Fapte 11,1-18

Credincioşii tăiaţi împrejur se împotriveau

„Cine eram eu, ca să-L pot opri pe Dumnezeu”?

Faptele apostolilor, la fel ca Evangheliile, mereu sunt actuale, tot la fel cum mereu aceleași sunt problemele omului și ale Bisericii.

Oamenii din fiecare epocă sunt chemați să trăiască și să înfrunte aceste probleme. Greșeala cea mare constă în a nu le recunoaște sau în a se preface că ele nu există.

Biserica dăinuie de-a lungul vremii pentru că Cuvântul lui Dumnezeu o cheamă să se convertească în fiecare zi.

Dumnezeu continuă în lume opera Sa de creator pentru ca, datorită libertății omului, să avem pământ nou și cer nou (2Pt. 3,13). Atunci El va fi „toate în toți” (1Cor. 15,28).

Însă nouă, noutatea ne inspiră frică, deoarece ne cere să facem un pas înainte spre necunoscut.

Realitatea nu este problematică, decât pentru cei care vor să o nege. Însă noi avem posibilitatea să privim problemele ca fiind o ocazie de maturizare.

În textul din Faptele apostolilor găsim eforturile, greutățile și bucuriile primei comunități care, cu uimire, descoperă încet, încet, că piedicile interioare (crizele) și cele exterioare (prigoanele) sunt momente de maturizare/creștere.

Derularea istoriei este precum o cursă de sărituri peste garduri/obstacole. Cel care se blochează, se sustrage lucrării lui Dumnezeu și lucrării sale în calitate de colaborator al Său.

În textul nostru găsim obstacolul prin excelență, care este sminteala: ceva de care ne împiedicăm, cu pericolul de a cădea.

Petru îi smintește pe frații săi tradiționaliști, care-l contestă. Și el a fost scandalizat de Isus, când Mântuitorul l-a numit „satană” (Mc. 8,33), după cum s-a smintit când a auzit glasul din cer, care i-a spus să mănânce hrană necurată.

Isus, de fapt, este piatra de sminteală pentru toți (Mc. 14,28). A Sa este sminteala crucii (1Cor. 1,23), mântuirea fiecărui om pierdut și, din această cauză, îi smintește tocmai pe cei care sunt cauză de pierzanie.

Isus ne-a spus să nu-i smintim pe cei mici și pe cei pierduți, însă El, de la începutul și până la sfârșitul vieții Sale, i-a smintit pe arhierei, pe cărturari și pe farisei. Să ne amintim că a intrat cu biciul în Templu (Io. 2,13); a fost etichetat ca hulitor (Mc. 2,6), ieșit din minți (Mc. 3,21), îndrăcit, aliat al lui Belzebut (Mc. 3,22) și samaritean (Io. 8,48).

Printre persoanele religioase, mereu i-a smintit, dincolo de rudeniile și de ucenicii Săi, pe toți cei puternici, înțelepți și drepți…

Evanghelia este veșnică: așa era atunci, așa este astăzi și așa va fi mereu, până când Îl vom vedea pe Dumnezeu față în față.

În zilele noastre, s-ar părea că Biserica are ca grijă principală faptul de a
nu-i sminti pe „hiper-credincioși”, pe tradiționaliștii care se pun împotriva Tradiției. De fapt, aceștia trădează Evanghelia, pentru că nu o transmit/vestesc săracilor, celor mici și celor marginalizați.

Tocmai cu aceștia din urmă s-a identificat Fiul Omului, până la a Se face blestem și păcat (Gal. 3,11-13; 2Cor, 5,21), pentru a-i mântui pe toți. Iar noi suntem mântuiți prin ceea ce le facem lor (Mt. 25,31).

Dacă Petru nu depășește această sminteală, mai întâi din interiorul său și apoi din interiorul comunității (a credincioșilor mai apropiați lui), nu-și îndeplinește misiunea sa de a vesti Evanghelia tuturor neamurilor și tuturor culturilor.

În zilele noastre și noi vrem să-i învățăm pe toți „legea noastră și limbajul nostru”. Dar astfel îi smintim pe cei mici și pe cei de departe, doar pentru a nu ne incomoda/deranja pe noi înșine. Însă, la fel ca Isus și sf. Pavel – dar, cu efort, și Petru – trebuie să învățăm să ne facem „toate pentru toți” pentru a mântui cu orice preț pe cineva (1Cor. 9,22).

În loc să-i învățăm pe alții alfabetul nostru – adică a noastră cultură – noi trebuie să ne „înculturăm”, învățând alfabetul lor.

Pavel se simte dator să vestească Evanghelia grecilor (păgânilor) și barbarilor, și din această cauză o vestește până la Roma (Rm. 1,15). De fapt, Roma indică inima lumii păgâne, loc în care conviețuiesc robii din întreaga lume.

Isus vorbea cu simplitate mulțimii despre Împărăția lui Dumnezeu pentru ca toți să poată înțelege. Dar vorbea cu duritate împotriva tradițiilor pe care ni le inventăm și pe care noi le transmitem, anulând/zădărnicind Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Mc. 7,1ș.u).

„Tradiția” noastră fundamentală, pe care suntem chemați să o transmitem tuturor, este Euharistia: Trupul lui Isus dat pe mâinile noastre, ale păcătoșilor, pentru a se face hrana noastră a vieții noi (cf. 1Cor. 11,23ș.u).

Dacă Biserica este preocupată doar să nu-i smintească pe cei puternici și pe cei care sunt convinși că au dreptate, trădează Evanghelia: și-a trădat misiunea.

Există o schismă/ruptură gravă a Bisericii față de lumea la care este trimisă. Acest fapt depinde de mondenitatea noastră: în loc să-i slujim pe alții, vrem ca alții să ne slujească pe noi, ideile noastre și instituțiile noastre.

Ne-am construit „mica noastră lume antică” și nu vrem să ieșim din ea, ci o propunem în mod greșit ca fiind Împărăția lui Dumnezeu… Astfel, ne înșelăm pe noi și-i smintim pe cei mici la care suntem trimiși.

Biserica din Ierusalim s-a smintit și-l contestă pe Petru pentru că a intrat în casa unor păgâni și mănâncă cu ei…

Petru se apără, mărturisind cât de mult a fost el smintit de vocea din cer și povestește vedenia lui Corneliu, întâlnirea cu el și coborârea Spiritului Sfânt peste toți cei din casa sa, la fel cum, mai înainte, coborâse peste apostoli.

