„Toate le erau de obşte, în comun”. Se reia tema din F.Ap. 2, 42, iar în F.Ap. 5,1 avem varianta negativă a acestei teme… Așa cum s-a făcut după cele dintâi Rusalii și după cea de a doua primire a Spiritului Sfânt, se descrie comunitatea creștină care aduce „rodul Spiritului” (cf. gal. 5, 22). Vindecările lui Isus și cele ale ucenicilor sunt semnul acestei realități minunate: comunitatea care trăiește darul Spiritului, rod al pomului crucii, plinătate a iubirii lui Dumnezeu față de om și a omului față de Dumnezeu, care se revarsă peste fiecare creatură…
Este nașterea omului nou, egal cu Fiul, capabil să-i iubească pe frați așa cum El este iubit de Tatăl. „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Io. 13,34), care e aceeași iubire cu care Tatăl Mă iubește pe Mine (cf. Io. 15,9). Acesta este adevăratul pământ al făgăduinței, și pentru acest „pământ” merită să vindem totul, chiar și pământul făgăduinței, care este doar semnul adevăratului pământ al făgăduinței. Este „comoara ascunsă sub pământ”, „noua creație”, „cerurile noi și pământul nou” (2Pt. 3,13; Is. 65,17; 66,22; Apoc. 21,1), sfârșitul fără de sfârșit al creației, unde, în sfârșit, „Dumnezeu este totul în toate” (1Cor 15,28).
Deut. 6, 1-13
Versetele 4-9 sunt „Șema Israel”, adică sunt nucleul, sinteza credinței lui Israel, o rugăciune recitată de trei ori pe zi. Această rugăciune ne amintește că toate câte le avem pentru a trăi sunt darul lui Dumnezeu.
Faptul că toate sunt un dar este fundamental pentru a înțelege corect versetele din această cateheză…
Textul din Faptele apostolilor ne învață felul în care trebuie să mărturisim Învierea. Versetele reiau și dezvoltă această temă din cap. 2. Iar în capitolul următor această temă va fi reluată în sens negativ: adică, dacă nu se face așa, se va întâmpla ceva mai puțin frumos, pentru că ceea ce se întâmplă în aceste versete este ceva foarte frumos… Ce se întâmplă? Învierea!
Învierea e produsă de semnele care semnifică „învierea”, și acestea sunt minunile.
Adevărata Înviere, adevărata minune, este stilul nou de viață pe care comunitatea îl trăiește… Aceasta este Învierea! Este vorba despre o viață pe deplin umană, care realizează iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.
Altfel spus, când va fi Raiul, Împărăția lui Dumnezeu, „Ceruri noi și pământ nou”? Împărăția va fi aici pe pământ, dacă noi trăim lucrurile normale de zi cu zi cu iubire, și nu cu egoism; în fraternitate, și nu în luptă; în împărtășire, și nu în dezbinare… Este simplu…
Este un text care a inspirat lucruri mărețe în istoria omenirii și încă poate să inspire pentru ca, într-adevăr, omenirea să trăiască în pământul făgăduinței…
Versetele reprezintă și scopul creației, care e un scop fără sfârșit și care va spori la nesfârșit: este vorba despre relațiile noi stabilite între persoane… E un mod nou de a trăi, diferit de ospățul lui Irod, care are ca rezultat uciderea omului… Textul ne îndeamnă să ne însușim ospățul lui Isus din pustiu, care are ca rezultat săturarea și bucuria tuturor.
Se citește F.Ap. 4, 32-37
32 Mulțimea celor care au crezut era o singură inimă și un singur suflet. Nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun. 33 Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus și ei toți se bucurau de mult har. 34 De fapt, nu era nici unul dintre ei care să ducă lipsă, căci toți care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau prețul celor vândute 35 și îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie. 36 Și Iosif, numit de către apostoli Barnaba care, tradus, înseamnă Fiul Mângâierii, un levit, de loc din Cipru, 37 vânzând un ogor pe care îl avea, a adus banii și i-a pus la picioarele apostolilor.
