E drept să ascultăm mai mult de voi, decât de Dumnezeu?

Capitolul al patrulea este o cateheză despre prigonirea celor care fac binele: este prețul mântuirii. Cum să trăim și să citim prigoana? E locul mărturiei lui Isus! Apostolii au răspuns că l-au vindecat pe olog cu puterea pietrei aruncate de zidari, a Fiului ucis de cei puternici. Numai în El – înviat de Dumnezeu – avem mântuire și înviere pentru toți. Autoritatea lor este experiența lor, pe care o vestesc: „Nu putem să nu vorbim despre cele ce am auzit și am văzut”. Fiind amenințați și poruncindu-li-se să tacă, ei nu se predau, ci răspund: „E drept să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu?”. Revendicarea supremației conștiinței și a evidenței înaintea oricărei autorități, reprezintă pentru fiecare om principiul libertății și al responsabilității…

Iosua 14, 6-14

Textul ne prezintă figura lui Caleb, un colaborator al lui Iosua, care are un rol important când poporul trebuie să creadă că Domnul va împlini promisiunea Sa, de a le da pământul făgăduinței, chiar înaintea unor dușmani care păreau invincibili în ochii lui Israel.

Am ascultat povestea Israelului care obține pământul făgăduinței…

Am contemplat ologul vindecat. Apoi, Petru a explicat poporului izvorul vindecării, profitând de ocazie pentru a vesti învierea lui Isus, prin care ologul a fost vindecat. Vindecarea sa e semnul evident al puterii Spiritului, care îndreaptă omul și-l ajută să umble…

În timp ce vorbeau, au intervenit căpeteniile poporului, preoții, care îi privează de libertate și le interzic să vorbească despre înviere, pentru că nu au „autorizația noastră”… Îi pun în temniță, îi lasă acolo toată noaptea, iar dimineața îi interoghează: „Cu ce putere faceți aceste lucruri?” Petru răspunde în mod clar care este puterea: „Eu vorbesc cu puterea pietrei pe care voi ați aruncat-o: Cel pe care voi L-ați ucis, e Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”.

Așa a răspuns Petru.

În capitolul al patrulea avem teologia prigoanei, care ne arată felul în care aceasta este locul mărturiei, e locul împlinirii pământului făgăduinței. Cum a fost pentru Isus, așa este și pentru ucenic.

În versetele noastre vom vedea ce decid mai-marii poporului să facă cu Petru și cu Ioan…

Se citește F.Ap. 4, 13-22

¹³ Văzând îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan și știind că sunt oameni fără învățătură și necunoscători, au rămas uimiți. Îi recunoșteau că fuseseră cu Isus. ¹⁴ Dar, privindu-l pe omul vindecat, care stătea în picioare împreună cu ei, nu puteau spune nimic împotrivă. ¹⁵ Atunci, poruncindu-le să iasă afară din Sinedriu, s-au sfătuit între ei, ¹⁶ spunând: „Ce să facem cu acești oameni? Căci le este cunoscut tuturor celor care locuiesc în Ierusalim că prin ei s-a săvârșit o adevărată minune și nu o putem nega. ¹⁷ Dar ca [aceasta] să nu se răspândească și mai mult în popor, să-i amenințăm să nu mai vorbească nimănui în numele acesta”. ¹⁸ Și chemându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească absolut deloc și să nu mai învețe în numele lui Isus. ¹⁹ Dar Petru și Ioan le-au răspuns: „Judecați voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai degrabă de voi decât de Dumnezeu. ²⁰ Căci noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit”. ²¹ Dar ei, amenințându-i din nou, i-au lăsat să plece, negăsind nimic pentru ce să-i pedepsească, din cauza poporului, pentru că toți îl preamăreau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate. ²² Căci omul cu care se făcuse acest semn de vindecare avea mai mult de patruzeci de ani.

Versetele ne arată uimirea căpeteniilor din cauza sincerității și curajului acestor ucenici. Apoi, căpeteniile caută să suprime sinceritatea și curajul lor. Neputând nega faptul întâmplat și neputându-i elimina, pentru că tot poporul era de partea lor, le poruncesc să tacă.