Însuși Dumnezeu a condus întreaga istorie smintind credincioșii, cu scopul de a-i deschide față de frați. Petru încheie, spunând: „cine sunt eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu?” (v. 17).

Petru, la fel ca ei, a încercat să-L împiedice, dar n-a reușit să-L împiedice pe Dumnezeu să împlinească planul Său mântuitor…

Când vom înțelege acest adevăr? De fiecare dată când Dumnezeu lucrează, pentru noi lucrarea Sa este o sminteală… E într-adevăr o sminteală și „paradoxal” tot ce face și ce Se face pentru noi, moare pe cruce pentru noi, cei ce-L ucidem.

Lucrarea lui Dumnezeu cu Petru și Corneliu este povestită de trei ori: mai întâi estre descrisă în direct, apoi este povestită de două ori. Și subliniază istoria continuă a fidelității lui Dumnezeu și împotrivirea noastră față de ea. Domnul este stăruitor/încăpățânat în a lucra pentru a ne ajuta să fim dispuși să primim harul Său, iar noi suntem încăpățânați în a refuza primirea harului Său.

Frații săi îl acuză pe Petru că „a intrat” la cei netăiați împrejur și că „a mâncat cu ei”.

Această temă, dezvoltată printr-o înțelepciune crescândă, ocupă cc. 10-15 din F. Ap.

Încălcarea lui Petru este esența creștinismului, deschisă fiecărui om, făcând abstracție de apartenența sa religioasă, culturală ori de rasă. De fapt, Dumnezeu s-a revelat în trupul Fiului omului, care s-a făcut fratele fiecărui om. Din această cauză este Fiul lui Dumnezeu. Și-n El Dumnezeu s-a arătat Tatăl fiecărui om.

„A intra” și „a mânca” – a fi oaspeți și a trăi împreună ca frații care se primesc unul pe celălalt – este singura lege care împlinește orice lege (cf. Rm. 13, 8-19), fără a discrimina pe cineva. Este singura lege care ne unește pe toți.

Dar nu este o unire „antropomorfă”, în care unul îl mănâncă pe celălalt, așa cum se întâmplă în fiecare religie: „Cine nu este cu noi, este diferit de noi, deci este împotriva noastră”. De fapt, în textul nostru, Petru mănâncă împreună „cu” celălalt, creând o comuniune de iubire, fapt care presupune diversitatea, și valorifică limitele și diferențele. Numai astfel putem genera alți oameni și numai astfel continuă viața pe pământ.

„A se găzdui” reciproc și „a mânca împreună” – în loc de a se mânca unul pe celălalt – este esența fiecărei relații: în cuplu, în familie, în comunitate, în interiorul statului, între națiuni.

În zilele noastre lumea este un „sat global”. În timpul nostru, omul, în sfârșit, este constrâns să-l găzduiască pe oricare altul diferit de sine ca pe un frate, căci altfel devine imposibilă viața pe pământ.

Odată cu moartea pe cruce a Fiului omului – omorât de religie, de cei puternici și, simbolic, și de ucenicii Săi care-L părăsesc – Dumnezeu a creat unitate între toți fiii Săi răspândiți în lume (cf. Io. 11,52; 1Io. 2,2; Ef. 3, 13-18).

Libertatea fiilor lui Dumnezeu, rod al crucii Fiului omului, este esența Scrisorii către galateni; este lozinca creștinismului: Dumnezeu este pentru om, pentru ca fiecare om – tocmai făcându-se fratele fiecărui fiu de om – să devină ca Dumnezeu. În această comuniune fiecare diferență devine relativă numai pentru a intra în relație cu celălalt.

Și acea diferență care ne deosebește de alții – adică tăierea împrejur, semn al apartenenței la „noi”-ul alianței – este păstrată, dar nu mai creează discriminare: este păstrată ca semn al „diversității” care se deschide față de oricare altul, tot așa cum se deschide față de Altul.

Astfel, fiul cel mare (Israelul) se deschide față de fiul cel mic (popoarele) și se însănătoșește rana lui Cain – rădăcină a oricărei fraternități negate și negare a Paternității.

Acum alianța – după cum i-a fost făgăduită lui Avraam – se extinde la fiecare om (Gen. 12,3), la fiecare „trup” (Ioil 3,1).

Împărțirea versetelor:

  1. 1: noutatea faptului: păgânii sunt ca apostolii și ca frații iudei;
  2. 2-3: cei tăiați împrejur îl acuză pe Petru că „a intrat” și „a mâncat” la un păgân;
  3. 4-12: Petru înțelege sminteala lor și, la rândul său, mărturisește sminteala sa față de îndemnul glasului lui Dumnezeu;
  4. 13-14: Petru povestește vedenia lui Corneliu;
  5. 15-17: povestește darul Spiritului: cine sunt eu să-L împiedic pe Dumnezeu?
  6. 18: au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu pentru cei păgâni…

Se citește Ef. 2, 11-18

11 De aceea, amintiți-vă că voi odinioară erați păgâni după trup, numiți „necircumciși” de cei care se numesc „circumciși” în trup de mână omenească, 12 pentru că erați în timpul acela fără Cristos, lipsiți de cetățenia lui Israel, străini de alianțele promisiunii, fără să aveți speranță și fără Dumnezeu în lume. 13 Dar acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Cristos. 14 Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor, desființând în trupul său ura, 15 legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca pe cei doi să-i întemeieze într-un singur om nou, făcând pace, 16 și să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimicit ura. 17 Venind, el a vestit pacea pentru voi care erați departe și pacea pentru cei care erau aproape, 18 căci, prin el, amândoi avem intrare deschisă într-un singur Duh la Tatăl.

În acest text, sfântul Pavel descrie esența vieții, a sensului întregii misiuni a lui Isus.

Aici ni se ne vorbește despre Dumnezeu care vrea să facă din toți oamenii – toți fiind diferiți – o unitate în diversitatea lor; Domnul vrea să facă pace cu toți și între toți oamenii, pentru că toți sunt fiii Săi, și în Cristos toți suntem una.

Toți am fost cugetați în Fiul – toți suntem fii – toți am fost creați prin Fiul și pentru El și nu există nicio diferență între oameni.

Isus este Fiul lui Dumnezeu – El s-a numit fiul omului – pentru că s-a făcut fratele tuturor oamenilor. Așadar, Isus este Fiul lui Dumnezeu, pentru că este egal cu Dumnezeu, pentru că-i iubește pe toți oamenii.