Acest tip de comunitate, sub aspectul principiilor fundamentale, poate fi aplicat în toate sferele vieții, dacă vrem să creăm o societate în care să se poată trăi… Modurile viețuirii pot fi diferite… Și-n N.T., și-n Faptele apostolilor avem moduri diferite pentru a realiza același lucru… Spre exemplu, comunitatea din Antiohia realizează aceleași lucruri în mod diferit (cf. F.Ap. 11). Dar conținutul este identic.
Textul nostru are patru părți:
În v. 32 ni se prezintă noul mod de a trăi împreună. Având un raport nou cu Dumnezeu – ca Tată – se stabilește între oameni un raport de fraternitate. O fraternitatea de inimă (de suflet) și de lucruri. Adică se schimbă raportul nostru cu Tatăl, cu noi înșine – suntem fii – cu alții (ei sunt frații noștri) și cu lucrurile. Lucrurile ne folosesc pentru a trăi bine împreună, nu pentru a ne sfâșia reciproc.
Al doilea aspect constă în faptul că „Așa se mărturisește Învierea”.
Al treilea, privește împărțirea/distribuirea bunurilor. Este un aspect particular al faptului de a avea bunurile în comun, căci problema este: „în ce fel distribuim bunurile?”
În partea finală ni se oferă un exemplu concret, care este valabil pentru fiecare dintre noi, în mod propriu…
v. 32
32 Mulțimea celor care au crezut era o singură inimă și un singur suflet. Nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun.
În Faptele apostolilor se subliniază foarte des creșterea (sporirea) comunității. La început comunitatea este alcătuită din apostolii aleși, apoi li se adaugă Maria și ceilalți care erau acolo, apoi ni se spune că erau 120, apoi 3000, apoi 5000, iar în textul nostru se vorbește despre o „mulțime”. În această mulțime suntem și noi, astăzi…
Și sunt numiți „cei ce au crezut”, cei care au ajuns la credință. Dar nu la o credință oarecare, ci la credința că Dumnezeu este Tată, iar noi suntem fiii Săi, deci frați. Aceasta este credința!
Nu este o credință oarecare, într-un Dumnezeu oarecare, ci e credința în acel Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său L-a dat… E credința în acel Isus, pe care noi L-am răstignit și care Și-a dăruit viața pentru toți…
Și astfel, se creează o nouă comunitate, care are „o singură inimă și un singur suflet”…
Nu e o comunitate de prieteni – pentru că prietenul se alege, iar dacă nu-ți convine, îl lași la o parte – ci este o comunitate deschisă tuturor; este o comunitate de frați care au înțeles că Dumnezeu este Tată.
Aspectul frumos al fraților e că nu se aleg… Apoi, fratele tău, ori este cel pe care-l ucizi într-un fel sau altul; sau este cel cu care înveți să te înțelegi și să-i devii prieten… Nu ai alternativă, căci îți este atât de aproape, încât ori îți devine insuportabil, ori prieten…
Unii spun „Eu îl iubesc pe aproapele cât timp stă departe de mine”… Însă fratele este cel cu care ori devii prieten, ori îl disprețuiești.
În textul nostru, credincioșii sunt „frați”. Așadar, prima supoziție e că sunt frați. Iar frații, dacă sunt fii și cunosc iubirea Tatălui, atunci se iubesc cu aceeași iubire a Tatălui… Iar iubirea dintre Tatăl și Fiul este viața lui Dumnezeu… Așadar, noi avem viața lui Dumnezeu tocmai în iubirea dintre noi. Și aceasta este viața veșnică. Pentru această viață am fost creați. Iar Dumnezeu, prin faptul nostru de a ne iubi unii pe alții, este „totul în toți”.