Însă ei răspund: „E mai bine să ascultăm de voi, sau de Dumnezeu?”

Este prima „obiecție a conștiinței” împotriva căpeteniilor religioase și politice, și nu este violentă…

Apoi ei își exprimă libertatea: „Noi nu putem tăcea”…

Din aceste versete putem învăța multe lucruri: libertatea, francheța (îndrăzneala), conceptul „dreptății” ca fiind „ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu”, obiecția conștiinței… Toate aceste aspecte ne învață ce să facem și ce să mărturisim în timp de prigoană: cele mai mari valori ale persoanei…

v. 13

¹³ Văzând îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan și știind că sunt oameni fără învățătură și necunoscători, au rămas uimiți. Îi recunoșteau că fuseseră cu Isus.

Primul lucru care-i uimește pe mai-marii religioși – sunt adunate toate căpeteniile religioase și politice ale lui Israel, tot sinedriul – este îndrăzneala. În limba greacă „parezia” exprimă capacitatea de a spune totul cu curaj. Deși alții se împotrivesc, adevărul nu trebuie  tăcut. Aceasta ar fi însușirea tipică a cetățeanului grec liber, nu a robului… Dar în acest loc avem o îndrăzneală particulară a ucenicilor…

Să ne închipuim unele persoane laice, fără studii, care ar începe să-i învețe pe preoți cum să-și desfășoare misiunea… Imediat ar fi puse la zid, pe bună dreptate: „Misiunea noastră o știm noi, nu voi”… Sau, să ne gândim la persoanele care l-ar contesta pe împărat, pe cei puternici, zicându-le: „Nu se face așa. Nu e just ceea ce faceți”, așa cum făceau profeții…

Așadar, atitudinea apostolilor nu este identică doar cu libertatea pe care ar fi putut-o avea cetățeanul grec, de a-și exprima părerea (robul nu avea această libertate)… Ucenicii sunt oameni care contestă, cu îndrăzneală, puterea constituită, religioasă și civilă, sacrosanctă (inviolabilă)…

Dacă(de șters) la început căpeteniile erau intolerante, pentru că ucenicii învățau poporul, și-i întrebau: „Cine v-a autorizat? Noi nu v-am autorizat. Noi suntem cărturari, noi avem puterea, iar voi n-aveți nicio delegare din partea noastră pentru a învăța”… Apoi, văzând că ucenicii nu doar vorbesc poporului, ci răspund cu îndrăzneală căpeteniilor tribunalului, pricep că situația este foarte serioasă, gravă…

În acest loc trebuie să vedem unele lucruri…

Cel dintâi, este că ucenicii sunt fără studii și sunt laici… Dacă ar fi fost persoane cu studii, căpeteniile le-ar fi considerat egalele lor; atunci ar fi avut o justificate… Însă ucenicii sunt pescari, n-au frecventat facultatea de teologie, așadar, cum de îndrăznesc să ne conteste în acest mod?

„Uimirea” căpeteniilor ne arată complexitatea situației în care căpeteniile erau în dificultate(cred că ar trebui șters) și nu știau ce să facă, ce decizie să ia; erau uimite pentru că vorbeau în mod convingător și cu argumente clare, deși nu erau experți, erau fără studii și laici, nu aparțineau clasei sacerdotale, deci erau excluși din grupurile puterii, frecventate de clasa sacerdotală… Atât în acea vreme, cât și-n vremea noastră… Apoi, erau uimiți pentru că ei „erau cu Isus”, deci erau mirați că mai exista vreunul care mai vorbea în numele unuia care a fost ucis cu câteva săptămâni mai înainte… Erau uimiți pentru că ei înșiși – mai-marii poporului – au subestimat persoana lui Isus… Apoi sunt uimiți pentru că ucenicii fac semne indiscutabile,.

Marele semn este „faptul că se simt liberi – înaintea căpeteniilor – să vorbească cu îndrăzneală”… Cum se poate așa ceva?

E posibil, pentru că: „Plin de Spirit Sfânt, Petru a răspuns cu îndrăzneală…”. Răspund pentru că sunt „Cei care erau cu Isus”… A fi cu Isus înseamnă a deveni ca Isus… Iar Isus a făcut ca ei… Era laic, nu a făcut studii, ci doar spunea adevărul… Căci adevărul nu este apanajul celor care dețin puterea, ci adevărul aparține faptelor, evidenței…

Isus vorbea ca profeții care mereu contestau puterea. Pentru că puterea nu caută adevărul, ci interesul, folosul propriu, caută să se întrețină pe sine… Toate cărțile Bibliei sunt împotriva împăraților și a preoților care nu sunt credincioși dreptății lui Dumnezeu.

Dreptatea lui Dumnezeu nu este cea a celor puternici, care caută propriul lor interes, ci este libertatea…

Unde s-a pierdut capacitatea libertății creștinilor? Libertatea nu înseamnă „să fac ce cred și ce-mi place”. Aceasta este înrobirea  viciului. Ci este libertatea pe care au avut-o profeții, de a spune adevărul pe propria lor cheltuială; așa cum și Isus a plătit pentru adevărul pe care l-a spus…

Are Biserica această libertate? Fiecare credincios are această libertate? Pentru că fiecare este „popor sacerdotal, regal și profetic”; fiecare botezat e consacrat la Botez, prin ungere, preot, profet și împărat… Apoi, unii vor avea „preoția ministerială” în slujba „preoției comune”; cei care vor vesti Cuvântul, dar în slujirea profeției(să fie oare preoției?) comune… Apoi, toți suntem în comuniune directă cu Dumnezeu: toți suntem împărați, fii ai lui Dumnezeu.

Ei mărturisesc datorită faptului că „sunt cu Isus”…

Isus spune: „Dacă voi locuiți în Cuvântul meu, veți deveni ucenicii Mei, veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi”…

„A fi cu Isus” înseamnă a locui în Cuvântul Său…

Noi mereu suntem locuiți de infinite cuvinte, dar locuim într-un cuvânt, în care stă inima noastră: acest cuvânt este Isus, Fiul…

Dacă noi locuim în El – în Fiul – devenim ucenici, iar ucenicul înseamnă „unul care învață”, adică învățăm să fim fii și frați; învățăm să cunoaștem adevărul: că Dumnezeu este Tată. Și, astfel suntem liberi să iubim ca Dumnezeu.

Rădăcina a toate acestea este acest „a fi cu Isus”, care e definiția apostolului.

Și fiecare creștin este „cu Isus”, în tovărășia lui Isus…

„A fi cu Isus” e fundamental…

Nu înseamnă a crede „lui Isus”, dar a nu crede „în Isus”… Altfel spus, sunt unii care cred în ideologia creștină, dar nu sunt cu Isus (nu cred în El)… Poate folosesc acea ideologie pentru a-i stăpâni pe alții, dar ei nu stau cu Isus… Stau cu partea opusă lui Isus…

Una este a crede în cuvintele lui Isus (în ideologie) și a face din ele un instrument al puterii, făcând opusul a ceea ce a făcut Isus, și alta este a sta cu Isus; cu Isus care are acea libertate profetică de a-Și da viața pentru a spune adevărul și a dărui adevărul… care nu-i adevărul puterii, pentru că puterea întotdeauna este împotriva adevărului, pentru că are interese de apărat… Puterea lui Isus e cea a slujirii: singura putere pe care Dumenzeu o cunoaște…

Aceste discursuri, de la Adam încoace, mereu sunt actuale, în Biserică și în afara ei, și sunt acele discursuri pe care omul niciodată nu le înțelege…

Ei rămân uimiți…

Ce fac înaintea îndrăznelii? Căci îndrăzneala le pune în dubiu puterea lor și orice putere… Dacă ucenicii sunt liberi să spună ceea ce cred, de a spune/să spună adevărul care-i deranjează pe mai-marii poporului… Acest fapt nu se poate…

Să ascultăm cum reacționează…

vv. 14-18

¹⁴ Dar, privindu-l pe omul vindecat, care stătea în picioare împreună cu ei, nu puteau spune nimic împotrivă. ¹⁵ Atunci, poruncindu-le să iasă afară din Sinedriu, s-au sfătuit între ei, ¹⁶ spunând: „Ce să facem cu acești oameni? Căci le este cunoscut tuturor celor care locuiesc în Ierusalim că prin ei s-a săvârșit o adevărată minune și nu o putem nega. ¹⁷ Dar ca [aceasta] să nu se răspândească și mai mult în popor, să-i amenințăm să nu mai vorbească nimănui în numele acesta”. ¹⁸ Și chemându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească absolut deloc și să nu mai învețe în numele lui Isus.

Îi trimit de acolo, ca să decidă ce să facă cu ei. Apoi hotărăsc ce să facă cu ei…

Expresia „Ce să fac?” este fundamentală în Faptele apostolilor și în Evanghelia după Luca, pentru că omul se întreabă: „Ce să fac?”

Dar există două moduri de a se interoga…

Dreptul,  prin cuvintele „Ce să fac?”, înțelege: „Ce să fac drept?”

Omul puternic se întreabă: „Ce să fac altora?”, adică „Ce să-i fac aceluia ca să-l determin să tacă? Pentru a-l menține supus?”… Și nu se întreabă: „Ce trebuie să fac eu, pentru mine, ca să fiu drept eu?”, ci se întreabă: „Cum să procedez ca să-l țin în mână (supus) pe celălalt?”. Iar acesta este un „a face” opus…

Scena începe cu acest om vindecat, care stă în picioare împreună cu ei…

Și la v. 7 s-a spus că ucenicii „Stăteau în picioare, în mijloc”…

Să ne amintim că omul vindecat a intrat cu Petru și Ioan în Templu… Prin urmare, împreună cu Petru și Ioan, l-au luat și pe omul vindecat, întemnițându-l și pe el… Iar acest om este acolo, în picioare, împreună cu ei, în mijloc…

Toate aceste căpetenii – care sunt aceleași care L-au ucis și pe Isus – văzând omul vindecat, n-au nimic de adăugat, pentru că acolo, în mijloc, stă dovada care arată că ucenicii l-au vindecat… Prin urmare, îi eliberează, dar se întreabă: „Ce trebuie să facem?”

Mai întâi spun: semnul s-a întâmplat, e cunoscut tuturor locuitorilor din Ierusalim. E limpede că nu-l putem nega… Pentru că pentru puternici e important să nege adevărul… Dar în acest caz, nu pot, căci toți știu adevărul.

„Ce facem?”

În general căutăm să replicăm și să negăm realitatea… Spre exemplu, dacă pe mine mă interesează un lucru, alung toate lucrurile care nu mă interesează: le neg, sau le pun de-o parte. Așa fac și cu persoanele care mi se împotrivesc…

Ar fi ideal să poată nega, să spună că acesta nu s-a vindecat… Dar nu pot… Sau să spună că niciodată n-a fost bolnav… În Evanghelie, în cazul orbului, au încercat să dovedească faptul că n-a fost bolnav… „Spune că nu erai orb”… Și l-au alungat din sinagogă…

Puterea este un delir care neagă adevărul, pentru că are alte lucruri de tutelat: puterea, interesul propriu…

Așadar, dincolo de faptul că acest semn este evident, el trebuie negat, poate prin provocarea unui război, prin exterminarea poporului… Istoria este mereu la fel…

Cine nu acceptă că este uman, că este la fel ca toți ceilalți, că suntem frați, își neagă limita și-i „înghite” pe toți din jurul său… Și elimină tot ceea ce nu-i folosește.

Puterea e negarea celuilalt, este opusul slujirii, al iubirii, este opusul a ceea ce a făcut Isus și a ceea ce Petru și Ioan au făcut cu acest olog, devenit, în sfârșit, liber.

Pentru omul care are un proiect pentru a obține puterea, toate sunt în funcție de realizarea planului său. Toate celelalte le aruncă… Și mereu îl/îi reușește… Și-n timpul iluminismului au negat minunile…

În schimb, semnele trebuie să existe, pentru că o Biserică care nu face minuni, acest semn al libertății, nu mai este Biserică, nu mai are Spiritul Fiului, nu mai este ucenica lui Isus, nu cunoaște adevărul care ne face liberi! Toate celelalte minuni sunt semn a toate acestea…

Mentalitatea noastră raționalistă neagă tot ceea ce noi nu reușim să facem. Spre exemplu, eu cred că niciunul dintre noi n-ar reuși să creeze lumea… Dar atunci putem spune că ea nu există? De fapt reușim să distrugem o bună parte din lume… Dar nu măsurăm posibilul (posibilitatea) în funcție de lucrurile pe care le facem noi! Posibilul e mult mai mare decât capacitățile noastre, este infinit, este Dumnezeu!

Din această cauză, puterea care le controlează pe toate cât mai mult posibil, este mereu în afara planului lui Dumnezeu și este anti-Dumnezeu, adică puterea însăși se constituie ca Dumnezeu, ca Absolutul… Negând orice realitate care nu slujește puterea, adică omorând… Din această cauză apar războaiele, nedreptățile, subjugările, lipsirea de libertate, de libertatea care ne face ca Dumnezeu…

Ce fac cu ucenicii ca să-i determine să tacă?

Trebuie să-i amenințe… Ar fi ideal să-i ucidă, dar pe moment nu se poate, îi vor ucide mai târziu.

După ce au decis că trebuie să-i amenințe,  îi cheamă să le spună să nu mai vorbească de acest Nume, niciunui om… Deci să păstreze o tăcere absolută…

În zilele noastre e suficient să nu apară la TV, iar semnul nu există… Dar pentru că atunci știrile se răspândeau prin piețe, le spun să nu vorbească niciunui om… În acea vreme îi făceau să tacă prin faptul că le tăiau capul, la fel ca profeților…

Şi chemându-i, le-au poruncit ca nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai înveţe „în numele lui Isus” (v. 18)… „În numele lui Isus” înseamnă despre nume, dar și bazându-se pe acest nume… Pentru că în acest nume avem temelia a toate. Aceasta este decizia pe care întotdeauna puterea o ia pentru a se apăra de profet. Puterea își(de șters) închide ochii înaintea realității (a ologului vindecat), care este acolo în mod evident. În acest moment nu o pot nega, dar cer să nu se vorbească despre ea, căci, dacă nu se mai vorbește despre ea, aceasta nu mai există… Poate că, între timp, se gândesc cum să-l facă pe olog să dispară…

Să ascultăm cum reacționează apostolii…

vv. 19-20

¹⁹ Dar Petru și Ioan le-au răspuns: „Judecați voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai degrabă de voi decât de Dumnezeu. ²⁰ Căci noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit”.

„Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu”… Avem un criteriu al „dreptății”, care este însuși Dumnezeu, care este adevăr și iubire. Aceasta este măsura dreptății.

Este adevărat că există acea „dreptate adaptată”, cea care urmărește interesul propriu, care n-are legătură cu Dumnezeu, căci eu sunt „Dumnezeu”, și totul este adaptat după eul meu. Se numește nedreptate.

Când vom înțelege aceste lucruri?

Dacă eu am un interes, este limpede că apăr privilegiile mele și nu mai sunt un om drept… Eu doar îmi apăr interesul meu, care nu-i interesul celuilalt, pentru că interesul meu este ceea ce nu are celălalt, și eu am… Interesul indică ceea ce este al meu, e privat… Dacă aș avea ca interes iubirea universală, ar fi un alt discurs, căci aș urmări binele comun…

Este vorba despre „interesul egoist” pe care toți îl avem instinctiv, ca delir, pentru că nu acceptăm limitele noastre și că suntem fiii lui Dumnezeu și frați. Suntem fixați pe interesul egoist, pentru că nu cunoaștem adevărul, îl negăm… În acest caz lucrăm nedreptatea…

Pentru a înțelege dreptatea, e nevoie să pornim de la cei care n-au puteri de apărat: atunci înțelegem ce este drept.

Apostolul Pavel le spune romanilor că „sufocă adevărul în nedreptate” (cf. Rm. 1, 18). Dar cine se comportă astfel nici nu-și dă seama, ci se scuză: „Nu fac nimic rău. Ci fac doar ceea ce este mai comod pentru mine”…

E important să-l ascultăm pe Dumnezeu, și nu pe oameni, care au interesele lor de apărat (chiar dacă ar fi vorba despre arhierei, bătrâni, cărturari, aparținând puterii culturale și oricărui alt tip de putere)…

Căutarea interesului propriu poate fi „evidentă” prin dezastrul pe care-l cauzează: peste 50 de milioane de morți în cel de al II-lea Război Mondial; sau „ascunsă” – manipulând  o mare parte din omenire – pentru că adevărata ocupație este cea a minții (suntem manipulați la nivel (mental): un om gândește și se comportă, așa cum fac toți, căci piața este unică – „666” – și dacă nu ai pe frunte această cifră, adică dacă nu gândești și nu acționează în linie cu economia de piață, te elimină…

Nu trebuie să ne supunem acestor lucruri (acestei mentalități subordonat(ă)e „interesului propriu”)… Este idolul!

„Cine citește, să înțeleagă”, pentru că fiecare epocă are idolii ei… Dar mereu sunt la fel…

Pentru apostoli,  „idolii” erau căpeteniile dinaintea lor: dacă le-ar fi ascultat, nu s-ar fi născut creștinismul… E primul gest făcut de ucenici: este nesupunerea religioasă și civilă, deoarece conștiința și realitatea faptelor sunt mai presus de orice putere… Însă puterea nu poate respecta conștiința și nici faptele reale, pentru că le neagă: puterea e capabilă să ucidă chiar 50 de milioane de persoane, doar ca să spună că realitatea este diferită de existența efectivă, obiectivă…

Aceste detalii (aspecte) nu sunt nesemnificative nici în cultura noastră… Căci poate fi mai rea o formă de „masificare a creierului” (de spălare a creierului): „Dacă toți spun așa, până la urmă, câștigă numărul 666”… Și nu ne putem supune fiarei… „Când veți vedea urâciunea pustiirii, cine citește să înțeleagă”… „Urâciunea” se verifică atunci când idolul stă în locul lui Dumnezeu; când interesul meu propriu stă în locul lui Dumnezeu. În acest caz nu mai există respectarea altora, nici egalitate între oameni, nici fraternitate. Și toți se identifică cu un „super-eu” , cum s-a întâmplat cu națiunea germană, iar în zilele noastre poate fi averea sau bursa… Trebuie să ținem ochii bine deschiși…

Apostolii răspund: „Noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit” (v. 20): ei au văzut și au auzit/ascultat.

Mai întâi, L-au văzut pe Isus întrupat și L-au ascultat, și nu au înțeles prea multe… Apoi L-au văzut pe Isus înviat și L-au ascultat, și, ascultându-L, au înțeles câte ceva… Apoi, cu fiecare Rusalii (coborâre a Spiritului) care-i scutură, înțeleg tot mai mult…

Dar nici ei nu-L au în buzunar pe Spiritul Sfânt…

În Evanghelia după Luca, când cei doi din Emaus se întorc la Petru și la ceilalți, după ce L-au întâlnit pe Înviat, și le spun că L-au văzut… și Petru le spune că L-au văzut… Însă, în timp ce vorbesc, Isus vine, iar ei spun: „Este o nălucă! Nu se poate!”… În timp ce spun că L-au văzut și recunoscut, imediat nu-L recunosc în prezent. Problema este a-L recunoaște pe Isus în timpul prezent, nu doar în trecut.

Îndrăzneala și libertatea apostolilor este întemeiată pe faptul că Isus este Domnul cerului și al pământului, este Cel care ne iubește și Și-a dat viața pentru noi și S-a făcut slujitorul tuturor… Acest fapt ne eliberează de orice formă de supunere față de putere, de stăpânire și de stupiditate. De orice fel ar fi…

Lumea este descrisă foarte bine în 1Io. 2,16 „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. Întrebarea nu este „cum este lumea?”, ci ce facem noi, credincioșii, în această lume? Mărturisim sau nu libertatea Domnului? Mărturisim ceea ce am văzut și auzit de la Isus? Ne amintim de El? Ne comportăm ca El?

Întrebarea evanghelizării nu este „Cum e lumea”?, ci „Cum e Biserica? Cum suntem noi?”

vv. 21-22

²¹ Dar ei, amenințându-i din nou, i-au lăsat să plece, negăsind nimic pentru ce să-i pedepsească, din cauza poporului, pentru că toți îl preamăreau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate. ²² Căci omul cu care se făcuse acest semn de vindecare avea mai mult de patruzeci de ani.

De trei ori îi amenință și le poruncesc să nu vorbească cu nimeni despre cele întâmplate…

„Le-au dat drumul, negăsind niciun chip cum să-i pedepsească”, deoarece doreau cel puțin să-i pedepsească…

„Fiindcă toţi îl slăveau pe Dumnezeu, pentru ceea ce se făcuse (pentru cele întâmplate)”…

Căci s-a întâmplat un lucru: acel olog, care nu stătea în picioare, care depindea de alții, care stătea acolo unde-l puneau, care nu putea umbla, care nu putea să-și realizeze nicio dorință (un astfel de om e simbolul omului care nu are dorințe, care este dependent de alții), acum s-a ridicat, a săltat, a intrat în Templu, nu mai era exclus… A devenit liber. Acest lucru s-a întâmplat: a devenit fiu.

„Omul viu este slava lui Dumnezeu” (sf. Irineu).

„Toţi îl slăveau pe Dumnezeu”, căci, în sfârșit, au văzut omul viu…

Și „Dacă-L vede pe Dumnezeu, omul trăiește” (sf. Irineu).

Viața omului constă în a-L vedea pe Dumnezeu. De ce?

Dacă noi vedem cine este Dumnezeu, cunoaștem adevărul: că Dumnezeu este Tată, că Fiul ne-a iubit, S-a dat pe Sine pentru noi, deci cunoaștem care este demnitatea noastră și a fiecărui om. Și a-L vedea pe acest Dumnezeu, avem viață. Dacă nu, avem moarte, căci ne supunem dumnezeului putere, stăpânire.

Altfel spus, privindu-L pe Dumnezeu, omul devine ca Dumnezeu. Aceasta este slava lui Dumnezeu, ca noi să devenim ca El. Noi suntem slava Sa! Suntem după chipul și asemănarea Sa. Greșeala noastră e să facem din Dumnezeu chipul și asemănarea noastră. În schimb, noi suntem după chipul și asemănarea Sa…

Acest om are „mai mult de 40 de ani”. Ce legătură are cu textul din cartea lui Iosua? Caleb avea 40 de ani și a mers să exploreze pământul făgăduinței. Toți au spus că poporul nu poate intra, căci sunt multe pericole… În schimb, Caleb s-a încrezut în făgăduința Domnului: pământul pe care Dumnezeu ni l-a făgăduit e bun, eu cred că Domnul ni-l va da. Și au trecut 45 de ani de când Domnul i-a făcut lui Moise această făgăduință… În sfârșit, poporul intră în pământul făgăduinței…

Ologul ne amintește de Caleb: ologul vindecat e primul care intră în pământul făgăduinței: a intrat în Templu, lăudându-L pe Dumnezeu. S-a legat de Petru și Ioan, a fost în temniță cu ei; este primul asupra căruia au făcut o minune, pentru a indica faptul că lucrarea lui Isus continuă; este acel semn numit „deplină moștenire”: acest semn este noua creație.

Ologul e modelul tuturor creștinilor. Așa după cum Caleb l-a urmat pe Iosua – care e același nume al lui Isus – acest olog e modelul creștinilor care, urmându-L pe Isus, pe Mesia, intră în pământul făgăduinței.