Pentru a atinge actualizarea acestui proiect – care este esența creștinismului – autorul Faptelor apostolilor întreprinde un drum lung.

Am notat că la început, primii apostoli erau doar iudeii care credeau că Isus este Mesia. Apoi, puțin câte puțin, cei din prima comunitate se deschid față de „eleniști”, adică față de acei iudei din diasporă, care locuiau în afara teritoriului lui Israel, sau care se întorseseră în Israel… Iar acești iudei, care intraseră în legătură cu păgânii, au început să vestească Evanghelia și-n afara Iudeii, și-n afara Israelului. Dar mereu vestesc Evanghelia iudeilor.

Am subliniat cele două preludii (ceea ce anunță o acțiune): istoria eunucului și cea a lui Corneliu. Ei sunt cei dintâi doi păgâni – anticipare a noastră, a tuturor – care fac parte din poporul lui Dumnezeu.

Mai înainte de a citi textul să ne amintim câteva lucruri fundamentale:

Nu înseamnă că Dumnezeu a creat lumea odată, când era tânăr și voinic, și apoi, dotând-o, a lăsat-o să meargă înainte, până când, la urmă, o va dota definitiv. Creația lui Dumnezeu este continuă: El creează acum lumea; viața niciodată nu-i veche, repetată, ci mereu e nouă, e mereu o lucrarea creatoare. Iar Dumnezeu creează constant în istorie și lucrează/acționează liber. Domnul are nevoie ca ochii noștri să recunoască lucrarea Sa, ca să n-o împiedice; și El are nevoie ca libertatea noastră, în sfârșit, să fie recunoscută de toți.

Deoarece proiectul Său este ca noi toți să fim frați, înseamnă că, până când noi nu colaborăm la acest proiect, El nu poate să-l îndeplinească.

Dumnezeu lucrează mereu pentru a ne arăta acest adevăr. Fiul ni s-a arătat pe cruce atunci când și-a dat viața pentru dușmani.

Dar ne este greu să înțelegem acest adevăr. Și riscăm să facem din Creștinism o religie în opoziție cu celelalte. Însă Creștinismul nu se opune niciunei religii.

Dumnezeu nostru – când a venit pe pământ – mereu i-a smintit pe toți: fariseii și teologii l-au numit „hulitor”; ai Săi l-au crezut nebun; alții L-au crezut îndrăcit, samaritean… A fost ucis de toți cei puternici, acuzat ca hulitor răzvrătit…

Așadar, Dumnezeul nostru i-a smintit pe toți, mereu… Ce este sminteala?

Este obstacolul (piatra) de care se împiedică un om.

Avem două feluri de sminteli:

  • sminteala celor mici: Isus niciodată nu i-a smintit pe cei mici și slabi, nu i-a făcut să se împiedice și să cadă…
  • Isus, în schimb, mereu i-a smintit pe toți cei puternici.

Când există ceva ce nu merge în aspectele pe care ni le-am stabilit de a stăpâni lumea, de a controla situația… înseamnă c-a fost un obstacol în care ne-am împiedicat, o sminteală… Adică, înseamnă că Dumnezeu lucrează…

În F.Ap. 10-15 vedem felul în care Dumnezeu lucrează în mod smintitor. Mai întâi l-a smintit pe Petru, prin faptul că i-a propus să viziteze un păgân; iar în textul nostru vom vedea sminteala „fraților din Ierusalim” care sunt primii creștini, deci ceilalți Apostoli, rudeniile lui Isus, persoanele de vază: ei se smintesc, pentru că Petru a vizitat un păgân…

Și-i frumos să vedem că trebuie să-i smintim, nu pe cei necredincioși, ci pe credincioși, pentru ca să nu se închidă, ci să înțeleagă faptul că mereu trebuie să se deschidă față de toți… Și să nu excludă pe niciunul de la iubirea și înțelegerea lor. Exact aceasta este vestirea Evangheliei: că toți suntem fii, deci frați.

Noi suntem foarte atenți să nu-i smintim pe cei credincioși… Dar dacă mulți credincioși și-ar schimba ideile despre Dumnezeu și ar cugeta la un Dumnezeu mai puțin crud și teribil, ar fi mai bine pentru toți. Pentru că una dintre cauzele ateismului este propunerea imaginii lui Dumnezeu care este rău…

Dacă-i smintim pe cei mici prin duritatea noastră, prin stăpânirea noastră, prin puterea și prin separările noastre, înseamnă că suntem împotriva lui Cristos care s-a făcut cel din urmă dintre toți.

În F.Ap. găsim istoria, povestea apăsătoare a Bisericii care – prin dificultățile „externe” (greutățile externe sunt prigoanele, iar acestea îi fac bine Bisericii, adică îi dau identitate și fac să se maturizeze și să se răspândească Creștinismul) – prin dificultățile „interne” care nu contribuie la răspândirea Creștinismului (căci prigoanele din exterior duc la răspândirea Creștinismului), ci conduc la maturizarea „interioară” a Creștinismului, adică ne ajută să înțelegem mai bine ce este Creștinismul.

Avem cinci cap. (cf. F.Ap. 10-15) care ne vestesc despre felul în care omul poate să devină creștin… Dacă un om nu străbate aceste cinci capitole, ar putea fi chiar un apostol, dar încă n-ar înțelege creștinismul, ci s-ar sminti de lucrarea lui Dumnezeu.