Unul dintre semnele acestei iubiri este căsătoria, și apoi fraternitatea mai amplă…
Viețuirea în comunitate nu se poate impune prin lege, ci se poate realiza acolo unde este un om care a înțeles valoarea vieții: a priceput că viața are valoare, dacă omul iubește. Bunurile folosesc nu pentru a se separa, ci pentru a intra în comuniune. Bunurile nu sunt dumnezeul acestei lumi, ce trebuie posedat – căci dacă ar fi așa, ți-ai sacrifica viața ta și a altora și tu însuși te supui/închini idolilor, care apoi te ucid – ci bunurile au fost create pentru a ne ajuta să trăim, devin mijloace de comunicare a darului…
Când Israel a intrat în pământul făgăduinței, în prima zi l-a văzut și și-a ridicat ochii la cer plin de uimire; în ziua a doua, privind cerul, a spus: „Cât de bun e Dumnezeu”; în ziua a treia, privind cerul și pământul, a spus: „Cât de bun este Dumnezeu care a făcut cerul și pământul”; în ziua a patra a spus: „Cât de bun e pământul pe care ni l-a dat Dumnezeu”; în ziua a cincea doar a privit pământul și a tăcut; în ziua a șasea oamenii au început să se sfâșie între ei pentru a poseda pământul… Ziua a șasea este ziua omului și atunci s-a născut istoria războaielor între oameni: cine posedă mai mult. Este rivalitatea bazată pe imitare și este locuirea împreună, tipică răului… Din această cauză Raiul a devenit pustiu.
Acum pustiul devine Rai.
În ziua a șaptea, Dumnezeu s-a odihnit…
El se odihnește în mormânt, mergând să-i întâlnească pe cei care s-au sfâșiat între ei… Și pentru a le da învierea din ziua a opta.
Versetele noastre reprezintă ziua a opta, timpul în care, în sfârșit, noi începem să trăim în mod uman, nu animalic… Adică începem să trăim ca fii și frați, folosindu-ne inima pentu a iubi, inteligența pentru a înțelege ce ne ajută să iubim; folosind puterile, bunurile, energiile noastre pentru a face binele și a ne vrea binele, nu pentru a ne distruge…
Acest stil de viață a inspirat cele mai frumoase lucruri care încă există în umanitate, dincolo de drepturile omului… Este un mod de a trăi împreună, pe care trebuie să-l descoperim din nou, căci, dacă nu, e imposibil să trăim împreună…
„Comuniunea bunurilor”, care aparține Doctrinei sociale a Bisericii, nu înseamnă că omul nu are nimic, ci înseamnă cu totul altceva… Primii creștini n-au devenit săraci pentru că urmăreau idealul sărăciei… Ci împart cu alții, pentru ca să nu existe niciun sărac… Bunurile folosesc ca mijlocire a relațiilor între persoane, pentru ca toți oamenii să poată trăi bine…
Bunurile nu sunt idol – idolul e mijlocul care devine scop – căruia să-i sacrifici viața ta și a altuia…
Ci comuniunea bunurilor e singurul mod posibil pentru a trăi pe pământ…
Căci dacă spun despre lucruri „Sunt ale mele”, înseamnă că bunurile sunt ceea ce mă separă de celălalt și mă fac să mă lupt cu celălalt… Dacă pe mine mă interesează lucrurile, și nu persoanele, deja am distrus relațiile, m-am distrus și pe mine, și distrug și lucrurile.
Dacă bunurile sunt acel loc în care ne dăruim lucrurile între noi, fiecare aducându-și propriul aport în vederea binelui comun, atunci bunurile sunt o mijlocire (un instrument) în vederea creșterii fraternității și sunt constructive.
Într-un dar e prezent cel care-l oferă.
Într-un lucru pe care-l „posezi” este prezent eul tău, iar celălalt este absent.
Dacă sensul vieții ar fi „a poseda”, pământul ar fi terminat, distrus.
Pentru a înțelege cum e construit pământul și cum trăim noi, notăm că:
85% dintre oameni nu posedă nicio bucată de pământ, deși în țările sărace pământul e singurul mod pentru a trăi, căci lipsesc fabricile;
26 de persoane din lume posedă 21% din bunurile pământului;
1% dintre oameni posedă 39% din bunurile pământului;
2% posedă 40% din bunurile pământului.
Spre exemplu, în Occident există granit, însă preferă să-l cumpere la un preț mai bun de la chinezi, care-l exploatează în Brazilia. Acest fapt înseamnă că cei care lucrează sunt plătiți foarte puțin, cunoscând sărăcia și foamea, numai pentru ca occidentalii să trăiască bine…
Nu putem trăi astfel. Noi nu ne dăm seama de aceste nedreptăți, pentru că suntem de partea celor bogați…
Când un om săvârșește o evaziune fiscală și nu plătește taxele, comite un păcat grav. Este ca și cum ar fura salariul muncitorilor. Pentru că taxele sunt un mod de a alimenta bugetul societății noastre, folosesc pentru a sprijini instituțiile, școala, sistemul sanitar, justiția (fără justiție nu există dreptate), pentru a sprijini conviețuirea civilă, începând cu cei mai dezavantajați.
La baza conviețuirii civile se află modelul comunității realizat în Faptele apostolilor…
Biserica primară nu se vede ca fiind ceva nou, ci se vede ca fiind Adam care se reîntoarce în Rai pentru că, în sfârșit, consideră că Dumnezeu este Tată, iar ceilalți sunt frați; se consideră ca fiind Israelul care împlinește „Anul jubiliar”. În Lev. 25 condiția pentru a locui pământul constă în faptul de a fi o distribuire justă și dreptate. Dacă nu, există mizerie, nedreptate și luptă, oprimare și distrugere… Iar aceste condiții sunt valabile pentru întregul pământ…
Un alt aspect despre dreptate…
Într-un stat organizat e nevoie să funcționeze justiția, căci, dacă nu, domnesc nedreptatea și anarhia.
Din nefericire, în multe locuri justiția este lăsată la bunul plac al celui mai puternic… Dar aceasta este nedreptate…
În Italia se acordă justiției doar 1,2% din buget… Este suma cea mai mică… În schimb, este clasa care muncește cel mai mult.
Mai există un aspect: există multe procese împotriva marginalizaților, a sărmanilor: ei sunt închiși. Au intrat în temniță ca persoane cinstite, dar acolo învață să facă rele, deci ies din temniță mai răi decât au fost atunci când au intrat… Apoi există procese împotriva celor care au săvârșit acte de corupție, evaziune fiscală… Însă condamnările sunt foarte puține… Dacă primii nu au avocați, aceștia din urmă au echipe de avocați. De fapt, în Italia există 230 de mii de avocați: o armată… În Milano există mai mulți avocați decât în toată Franța, pentru a-i apăra pe cei „nedrepți”, ca să nu fie condamnați… Deci este nevoie de o reformă…
Temele din Faptele apostolilor sunt actuale, în joc este viața sau moartea, și nu ne dăm seama, căci mass-media ne face să credem că e adevărat exact opusul…
Cine vrea să aibă un minim de corectitudine umană, e momentul să se trezească… Dacă preoții și episcopii nu spun aceste lucruri, greșesc… Dacă se aliază cu puterea, înseamnă că-și vând sufletul… Astfel continuă să se facă rău tuturor.
„Bunurile erau în comun”, dar nu în sensul că o persoană nu mai avea nimic, ci nu se considera stăpână a bunurilor. Altfel spus, folosirea bunurilor era în funcție de binele comun… Aceasta este Doctrina socială a Bisericii, și este singurul mod de a putea viețui pe pământ. Căci dacă încep să privatizeze și apa și aerul și să ne pună să le plătim, cum vom putea trăi dacă nu vom reuși să le plătim?…
Dacă Dumnezeu ne-ar pune să plătim lucrurile pe care le-a creat, cum am putea trăi?
„A poseda” este principiul/începutul morții, nu doar între noi care ne ucidem, ci și-n raportul nostru cu Dumnezeu. Căci, dacă Dumnezeu ar vrea să posede ceea ce este al Său, s-ar sfârși lumea, și nici Dumnezeu nu ar mai exista…
Toate există pentru că sunt un dar făcut de unul, celuilalt. Acest fapt ne permite să ne vrem binele, să facem mai multe lucruri, să nu distrugem lumea, să creăm relații umane, să trăim adevărul, și nu minciuna, iubirea, și nu egoismul…
v. 33
33 Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus și ei toți se bucurau de mult har.
În ce fel mărturiseau învierea? „Cu mare putere”, tocmai trăind astfel… Aceasta este marea putere a lui Dumnezeu. Este puterea iubirii, a solidarității, a adevărului, a frumuseții unei iubiri care învinge moartea.
„Și mare har”. În limba greacă cuvântul „har” înseamnă frumusețe, bunătate, gratuitate, dar, iubire. Exprimă acea mulțime de cuvinte care ajută viața să fie frumoasă: sunt atributele lui Dumnezeu. Dacă nu este așa, viața este o nenorocire.
Trăind în comunitate, în sfârșit, pe pământ există puțin har…
„Apostolii aduceau mărturie”… Această expresie este folosită doar o singură dată, pentru că, de obicei, se spune „aduceau mulțumire”.
Mărturia de a se iubi astfel este adevărata aducere de mulțumire iubirii, răspunzând iubirii cu iubire.
Dacă tu ești iubit, dacă ai experiența iubirii, vei iubi. Prin urmare, este vorba de a aduce o mărturie că există o iubire mai tare decât viața și decât moartea și aceasta este Învierea!
„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe frați” (1Io. 3,14)…
Datorită iubirii, pustiul devine o grădină, iar Iadul devine Rai. Așa se întâmplă acolo unde există acest mod nou de a trăi împreună, de a se zămisli pe sine, demnitatea mea infinită și a fiecărei persoane, care este fiul lui Dumnezeu… Celălalt este fratele meu. Și-L iubesc pe Tatăl numai dacă-mi iubesc fratele. Iubirea nu este cu vorba, ci cu fapta și în adevăr.
Să nu fim înșelați cu privire la aceste lucruri…
Nietzsche spunea că nu e adevărat că Isus a înviat, căci e suficient să vedem fața creștinilor, ca să ne dăm seama că n-a înviat…
Dacă noi, creștinii, am da mărturie despre o viață frumoasă, alții ar înțelege că Învierea este adevărată…
Aceste lucruri au intrat și-n societate… Când vorbim de „valorile creștine” ale societății – să eliminăm termenul „creștin”, căci dacă nu, creștinii le folosesc ca pe un „steag” pentru a se ridica împotriva altora – trebuie să știm că sunt valori umane, pentru că omul este fiul lui Dumnezeu. Iar cine vrea să privatizeze acesta valori vrea să-L privatizeze pe Dumnezeu, adică face un idol din aceste valori…
Ce i-a spus Petru ologului? „Nu am nici aur și nici argint, dar ce am îți dau”, adică împărtășesc cu tine Numele lui Isus, cel mai prețios bun pe care-l am. Altfel spus, darul pe care Petru îl are, nu-l vede ca fiind un „lucru propriu”. Petru interpretează predicarea, mărturia, împreună cu semnele care o însoțesc, ca o restituire a darului primit; o împărtășire a darului cu alții… Un dar pe care nu-l pot ține pentru ei…
vv. 34-35
34 De fapt, nu era nici unul dintre ei care să ducă lipsă, căci toți care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau prețul celor vândute 35 și îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie.
Rezultatul acestui stil nou de viață e că nu există niciun om nevoiaș. Mizeria e creată de căutarea bogăției (îmbogățirii).
Un autor iranian vede sărăcia ca fiind o bogăție, în tradiția antică. În schimb, când un om caută bogăția ca scop al vieții, creează mizerie în toți ceilalți.
„Economia” înseamnă „legea casei”, felul în care administrezi casa… În schimb, „economismul” exprimă un alt mod de a administra casa, adică lumea, după legea „să reușești să câștigi cât mai mult”…
Economismul nu-i o problemă de a produce, nici de a distribui, ci urmărește ca tu să aduni cât mai mult. Ce? Nici nu se știe bine ce, pentru că moda se schimbă mereu…
Mizeria se creează când omul urmărește „să aibă tot mai mult, cât mai mult posibil”. Dacă 21 de persoane dețin 21% din bunurile pământului, e limpede că ceilalți trăiesc în mizerie…
În schimb, un om nu trebuie să se considere stăpânul bunurilor pe care le posedă. Stăpân e numai ca să se elibereze de ceea ce are dacă nu-i folosește, ori dacă bunurile sale folosesc altora. Este limpede că bunurile sunt ale sale, le posedă… Dar întrebarea este: „Cum le folosește?” Le folosește în mod corect, astfel încât să mijlocească relații bune cu alții? Sau face din bunuri o țintă a vieții, un fetiș?
„Își vindeau casele”. A fost un fapt inspirat, căci creștinii au scăpat de cucerirea Ierusalimului, căci pierzându-și pământul, erau mai liberi să plece… Ceilalți au rămas acolo și au fost uciși.
Vinderea proprietăților nu era singurul mod de a trăi în comun. Dar ei au ales acel mod, care pentru ei era bun. De ce? Își vindeau bunurile, le dădeau apostolilor, care distribuiau fiecăruia în funcție de nevoile personale…
Criteriul e interesant… Este clar că bunurile pe care le posezi sunt ale tale. Însă tu nu ești stăpânul absolut, ci folosești lucrurile tale în vederea binelui comun. Așadar, pun bunurile în comun și fiecare primește în funcție de nevoia sa…
Ar fi realitatea care ar exista, dacă toți ar plăti impozitul: se pune în comun, apoi se dă fiecăruia după nevoia sa… Dacă s-ar face așa, ar fi o lume extrem de diferită… N-ar mai fi mizerie.
Acest stil de viață nu e o utopie, ci ori facem așa, ori ne distrugem… Acest stil de viață nu este doar pentru persoane de bunăvoință, ci pentru a avea un minim de dreptate socială.
Să fim atenți la lucrurile bune din societate: atenția la distribuirea bunurilor, solidaritatea, asigurarea nevoilor minime ale persoanelor… E adevărat că guvernele au luat din bugetul destinat realizării acestor valori…
Dacă un om e interesat numai de propriul profit, să și-l țină… dar să știe că nu este om…
vv. 36-37
36 Și Iosif, numit de către apostoli Barnaba care, tradus, înseamnă Fiul Mângâierii, un levit, de loc din Cipru, 37 vânzând un ogor pe care îl avea, a adus banii și i-a pus la picioarele apostolilor.
„Iosif” înseamnă „Dumnezeu să adauge”… Altfel spus: „Dumnezeu să adauge mulți, care fac la fel ca Iosif”… Și noi ar trebui să fim printre acești mulți…
„Numit de apostoli Barnaba”… Barnaba înseamnă „Fiul profeției, al Cuvântului”… Luca știe ebracica, dar greșește în mod intenționat, sugerând că Barnaba înseamnă „Fiul mângâierii”… Pentru că profeția este cea care apoi te mângâie; Paracletul este cel care te apără de minciună, care stă cu tine, fiind atributul lui Dumnezeu, Mângâietorul… Dar este și atributul lui Barnaba, care va sta cu Pavel, apoi cu alții. Altfel spus, Barnaba e o persoană care știe să stea „cu” celălalt, în mod concret, împărtășind bunurile sale. Acest „cu” exprimă compania, a sta împreună cu…
Barnaba este un levit – deci un evreu – dar din Cipru, deci din diasporă, deci e un cosmopolit… El va merge cel dintâi să evanghelizeze Antiohia – al treilea oraș ca importanță din Imperiul Roman – întemeind o comunitate cu același stil de viață…
Ce face Barnaba? Nimic original, ci doar ceea ce deja au făcut alții: își vinde pământul, îl duce apostolilor. Așadar, este „cu” alții și sub aspectul de a face ceea ce au făcut alții… Originalitatea sa e ca a noastră: noi ar trebui să facem ceea ce au făcut primii creștini. Acest Iosif ne este prezentat ca model de viață…
Apoi Luca ne va prezenta contra-modelul în persoana lui Anania și Safira… Dacă versetele noastre reprezintă Raiul, textul despre Anania și Safira reprezintă păcatul originar prezent în comunitate, adică minciuna pe seama bunurilor, care ucide.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila