeu”.

Prin urmare, plecarea/Înălțarea lui Isus este culmea fără de sfârșit a întregii istorii, adică ne arată unde vom sfârși… Și nu este un lucru mic…

Unde se va sfârși lumea? Unde se va sfârși viața noastră? Acolo, în această mărire, în această frumusețe a Înălțării Fiului! În a fi înălțați.

Când se folosește cuvântul „a înălța” în evanghelie (cf. Lc. 9,51), se spune: „Se împlineau zilele Înălțării Sale”. „Înălțat” înseamnă și a fi înălțat pe cruce, dar și a fi înălțat la cer… „Înălțarea” era gestul făcut de tată când i se năștea un fiu: îl înălța și-l recunoștea… Înălțarea exprimă momentul în care e recunoscut fiul: se naște ca fiu.

Noi suntem rânduiți să fim recunoscuți și înălțați tocmai în această istorie caracterizată de durerile nașterii, prin care a trecut și Isus, nu într-o istorie mai bună…

Cuvântul „înălțare” înglobează întreaga densitate a celei de a doua părți a călătoriei la Ierusalim, descrisă în Evanghelia după Luca, unde se vorbește despre „înălțarea” lui Isus, care va fi crucea, dar, în realitate, crucea este mărirea Sa; deci, această înălțare înseamnă a ajunge la Tatăl prin iubirea fraților, întâlnindu-i pe toți în crucea Sa.

Prin faptul că e „înălțat”, Isus nu dispare, ci „un nor L-a luat de la ochii lor”…

Norul a însoțit călătoria lui Israel în pustiu; și Maria întâlnește norul…

Un nor L-a luat/L-a ridicat de la ochii lor… Înseamnă că între El și ochii noștri se află norul…

„Norul” este însuși Dumnezeu care-Și conducea poporul în pustiu; norul care producea umbra pe timpul zilei și lumina pe timpul nopții; norul e simbol al fecundității. Așadar, tocmai El, plecând, a împlinit exodul definitiv spre libertatea fiilor lui Dumnezeu și acum ne conduce prin acest nor: norul este prezența lui Dumnezeu. Așadar, acum El e prezent în grad maxim, conducându-ne pe noi toți la exodul Său…

Odată ce a dispărut/a plecat Trupul lui Cristos, avem un nor care, am putea spune, e mai prețios decât Trupul Său… Acest nor, care-L ascunde și ni-L revelează, este Cuvântul; Evanghelia este prezența Sa fără echivoc, unde e scris ceea ce El a făcut și a spus. Alte lucruri nu mă interesează… Prin Evanghelie El ne spune ce trebuie să zicem și să facem.

Din nor a ieșit vocea la „Schimbarea la față”, vocea Tatălui care a spus: „Ascultați-L pe El, omul-Isus”…

Așadar, de acum avem un ghid sigur. El deja e prezent în nor, care e Cuvântul și Pâinea; e Cuvântul care e Pâine, care e viața concretă, care e Euharistie, ceea ce facem în amintirea Sa… De acum, aceasta este viața noastră…

Acest nor ne amintește de momentul în care, la consacrarea Templului, în templu a intrat mărirea lui Dumnezeu sub formă de nor… Acest fapt înseamnă că de acum noi suntem Templul lui Dumnezeu… Acest nor stă deasupra noastră.

Iezechiel vede acest nor – mărirea Domnului – care pleacă de la Ierusalim, din templu, deci iese mărirea Domnului și se îndreaptă spre Muntele Măslinilor, apoi pleacă și se așază peste toți fiii lui Israel aflați în exil, pentru a se așeza peste toți și a face din toți locuința Sa… E simbolul drumului pe care-l vor face ucenicii: oriunde vor merge cu Pâinea și cu Cuvântul – cu Cristos adevărat – mărturisit, peste tot va ajunge mărirea și întreaga lume va fi Templul lui Dumnezeu.

Iez. 11 subliniază: acesta va fi noul legământ, inima nouă, spiritul nou, „Căci voi lua de la voi inima de piatră”.

Și Mariei i se spune: „Spiritul te va umbri”, făcând aluzie la nor…

Norul indică o prezență mai puternică decât prezența fizică a lui Isus. Când trăia pe pământ, El era numai acolo unde Se afla; dar acum, prin nor, este prezent peste tot, a ieșit din Templu și s-a dus pe Muntele Măslinilor, e prezent în întreaga lume prin Cuvântul care se vestește în toată lumea… Și oriunde este vestit, Isus e prezent. Oricum El e prezent, dar când este vestit, noi devenim conștienți de prezența Sa.

Acest nor „Îl ia de la ochii noștri”, adică El nu mai stă înaintea ochilor noștri, căci avem acest nor care stă sub El, și aceasta este prezența Sa.

Pe noi, norii ne deranjează, dar norul e totul: fără nor nu avem apă, nu avem viață, există doar pustiul, nu se poate trăi… Norul e fecunditate, e viață, e făgăduință a oricărui bine, e binecuvântare.

Acest Cuvânt acum este norul pe care-l avem înaintea noastră. Din această cauză Luca începe spunând: „Deja am făcut primul Cuvânt despre ceea ce Isus a făcut și a spus”, iar ceea ce Isus a făcut și a spus, acum noi – conduși de acest nor – vom spune și vom face…

Cartea exodului se încheie la cap. 40, 37-38 vorbind despre mărirea Domnului, care conduce poporul Său precum un nor…

Să ascultăm Ex. 40, 36-38.

Plecarea lui Isus nu-i o plecare, ci e o prezență mult mai profundă, care ne ajută să străbatem același exod al Său… El a ajuns la destinație, dar mereu e cu noi și ne protejează prin acest nor care ne conduce în timpul vieții. Iar norul e luminos, e Cuvântul care ni-L revelează pe Dumnezeu.

vv. 10-11

¹⁰ În timp ce erau cu ochii ațintiți spre cer și el se înălța, iată că le-au apărut doi bărbați în haine albe ¹¹ și le-au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Isus, care a fost înălțat de la voi la cer, va veni tot așa cum l-ați văzut mergând spre cer”.

Dintr-odată (pe neașteptate), între ei și nor apar doi oameni.

Textul ne spune că ei „erau privind” cerul. Folosește cuvântul „erau”, adică ființa lor constă în a fixa cerul… Nu stăteau să fixeze, ci „erau”… Ființa lor este a sta acolo și a privi acolo. De ce?

Pentru că deja inima lor locuiește în cer.

Având omul o poziție dreaptă și dormind pe spate, a privit cerul; și tocmai privind cerul, omul înțelege lucrurile pământului. Altfel spus, întreaga știință s-a născut privind cerul, mișcarea stelelor, anotimpurile, sărbătorile, ritmul, matematica, muzica, dansul, știința… Toate au apărut datorită privirii cerului… Apoi traducându-le/transpunându-le pe pământ….

Privind cerul, omul „consideră”, adică „stă cu stelele”, până când vede steaua sa; apoi „dorește”, încetează să mai privească stelele, și umblă pe pământ în funcție de ceea ce a văzut.

Să ținem cont de această dimensiune a privirii în sus.

Pentru noi, acum „cerul” nu e gol. Cerul înseamnă „Dumnezeu”, pentru că termenii „cer” și „Dumnezeu” au aceeași rădăcină. „A privi cerul” înseamnă „Ce privești, dacă nu-L privești pe Dumnezeu?”

Este limpede că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar avem norul, adică acea prezență, care e un Cuvânt precis, care este ceea ce Trupul lui Isus a făcut și a spus în mijlocul nostru. Aceasta este prezența…

Iar noi știm că Isus pe care L-am cunoscut, care ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi, este acolo, la Tatăl.

Omul locuiește unde îi este inima. Pavel spune: „Viața mea e Cristos”, deci Cristos e viața noastră.

Problema nu-i să privim în ce fel e făcut cerul, ci în ce fel mergem în cer.

Dar în cer știm că Isus a ajuns la țintă, și e ținta la care toți vom ajunge. Isus ne-a arătat și cum să ajungem la țintă. Noi stăm să privim… Dar e periculos să privim doar cerul. Din această cauză există „doi oameni”, și nu „doi îngeri”.

„Şi privind ei cerul, pe când El mergea”… Verbul e la imperfect, fapt care înseamnă că Isus continuă încă să meargă spre cer… Căci Înălțarea încă nu s-a încheiat, se va încheia când toți vom ajunge în cer în urma Sa. Nașterea a început: Capul deja a ajuns la lumină (s-a născut), acum urmează să ajungă tot trupul; întreaga creație în urma Sa, care se înalță la cer grație mărturiei.

Textul nu spune că „a plecat” în cer. Și așa toate s-au încheiat. Ci „pleca”, adică El continuă să plece la cer…

Și avem „doi bărbați” care explică semnificația Cuvântului, la fel ca îngerii. De fapt, apostolii sunt numiți îngeri. În Lc. 9, 51-52 stă scris: Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale, Isus a trimis vestitori – adică a trimis apostolii – înaintea Lui; a trimis doi îngeri să vestească, să pregătească drumul oriunde El trebuia să ajungă.

Acești „doi bărbați” sunt apostolii care vestesc semnificația Cuvântului. Și fac aluzie și la cei doi bărbați care stăteau cu Isus în episodul Schimbării la față, îmbrăcați în haine albe. Despre ce vorbeau ei? Despre Isus!

Apostolii sunt ca Legea și profeții, care vorbesc de Isus, și sunt întruparea constantă a Cuvântului pe care L-au ascultat, L-au văzut, și pe care ni-L transmit și nouă. Și ne explică semnificația Cuvântului.

Și apostolii sunt vestitorii Învierii… Iar saducheilor, care negau învierea și au întrebat a cui soție va fi la Înviere cea care s-a căsătorit cu șapte bărbați, Isus le răspunde: „Voi nu înțelegeți, pentru că, în lumea care vine, toți vom fi fiii Învierii”

„Fiii Învierii” sunt „la fel ca îngerii”. Iar apostolii sunt numiți îngeri. Și apostolii sunt martori ai Învierii. Înseamnă că Cuvântul – acest nor – este exprimat de cel care-l vestește, iar mesagerul e un înger care vorbește în numele lui Dumnezeu și e Însuși Dumnezeu cel care vorbește, deoarece Cuvântul Său ajunge la noi. În acest sens, toți suntem îngeri…

Ce fac acești îngeri?

„Au stat lângă ei”, s-au apropiat de ei…

Ce a făcut Isus după Învierea sa? S-a apropiat de ai Săi…

Textul nu spune că „s-au apropiat”, ci că „se făcuseră” și continuă să se facă aproape, căci în limba greacă avem din nou imperfectul… Altfel spus, în mod constant acest Cuvânt ne va fi aproape și ne va explica și ne va ajuta să trăim; ne pregătește să primim Spiritul, ca să putem face și spune ceea ce Isus a făcut și a spus…

Căci, dacă nu există vestirea Cuvântului, nici Spiritul nu vine. Ce Spirit vine, dacă nu știm ce este?

La catehezele biblice noi am descoperit ceea ce Isus a făcut și a spus…

„Îmbrăcaţi în haine albe”… Hainele albe sunt oglindirea lui Isus înviat. La Schimbarea la Față se spune că hainele sale erau strălucitoare… Noi oglindim lumina acestei străluciri, albul, din mărire în mărire, până când vom fi în totalitate schimbați la față în El…

Despre numărul „doi”… Apoi vor fi amintiți apostolii „doi câte doi” amestecându-le numele… Dacă mai înainte erau enumerați frații: Petru și Andrei, Iacob și Ioan… Acum numele apostolilor nu mai sunt enumerate după trup, ci după Spirit, doi câte doi…

Pentru că Spiritul e Spirit de comuniune și de iubire, iar comuniunea și iubirea, pentru a fi vestite, au nevoie de cel puțin doi oameni… Din această cauză sunt trimiți mereu „doi câte doi”…

Prima comunitate trebuia să elaboreze două „absențe”, nu una. Cea dintâi e absența morții, adică prima comunitate se destramă înaintea crucii, iar Înviatul merge să-i adune; apoi avem această absență care e o prezență, dar care e o absență, adică norul… Iar poporul în deșert se mișcă în funcție de nor…

La Înălțare, ucenicii puteau cugeta: „Ce bine că nu e Capul cu noi!”

Însă toți am fi fără cap, nu am mai gândi, am sta acolo să pierdem vremea…

Plecând, Isus ne lasă liberi și responsabili… El nu este un tiran care ne stăpânește…

Isus a celebrat de trei ori Paștele la Ierusalim… Așadar, cam doi ani Și-a desfășurat ministerul public… După ce și-a împlinit lucrarea răscumpărării, Dumnezeu nu ne părăsește, ci ne lasă liberi și responsabili…

În relațiile dintre noi nu trebuie să-l sufocăm pe celălalt, nu trebuie să pretindem ca celălalt să fie supusul nostru, pentru că noi trebuie să comandăm mereu… Nu!

E frumos că Isus a plecat… Plecarea e semnul maxim al iubirii… Iar călătoria noastră constă în a-L ajunge; sensul vieții e să-L ajungem… Și ajungem la El tocmai trăind ca El; devenind ca El…

Și deja inima noastră e acolo sus, pentru că Îl iubim, pentru că El ne-a iubit până la
a-Și da viața pentru noi, care suntem cei care L-au ucis…

E vorba de o viață în iubire și libertate, dar care ne dă întreaga responsabilitate a creației și a relațiilor dintre noi, pentru a le trăi într-un mod nou, după modelul Său… Fără să ne sufocăm… Și ne dă toate instrumentele: o mare încredere și o iubire infinită care ne lasă liberi…

Ce spun acești doi bărbați?

„Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer?”

De patru ori se repetă cuvântul „cer” în aceste două versete. Așadar, cerul e important!

„De ce staţi privind la cer?”…

De ce mă întrebi? Îl privesc pentru că mă interesează! În cer este El!

Vrei să știi un lucru? „Acest Isus care S-a înălţat [care a fost luat sus: Tatăl Îl ia sus…] de la voi la cer, astfel vine”… Traducerile spun „va veni”. În limba greacă se folosește viitorul. Grecii și latinii separă timpul în: trecut, prezent și viitor. Evreii însă au timpul împlinit și timpul neîmplinit. Pentru ei timpul mereu e la prezent: cel împlinit și cel neîmplinit… Așadar, acest „va veni” trebuie tradus cu „vine”… Încă nu e împlinită venirea Sa, dar deja vine.

Și cum va veni mereu? Cum vine?

În același mod în care L-ați văzut mergând spre cer!

Cum L-am văzut?

În acest loc se folosește trecutul pentru că acțiunea de dinainte este terminată.

L-am văzut în ceea ce El a făcut și a spus.

Noi, urmând drumul (direcția) a ceea ce El a făcut și a spus, pricepem că Isus se întoarce cu ajutorul picioarelor noastre: întoarcerea noastră la El este întoarcerea Lui la noi!

A doua Sa venire depinde de noi!

El nu întârzie să vină – căci El a făgăduit că va veni – ci noi întârziem să-l ajungem, să-L urmăm… Așadar, noi nu mărturisim; noi facem opusul celor pe care El ne-a spus să le facem… Dar El oricum vine. Și vine prin noi, pentru că vine în același mod în care a plecat.

Cum a plecat?

Ai văzut ce a făcut și a spus?

În același mod, dacă tu ești martorul Său, dacă vestești ce a făcut și a spus, El se întoarce. Este vorba de întoarcerea Sa „în noi”, pentru că noi mergem la El…

Astăzi, întoarcerea Sa e lăsată pe seama responsabilității noastre.

Pe această temă, Luca e articulat chiar și-n evanghelie. Dacă ceilalți evangheliști au un singur discurs despre sfârșitul lumii, este adevărat că și Luca are un discurs despre sfârșitul lumii – un discurs prezent în toate evangheliile – așezat mai înainte de Pătimirea și de Învierea Sa, pentru a spune că lumea deja s-a încheiat prin moartea și învierea lui Isus, deci aceasta este escatologia din trecut… Apoi Luca  – și ceilalți – are o escatologie viitoare: cea a lumii! Altfel spus, aceeași escatologie care i s-a întâmplat lui Isus, i se va întâmpla lumii întregi.

Acestor două escatologii Luca le adaugă alte două, care în ceilalți evangheliști sunt implicite… Cea dintâi e escatologia prezentă: așa cum s-a întâmplat în vremea lui Noe, că toți au murit, dar Noe ce făcea? El făcea ceea ce făceau ceilalți: se căsătoreau, munceau, trăiau viața de zi cu zi… Dar Noe, trăind viața de zi cu zi, și-a construit arca mântuirii; ceilalți însă s-au scufundat… Acest fapt înseamnă că tocmai în viața de zi cu zi noi deja trăim escatologia: o trăim în lucrurile pe care le facem cu Spiritul Domnului… Nu înseamnă că stăm să așteptăm ceea ce va veni…

Apoi, cealaltă escatologie cotidiană este Euharistia. Tocmai trăind Euharistia – trăind-o în fiecare zi, în fiecare moment – noi trăim moartea egoismului și învierea la iubire și la viața veșnică. Și se împlinește în noi, în fiecare moment, încă un pas, spre revelarea plină a măririi.

Întoarcerea Domnului nu înseamnă că stăm acolo, pe loc, să așteptăm să Se întoarcă, ci înseamnă că El așteaptă ca noi să mergem acolo unde El deja a ajuns!

El Se întoarce. Să ne amintim Mt. 25: „Când te-am văzut?”… „Nu M-ați văzut? Eram înfometat, însetat, gol, întemnițat, bolnav…”. Altfel spus, Isus Se întoarce în prezent, azi, în toți frații noștri.

La fel cum El s-a făcut aproapele fiecărui frate, pentru că era Fiul Tatălui – și din această cauză a venit Împărăția – noi, făcându-ne frații celor din urmă, ne facem frații Săi și fiii lui Dumnezeu și ai venirii Împărăției, până când Dumnezeu va fi totul în toți și în toate.

De acum, adică după Înălțare, întoarcerea lui Isus suntem noi. Din acest motiv ne-a fost scris Primul Cuvânt despre ceea ce Isus a făcut și a spus, adică pentru ca noi să facem și să spunem aceleași lucruri, adică să-L mărturisim.

Astfel are semnificație întreaga istorie a responsabilității noastre, ca fiind locul întoarcerii Domnului prin mărturia noastră.

Noi suntem atenți la Înălțare, dar în baza celor spuse, la fel de importante sunt cuvintele care vorbesc despre „așa Se va întoarce”…

În Evanghelia după Luca, când Îl întreabă „Când va veni Împărăția lui Dumnezeu?”, Isus răspunde: „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în mod spectaculos, nu e obiect al speculațiilor, deși toți vor vedea”… Și concluzionează: „Împărăţia lui Dumnezeu este deja înăuntrul vostru/în mijlocul vostru” (Lc. 17,21). În acel timp era Isus „în mijlocul nostru”, pentru că Isus era Împărăția lui Dumnezeu, deoarece El trăia ca fiu și frate; iar acum e „în mijlocul nostru”, fiind prezent în toți sărmanii Isuși care ne cheamă să trăim ca frații. Și trăind ca frații, noi devenim fii.

Și e „în mijlocul nostru” până când intră în noi, dacă-L iubim și dacă deschidem ușa tuturor celor pe care-i excludem. Atunci Împărăția lui Dumnezeu este în noi

Texte utile:

• Ex. 40, 34-38;
• Num. 9, 15-23;
• Iez. 11, 22-25;
• Lc. 1, 26-38; 12, 35-49; 17, 20-18,8; 21, 5-24.