Tot ce-i descris în Evanghelie și-n F.Ap., nu înseamnă că s-a întâmplat numai atunci și că nu se mai întâmplă în istorie… Ci Evanghelia și F.Ap., ne descriu ceea ce se întâmplă în mod constant, căci atunci când Dumnezeu lucrează, nu urmează parametrii noștri: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre”… Dumnezeu mereu este nou și are un plan: ca toți să fim una în Fiul; și vom fi una în Fiul atunci cânt toți ne vom iubi ca frați; adică atunci când noi vom abate/ dărâma, toate barierele dintre oameni, urmând exemplul comportamentului lui Petru față de Corneliu. Iar Petru a avut acest comportament mânat de Dumnezeu și de Spiritul Sfânt, căci el nu voia să meargă la Corneliu…

Să ascultăm textul care i-a smintit pe credincioșii grozavi, care stăteau în loc călduț, la Ierusalim… Iar Petru trebuie să se justifice înaintea lor…

Se citește F.Ap 11, 1-18

1 Apostolii și frații care erau în Iudeea au auzit că și păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu. 2 Când Petru a urcat la Ierusalim, cei circumciși îl mustrau, 3 zicând: „Ai intrat la oameni care nu au primit circumcizia și ai mâncat împreună cu ei”. 4 Atunci Petru a început să le explice pe rând: 5 „Mă aflam în cetatea Iope și eram în rugăciune. Am avut în extaz o viziune: cobora ceva ca o pânză mare, lăsată din cer de cele patru colțuri, și a ajuns la mine. 6 M-am uitat cu atenție și am văzut în ea patrupedele pământului, fiarele sălbatice, reptilele și păsările cerului. 7 Am auzit atunci un glas care spunea: «Ridică-te, Petre, taie și mănâncă!» 8 Dar eu am zis: «Nicidecum, Doamne, pentru că niciodată nu a intrat în gura mea ceva impur sau necurat». 9 Însă glasul din ceruri mi-a spus a doua oară: «Ceea ce Dumnezeu a curățat tu să nu [numești] impur». 10 Aceasta s-a petrecut de trei ori și din nou totul a fost ridicat la cer. 11 Și iată, dintr-o dată, trei oameni trimiși din Cezareea la mine s-au oprit în fața casei în care mă aflam. 12 Atunci, Duhul mi-a zis: «Mergi cu ei, fără nici o ezitare». Au venit cu mine și acești șase frați și am intrat în casa omului. 13 El ne-a povestit cum a văzut un înger în casa lui, stând în picioare și spunându-i: «Trimite la Iope și cheamă-l pe Simon, care se numește Petru, 14 care îți va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu și toată casa ta». 15 Când am început să vorbesc, Duhul Sfânt s-a coborât peste ei ca și peste noi la început. 16 Atunci mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, care a spus: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veți boteza cu Duhul Sfânt». 17 Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat și lor același dar ca și nouă, pentru că au crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu ca să-l pot împiedica pe Dumnezeu?” 18 Când au auzit aceste cuvinte, s-au liniștit și l-au preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Deci, Dumnezeu le-a dat și păgânilor convertirea spre viață”.

În acest loc, pentru a treia oară se povestește întâlnirea dintre Petru și Corneliu…

Prima dată, naratorul a relatat ce li s-a întâmplat lui Petru și lui Corneliu înainte de a se întâlni; apoi avem momentul în care cei doi se întâlnesc și fiecare îi povestește celuilalt ce i s-a întâmplat; acum – și este a treia oară când e relatat același eveniment – la Ierusalim, Petru trebuie să povestească ce i s-a întâmplat lui și lui Corneliu…

Alături de convertirea lui Pavel, este singurul fapt povestit de trei ori și mereu în mod diferit, căci fiecare povestire a aceluiași fapt ne arată o dimensiune nouă, care mai înainte n-a fost zărită… Căci întotdeauna realitatea e mai bogată decât orice povestire și interpretare…

În acest loc avem „sminteala fraților săi”… Dacă n-ar fi existat această sminteală, Creștinismul nu s-ar fi născut niciodată, ci ar fi fost o sectă iudaică, alcătuită din cei care cred că Isus e Mesia…

Dar n-ar fi Creștinism – doar în următoarele cateheze vom vedea cine sunt cei care vor fi numiți creștini – dacă n-ar fi Creștinismul, care în sine nu mai este o religie a Legii, ci este libertatea fiilor lui Dumnezeu, deschisă fiecărui om, indiferent de lege. Pentru că noua Lege este cea a iubirii. E adevărat că exista și-n V.T. porunca iubirii, doar că în N.T. se împlinește făgăduința…

În făgăduința făcută lui Avraam s-a spus că „în Avraam vor fi binecuvântate toate popoarele pământului” .

Mai înainte ca această făgăduință să se realizeze… Încă nu s-a realizat până acum, căci ne luptăm unii cu alții în numele lui Dumnezeu. Ia gândiți-vă puțin… Și se luptă diferitele religii care se referă la Avraam…

Dacă am reuși să înțelegem acest text, Dumnezeu, în sfârșit, ar spune: „Ce frumos! Mă pot coborî de pe cruce ca să mă odihnesc puțin”. Căci crucea lui Dumnezeu, care-i Tată, este dată de lupta între fiii Săi… Și aceasta e și Crucea Fiului, care-L cunoaște pe Tatăl…

Această povestire e alcătuită pe o sminteală: „Pentru că Petru a intrat în casa unui păgân și a mâncat cu păgânii”

v. 1

1 Apostolii și frații care erau în Iudeea au auzit că și păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu.

„Au auzit” ceva ce niciodată n-au auzit…

„Apostolii și frații” – cei din prima comunitate – au auzit un lucru nemaiauzit pentru un iudeu…

„Că neamurile” – adică păgânii, restul lumii – „au primit cuvântul lui Dumnezeu”, acel cuvânt al lui Dumnezeu pentru care profeții ne ceartă pe noi – Israelul –  pentru că nu-L primim.

Iar aceștia cum au ascultat? Au ascultat pentru a contesta, așa cum, de obicei, noi nu ascultăm realitatea, nu ascultăm ceea ce se întâmplă, și nici nu-l ascultăm pe celălalt cu adevărat, ci-l ascultăm numai pentru a-l putea contrazice…

Căci realitatea este mereu nouă.

Astfel, dacă-l ascult pe celălalt care spune câte ceva, ce spune e mereu nou…

Iar dacă e un lucru nou, ar trebui să mi-l spună. Iar eu trebuie să ies din închiderile mele… Însă noi ne împotrivim să ieșim din noi… Dar viața este mereu nouă, Dumnezeu e mereu nou, însă noi suntem închiși în eul nostru… În acest fel, ascultarea noastră întotdeauna îl va contesta pe celălalt, deci niciodată nu-l va primi și ospăta… Va asculta pentru a i se împotrivi, pentru a-i da replica… Așa sunt dezbaterile la televizor, articolele din ziare, precum și dialogul nostru comun… Dacă lumea privește acele spectacole din TV, le urmărește pentru că le are în interior: toți trăim așa… Dar n-ar trebui să ne comportăm așa… Iar dacă ne comportăm așa, ar fi bine să recunoaștem acest fapt… Ca să ne schimbăm…

Aici se vorbește despre un lucru nemaiauzit: „că şi păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu”. Iar acest lucru îi deranjează din cauza unui aspect, pe care imediat îl vom prezenta…

Pe ei nu-i interesează că există aspectele pozitive, ci doar că există un aspect care se sustrage controlului nostru, nu este ceea ce vrem noi… Sunt aspectele care „ne deosebesc” de alții, dar de care ne folosim pentru a-i exclude pe alții…

vv. 2-3

2 Când Petru a urcat la Ierusalim, cei circumciși îl mustrau, 3 zicând: „Ai intrat la oameni care nu au primit circumcizia și ai mâncat împreună cu ei”.

Explodează sminteala, atunci când Petru sosește…

Să ne gândim: Vestea bună, esența planului lui Dumnezeu – care este a-i mântui pe toți – sună ca o sminteală pentru toate persoanele evlavioase, inclusiv pentru apostoli. Petru se va apără spunând: „Și eu am fost smintit, și n-am vrut să merg la Corneliu”… Domnul l-a trimis la Corneliu în ciuda împotrivirilor sale…

Iar Dumnezeu lucrează mereu așa.

Faptul e povestit de trei ori. Căci Dumnezeu lucrează așa, nu doar o dată, nici de două ori, ci de trei ori… Adică, de fiecare dată când Dumnezeu lucrează, smintește planurile noastre… De ce?

Pentru că planurile noastre se bazează pe controlarea și stăpânirea altora… În schimb, planul Său este bazat pe iubirea și pe deschiderea față de toți… Iar acest fapt ne cere constant să ne schimbăm ideile, să fim deschiși față de toți… La fel ca Avraam, care-i cel dintâi care „a ascultat” Cuvântul Domnului și-i noul Adam, omul nou.

În Avraam toți devenim oameni noi dacă, la fel ca el, avem credința sa, care este cea de a ști să ascultăm, să pornim, să ieșim din noi înșine, ca să primim
într-adevăr făgăduința.

Aici „se împotriveau”… Este ca o plângere penală, așa cum Spiritul Sfânt,
i-a spus lui Petru în capitolul al 10-lea: „Nu te împotrivi cererii lor, ci
îndeplinește-o”…

Cine se împotrivește lui Petru în textul nostru?

„Credincioşii tăiaţi împrejur”. Cine sunt?

Tăierea împrejur este semnul diferenței, al unei diferențe de neșters, căci este înscrisă în trup.

Această diferență este dorită de cei care au acceptat un pact/un legământ și de cei care pricep că au un rol particular înaintea lui Dumnezeu și a popoarelor, pentru că sunt „întâiul-născut”…

Să alungăm din mintea noastră prejudecata conform căreia, aceasta ar fi o ideea învechită, ori că tot ceea ce tinde să apere tăierea împrejur și tradițiile iudaice ar fi o uzanță anacronică. Dacă am judeca așa, am fi nedrepți față de tradițiile Israelului, apoi n-am înțelege propriul nostru drum și nici modul în care darurile lui Dumnezeu se transmit mai departe.

Tăierea împrejur este un semn foarte serios… În Rm., apostolul Pavel spune că darurile lui Dumnezeu sunt definitive, deci poporul alianței va rămâne mereu întâiul născut… Iar acest dar niciodată n-a fost revocat și niciodată nu va fi revocat…

Celălalt aspect este drumul pe care comunitatea creștină-l străbate, îl face însușindu-și această experiență și-l străbate pentru că a fost provocată de realitatea lui Corneliu și a persoanelor care, după exemplul lui, primesc Evanghelia, primesc cu inima deschisă Cuvântul, fiind dispuse să-și schimbe viața după învățătura Cuvântului. Și având în vedere contestarea adusă de comunitatea creștină lui Petru, înțelegem că ea nu era pregătită să primească acest tip de persoane.

Ce-i lipsește comunității este „tăierea împrejur a inimii”, așa cum a numit-o sfântul Ștefan.

Contestarea adusă lui Petru poate fi sintetizată în două cuvinte: „Ai intrat și ai mâncat cu ei”.

A intra”: a intra în casa altuia, a unui păgân, a unui străin, a altuia, mai mult, a dușmanului, căci el nu-i ca noi… „A intra” înseamnă a fi oaspete, a depinde de gazdă, dar și a fi primit.

Cuvântul „a intra/a fi oaspete” este cel mai divin cuvânt, pentru că Dumnezeu este Iubire și are nevoie să fie primit: El este la ușă și bate, iar dacă-I deschidem, intră. Dacă nu-i deschidem, El nu intră.

Așadar, Dumnezeu este cel dintâi oaspete: încă din prima seară a Creației lui Adam și a Evei, El a căutat să fie găzduit de ei, dar ei se ascunseseră din cauza fricii.

Și toți suntem oaspeți, unii altora, dacă le deschidem și-i lăsăm să intre…

A-l găzdui pe un altul înseamnă a-l avea în interiorul tău, ca fiind o parte din tine, înseamnă a fi în comuniune cu el… Iar primul oaspete este Dumnezeu – care este Tatăl tuturor – și, în El, putem găzdui întregul univers, în Fiul.

Pentru a găzdui, este nevoie să intri tu, și intri ca un om care are nevoie să fie primit. Din această cauză Isus îi trimitea pe ucenici, doi câte doi, lipsiți de toate, căci, neavând ei nimic, lumea-i primea.

Iar primindu-l, găzduindu-l pe un om, ce faci? Te comporți ca Dumnezeu care-i primește pe toți. Deci, prin primirea ta, deja se realizează Evanghelia. Iar tu te-ai făcut sărac pentru a-l îmbogăți pe celălalt cu/prin sărăcia ta: ca celălalt să fie primit ca fiu al omului, iar el să devină, în acel moment, fiul lui Dumnezeu.

Ospitalitatea este cel mai divin lucru, dincolo de tot ce credem (gândim), și toți avem nevoie de ospitalitate: trăim, dacă suntem primiți de celălalt.

Și fiecare „diversitate” (alteritate) este necesară, căci nu se creează comuniune mâncându-l (înghițindu-l) pe celălalt, așa cum ne comportăm de obicei – antropofagie – sau asimilându-l nouă ori mișcării noastre (grupului nostru), ideilor noastre, ci primindu-l pe celălalt așa cum este el și schimbându-mă eu

Eu – ca oaspete – mă schimb pentru că mă adaptez regulilor casei în care am intrat; dar și cine mă găzduiește îmi lasă spațiu, deci se schimbă și el… Așa se întâmplă și-n Treime, căci Tatăl și Fiul sunt unul gazda celuilalt în singura Iubire, care este Viața celor doi…

Acest cuvânt simplu „a intra”, pentru ei era o sminteală, crezând că trebuie să rămână închiși în „grupul nostru, fără să intrăm în alte locuri”… Dar gândirea lor este greșită, căci Dumnezeu este peste tot și are nevoie să fie primit de toți!

„Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei” (v. 3). Textul grec ar fi: „În casa celor care au prepuțul”, a celor care sunt fix opusul nostru… Noi avem această diferență, dorită de Dumnezeu ca semn al Legământului… Iar tu, Petru, ai fost la ei…

Înțelegem cât de teribil a fost pentru primii creștini? Deși Petru a făcut un lucru serios, căci Dumnezeu i-a impus să meargă la Corneliu…

Însă noi considerăm legile și tradițiile noastre omenești mai importante decât Spiritul Sfânt și de voința lui Dumnezeu, care dorește să trăim în comuniune și să fim oaspeți unii altora…

Din păcate, primii creștini văd numai că păgânii au prepuțul și „tu ai mâncat cu ei”…

A intra și a mânca înseamnă a fi oaspeți și a trăi împreună. Petru a mâncat „cu” ei, și nu „i-a mâncat pe ei”…

„Cu ei”. A mânca împreună: cei din familie mănâncă împreună… Așadar, este vorba de depășirea tuturor tabuurilor alimentare, căci, mâncând împreună, oamenii și pun viața proprie în comun (își împărtășesc propria viață)…

A mânca „cu”: „cu” este „particula divină”, căci „Nu-i bine ca omul să fie singur”, pentru că Dumnezeu nu este singur…

Când îngerul îi vestește Mariei – și-i sinteza mesajului evanghelic – „Bucură-te, plină de har”…

Primul mesaj imperativ este „Bucură-te”; iar al doilea este numele Mariei (adică plină de har), pentru că tu ești bucuria, iubirea pe care Dumnezeu o are față de tine… Apoi îngerul îi spune cine este Dumnezeu: „Dumnezeu, Domnul este cu tine”.

Definiția lui Dumnezeu este: „cu tine”; Dumnezeu este definit de particula care exprimă tovărășia, de prepoziția și pronumele: „cu tine”…

„A mânca cu” înseamnă a fi o singură familie și, în același timp, este realizarea Evangheliei, este depășirea separărilor – cauzate de lege prin logica meritelor și a datoriilor – pentru a intra în comuniunea Evangheliei, a harului, a iubirii.

Aceste cuvinte simple exprimă trecerea de la economia morții la cea a lui Dumnezeu, care este viață.

Să ascultăm povestirea lui Petru…

vv. 4-12

4 Atunci Petru a început să le explice pe rând: 5 „Mă aflam în cetatea Iope și eram în rugăciune. Am avut în extaz o viziune: cobora ceva ca o pânză mare, lăsată din cer de cele patru colțuri, și a ajuns la mine. 6 M-am uitat cu atenție și am văzut în ea patrupedele pământului, fiarele sălbatice, reptilele și păsările cerului. 7 Am auzit atunci un glas care spunea: «Ridică-te, Petre, taie și mănâncă!» 8 Dar eu am zis: «Nicidecum, Doamne, pentru că niciodată nu a intrat în gura mea ceva impur sau necurat». 9 Însă glasul din ceruri mi-a spus a doua oară: «Ceea ce Dumnezeu a curățat tu să nu [numești] impur». 10 Aceasta s-a petrecut de trei ori și din nou totul a fost ridicat la cer. 11 Și iată, dintr-o dată, trei oameni trimiși din Cezareea la mine s-au oprit în fața casei în care mă aflam. 12 Atunci, Duhul mi-a zis: «Mergi cu ei, fără nici o ezitare». Au venit cu mine și acești șase frați și am intrat în casa omului.

Această povestire este repetată pentru a treia oară, deci este foarte importantă; înseamnă că ar trebui să o învățăm pe de rost…

„Petru le-a înfăţişat pe rând”, în limba greacă verbul este la imperfect și înseamnă că acțiunea lui Petru nu s-a încheiat, ci continuă și astăzi să relateze ce s-a întâmplat… Petru le spune că Dumnezeu însuși a lucrat și i-a poruncit să intre la Corneliu… Așadar, Petru-i anunță că, în timp ce s-a rugat, a căzut în extaz, iar o față mare de pânză a coborât din cer, iar în ea se aflau toate animalele…

Această pânză – vas – care coboară din cer pe pământ și este plină cu toate viețuitoarele, este „uterul lui Dumnezeu”, care conține universul… Toate câte există sunt darul lui Dumnezeu pentru om… Toate coboară din cer și se întorc la cer. Toate au fost create în Fiul și se întorc la Fiul, prin consimțământul/acordul nostru…

„Cerul” înseamnă Dumnezeu  Coboară din cer… Apoi va urca la cer…

Iar în pânză se află toate acele viețuitoare care lui Petru îi era interzis să le mănânce: „dobitoacele cele cu patru picioare ale pământului şi fiarele şi târâtoarele şi păsările cerului”. Și un glas îi zicea: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă”.

Nu cred că Dumnezeu ne poruncește să ucidem și să mâncăm… Cred că Dumnezeu îi poruncește să facă, exact ceea ce Petru face: „Petru ucide și mănâncă frații”, pentru că îi exclude…

„Eu niciodată nu voi intra în casa unui păgân”! De ce? Pentru că eu nu sunt un păgân, ci eu sunt tăiat împrejur și, în plus, eu cred în Cristos. Deci nu mă amestec cu păgânii…

Refuzând să intre la păgâni, Petru, în realitate, îi ucide pe fiii lui Dumnezeu. „Îi mănâncă”, în loc să intre și să mănânce cu ei…

Petru s-a smintit în fața acestei propuneri pe care i-a făcut-o Dumnezeu și a răspuns: „Nicidecum, Doamne, căci nimic spurcat sau necurat n-a intrat vreodată în gura mea”… „Şi glasul mi-a grăit” de trei ori… Este glasul lui Dumnezeu, care-i vorbește ca la Schimbarea la față…

Glasul lui Dumnezeu ne spune felul în care noi trebuie să privim lumea: s-o privim cu ochii lui Dumnezeu… Adică, trebuie să pricepem că fiecare lucru vine de la Dumnezeu și se întoarce la El… Chiar și lucrurile pe care noi le considerăm spurcate, căci nu există nimic spurcat, pentru că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii și iubește fiecare creatură… Iar omul, fiecare om, este fiul Său… Iar dacă un om este nenorocit, Dumnezeu îl iubește și mai mult, pentru că un astfel de om are mai mare nevoie de iubire… Așadar, nu există nimic spurcat…

De trei ori Petru are această vedenie. Apoi pânza a fost „luată” la cer… Dacă în prima povestire a acestui eveniment s-a folosit același cuvânt ca în cazul Înălțării lui Isus, povestită la finalul Evangheliei după Luca și la începutul F.Ap., în textul nostru se folosește un alt cuvânt: „luat”…

Acum sosesc trei oameni – cei trimiși de Corneliu – iar Spiritul îi spune să nu li se împotrivească, ci să meargă cu ei… „Şi au mers cu mine şi cu aceşti şase fraţi şi am intrat în casa bărbatului” (v. 12).

Avem acești șase frați care sunt cu Petru, deci în total sunt șapte… Plus cei trei păgâni, fac deja zece… Iar pentru evrei, zece este sinonimul comunității.

Acești zece, atât păgânii care merseseră la Petru ca să-l cheme și care au fost găzduiți de el, cât și iudeii, deja sunt frați, căci au fost găzduiți… Ei sunt o comunitate! Și sunt o comunitate dincolo de ideile și de obiceiurile fiecăruia. Dacă trăiesc împreună, ei deja sunt frați…

Nu înseamnă că pentru a trăi împreună mai întâi trebuie să stabilesc reguli și să tai capul celor care nu sunt de acord cu regulile impuse…

Trăim împreună oricum. Iar cu privire la reguli e bine să pricepem: „Suntem frați, deci ne acceptăm unii pe alții”…

Iar această comunitate intră în „casa omului”, care-i casa păgânului… Altfel spus, toată comunitatea, prima comunitate creștină, intră în casa păgânului, unde va întâlni – așa cum am văzut în prima povestire a acestui fapt – o mulțime nenumărată de oameni, adică întreaga lume, simbolizată de toți din acea casă… Se deschide ușa, iar în acea casă suntem și noi…

Cum continuă povestea?

vv. 13-14

13 El ne-a povestit cum a văzut un înger în casa lui, stând în picioare și spunându-i: «Trimite la Iope și cheamă-l pe Simon, care se numește Petru, 14 care îți va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu și toată casa ta».

Corneliu nu mai are un nume, ci devine „omul”, devine „el”… Iar acest om îi relatează ceea ce el a văzut… Și această povestire este redată pentru a treia oară… Se vorbește de acel înger care-i spune: „Trimite la Iope şi cheamă-l/transferă-l pe Simon, cel numit şi Petru” (v. 13).

„Transferă” înseamnă „transportă”, adu aici… și arată că este vorba despre o poruncă a lui Dumnezeu.

Simon Petru, fără această poruncă a lui Dumnezeu și fără soldați, n-ar fi mers la Corneliu, Nu voia. Îi era frică… Și ia cu el alți șase pe post de „bodyguarzi”…

În sfârșit, intră, iar Corneliu îi povestește ce i-a zis îngerul despre acel om: „Care va grăi către tine cuvinte prin care te vei mântui tu şi toată casa ta” (v. 14)…

Corneliu îi spune lui Petru ce trebuie să spună/predice: „Spune-mi ceea ce Domnul ți-a poruncit să-mi spui/predici”.

Petru nu știa ce trebuia să-i spună, dar, fix în acel moment, își amintește ce trebuia să-i spună: îi povestește istoria lui Isus… Această istorie trebuia să i-o povestească și nu istoria „împotrivirilor” sale… Petru trebuia să-i vestească istoria acelui om care a trecut făcând bine tuturor, iubindu-i pe toți, dându-și viața pentru toți… Și El este mântuitorul tuturor oamenilor…

Numai acestea Petru trebuia să le spună…

Nu ne oprim asupra textului, căci este a treia oară când e repetat. Și e repetat de trei ori, pentru ca să ne rămână întipărit în memorie și pentru ca să știm ce greutate au aceste cuvinte… Aceste cuvinte sunt cele care-l mântuiesc pe el și pe toată casa sa; și-l mântuiesc și pe Petru, care le vestește, căci, dacă nu le vestește, el nu e ucenic. Nu este mărturisitor…

vv. 15-18

15 Când am început să vorbesc, Duhul Sfânt s-a coborât peste ei ca și peste noi la început. 16 Atunci mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, care a spus: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veți boteza cu Duhul Sfânt». 17 Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat și lor același dar ca și nouă, pentru că au crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu ca să-l pot împiedica pe Dumnezeu?” 18 Când au auzit aceste cuvinte, s-au liniștit și l-au preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Deci, Dumnezeu le-a dat și păgânilor convertirea spre viață”.

„Şi când am început eu să vorbesc, Spiritul Sfânt a căzut peste ei”, adică Petru a început să vorbească și, dintr-o dată a căzut Spiritul, nelăsându-l să vorbească… În prima povestire ni s-a spus: „În timp ce Petru vorbea”, dar nu înțelegeam când… În textul nostru ni se spune: „Încă de la început, când a început să vorbească”… Altfel spus, Spiritul anticipează „Cuvântul”, este atât de grăbit să ni se comunice, încât ajunge la noi înaintea Cuvântului…

Pentru că Spiritul deja lucrează în inima fiecărui om, pentru că fiecare om este creat pentru Dumnezeu și este dorință după Dumnezeu și după adevăr… Iar dorința după Cuvânt și iubirea pentru Cuvânt anticipează predicarea Cuvântului, deci cade.

De ce Spiritul „cade”, anticipând Cuvântul?

Pentru că faptul găzduirii este Cuvântul realizat, este iubirea. Și tot Cuvântul nu-i nimic altceva decât „mărturisirea iubirii”. Dacă Petru intră, înseamnă că a depășit toate piedicile/temerile sale și se face oaspetele păgânului… Corneliu îi primește, iar el se simte primit, și acest fapt deja este Spiritul Sfânt, e Spiritul lui Dumnezeu care este Viață… Iar Viața constă în a fi primiți; în a fi iubiți și în a iubi…

„Spiritul Sfânt a căzut peste ei, ca şi peste noi la început” (v. 15). Și peste noi a căzut Spiritul la Rusalii, iar acum îmi dau seama că a căzut și peste ei…

Apoi adaugă: „Şi mi-am adus aminte de cuvântul Domnului”, pe care i l-a spus cu trei ani mai devreme… Îl spusese Botezătorul: „Că va veni Cel ce botează cu Spirit Sfânt”…

Petru știa acest adevăr, dar acum îl pricepe pentru prima dată. A avut nevoie de trei ani pentru a înțelege lucrurile pe care deja le știa și avea… Este un fel de a spune, pentru a întări, că avem nevoie de întreaga viață pentru a înțelege câte ceva din toate câte le știm…

„Deci, dacă Dumnezeu le-a dat lor acelaşi dar ca şi nouă” (v. 17).

Dacă mai înainte am avut particula „cu”, acum avem particula „ca/așa cum”… Și sunt cele 2 particule decisive din F.Ap.

Această expresie simplă face să cadă toate acele bariere milenare pe care încă le mai avem împotriva altora care nu sunt, după părerea noastră, „ca noi”, pentru că ei nu gândesc ca noi, n-au aceleași obiceiuri, aceeași culoare a pielii, aceeași naționalitate…

Însă Dumnezeu este față de ei „așa cum” este față de noi: dar ne oferă același dar, Spiritul Sfânt!

Faptul că noi suntem „întâiul născut”, nu-i exclude pe ceilalți. Fiecare fiu vine după întâiul născut, dar și fiul meu este întâiul născut… Dacă nu, mă comport precum Cain, care-și ucide fratele… E fiu la fel ca mine… Iar cine a avut mai înainte această conștiință, are doar o responsabilitate mai mare: să nu-și ucidă fratele, să-l primească, adică are responsabilitatea să fie mai aproape de Dumnezeu care primește…

Aceasta este marea descoperire, care înlătură orice diviziune, separare și luptă între oameni, precum și acele lupte religioase teribile, pe care le purtăm între noi… Războaiele religioase nu se mai opresc! Pentru a nu se certa, își împart teritoriul, dar îndată ce o parte poate, invadează teritoriul celeilalte… Și încă ne mai comportăm așa… Însă nu ar trebui!

Ospitalitatea și iubirea nu înseamnă a-l înghiți pe celălalt, ci a fi cu celălalt și a face din limite locul găzduirii și al comuniunii. Și acest fapt ne face egali cu Dumnezeu și frați ai tuturor. Isus a venit să ne aducă  aceste daruri. Și acesta este Spiritul!

Spiritul nu-i cel care ne separă pe unii de alții; acela se numește „împărțitorul” și este satana. Iar satana poate să se travestească și sub forma „zelului” creștin. În Lc. 9, 51ș.u., Iacob și Ioan i-au cerut lui Isus – din iubire față de Isus – să trimită foc din cer peste samaritenii care nu L-au primit, însă Domnul le-a răspuns: „Nu știți ai cărui spirit sunteți”.

Exact în acest moment, Isus începe să-i educe pe ucenici să aibă Spiritul Fiului – al celui care-Și dă viața pentru frați – și care-i cu totul un alt Spirit.

Și-i un lucru pe care omul niciodată nu-l pricepe… Petru îl înțelege pentru că a întâmpinat unele greutăți: mai întâi pentru că trebuie să meargă la Corneliu; iar odată ce-i în casa lui Corneliu, Spiritul coboară îndată ce Petru începe să vorbească… Petru se întreabă: „De ce a mai trebuit să vin aici?”… Spiritul îi răspunde: „Am vrut să vii și să mă asculți, căci eu deja sunt prezent în casa lui Corneliu și te aștept”… Tu, Petru, încă nu ești prezent…

Aceste versete (evenimente) repetate de trei ori – și mereu cu adăugiri – ne folosesc pentru a dilata inima noastră, pentru că problema constantă a Bisericii este cea de a nu se închide, ci de a vesti Spiritul, care este Iubirea Fiului.

„Auzind acestea, au tăcut” (v. 18), în sfârșit. Dar numai în aparență. Căci în ziua următoare din nou se vor mânia din cauza unui alt lucru… Și se vor întoarce la aceste teme până la cap. 15… Apoi nu se va mai vorbi despre ele…

Iar dacă povestirea este redată de trei ori, înseamnă că dăinuiește mereu… Altfel spus, de fiecare dată când Dumnezeu lucrează, noi ne împotrivim Lui, pentru că El iese din schemele noastre; pentru că deja este acolo (și peste tot) și ne anticipează.

În schimb noi am vrea să spunem: „Noi suntem noi, ia ei – păgânii – sunt ei”…

Însă pentru Dumnezeu nu există nici „noi” și nici „ei”, ci există numai „Ei sunt ca noi”… Și același cuvânt îl spune Dumnezeu despre fiecare om: „El este ca Mine”, căci toți suntem chemați să fim fii… Și-i ceea ce spune Isus: „Să vă iubiți unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi”… Și cum v-am iubit: „Așa cum Tatăl Mă iubește pe Mine”… Și acest adevăr îl vestim noi, creștinii, deci nu vestim separările, luptele, sectele… Este dezgustător… Dar și noi ne separăm, pentru că și noi suntem păcătoși și suntem mântuiți prin har… Dar să nu ne încăpățânăm să creăm dezbinări și să ne împotrivim Spiritului…

Apoi avem concluzia: „Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă”…

La urma urmei, propunerea Evangheliei, care este prezentă și-n Faptele Apostolilor, este cea de a scoate la lumină, din om, esența sa, care-i cea a Fiului omului. Căci toți suntem fiul omului. Exact ca oameni suntem chipul lui Dumnezeu.

Isus – care s-a făcut fratele tuturor, recunoscând în fiecare fiu al omului Fața Tatălui – este Fiul, prototipul fiecăruia dintre noi. Iar noi toți am fost creați în El, pentru a fi ca El: în comuniune între noi și în comuniune cu Tatăl.

Petru face toate acestea ieșind din „țarcul” său religios… Dar prerogativa de „întâi-născut” nu este excludere a altuia, ci mă cheamă să înțeleg că și celălalt este ca mine… Să înțeleg că și eu sunt om, dar și el e om…

Iar faptul simplu că suntem oameni, ne face fiii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Tatăl tuturor…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila